La urma urmei, eu singur am să rămân. Iar lucrul acesta, scris, îmi provoacă un fel de zâmbet în colţul stâng al gurii.
Mi-au trebuit câteva momente până să îmi revin. Dacă nu eram aşezat pe scaun, cu siguranţă îmi pierdeam echilibrul. Şi-aşa, m-a luat cu leşin. Sentiment din acela în care-ţi spui în primă fază că inima îţi bate galopant, ca apoi să te întrebi dacă defapt nu s-a oprit de tot pentru câteva clipite. Te încălzeşti instant iar chipul se împietreşte. Ochii se umezesc. Şi-ţi repeţi într-un plan îndepărtat: „Nu-mi vine să cred...nu-mi vine să cred...deci de asta...deci de-acum...nu-mi vine să cred...”
De Bowie m-am îndrăgostit de mult. Imediat, piesa asta. Poate fiindcă dădusem de ea mai devreme, în varianta Black Box Recorder. Poate.
Se simte încă greutatea de plumb de pe piept. Într-ale oamenilor n-ai cum fi deştept sau prevăzător sau cu băgare de seamă sau atent. Nu. Într-ale oamenilor eşti prost. Într-ale oamenilor sunt prost. Acum încearcă să respiri cum trebuie.
Scrisesem în caiet, puţin mai devreme, stând în coate:
La fel. Mai devreme m-a chemat mama în balcon să văd luna. Tot mare şi tot frumoasă. Îmi dau acum seama că lumina lămpii din cameră are culoarea lunii. Ieri a fost eclipsa, iar seara devreme era roz. Abia ieşise de după blocurile ce se văd în dreapta. Mie mi-ar fi plăcut ca acolo să fie nişte dealuri. Iar balconul meu să fie o colină plină de greieri şi trifoi.
Da. E o dorinţă veche de-a mea. Ce la prima vedere pare simplă. Zic...simplu de îndeplinit. Îmi trebuie mijlocul unui câmp pustiu. Să se vadă doar un sătuc mic în apropiere. Cu câteva licăriri, ce se sting pe rând, odată ce ţăranii se pregătesc să intre în lumea somnului. Iar din acel mijloc de câmp s-ar vedea luna cu miile de stele. Atât de multe şi-atât de clare încât ţi-ar fi imposibil să-ţi alegi una singură s-o priveşti.
Când am să fiu mare n-am să-mi cumpăr casă de vacanţă în staţiuni scumpe de mare sau munte. Am să-mi iau o căsuţă mică cu coteţ pentru găini şi hambar într-un sat sărac cu uliţe pietruite. O să am nuci, tei şi livadă. Flori şi muşuroaie de furnici. Sub nuc am să stau cu cărţile pe genunchi, în tei am să mă caţăr pentru provizii de ceai pentru iarnă, dulceaţa şi compoturile or să fie făcute de mâna mea.
De-aş fi primar, aş alege o zi de vară în care aş întrerupe curentul electric în întreg oraşul. Toţi poliţiştii ar fi la lucru în acea noapte iar maşinile n-ar avea voie să circule. Oamenii, cu lanterne, atât cât să vadă pe unde merg şi să nu se izbească unii într-alţii. Iar aşa, s-ar vedea şi din oraş toate stelele cerului.
Bineînţeles, o serie de alte detalii tehnice trebuie puse la punct. De exemplu, data cu pricina va fi alta în fiecare an, după discuţii serioase cu meteorologii. Stelele n-au nevoie de nori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu