Epavă

Sunt o epavă care dansează şi bea tequila. Dar o epavă.



"Vreau doar să simt că şi ceilalţi văd."
Katherine Mansfield, Jurnal trist, p. 131

Cărare strâmbă

Drumul încolo era la fel. Construcţii noi pe ici pe colo. Aceleaşi gropi în aceleaşi locuri. A fost soare. Perdelele de copaci tot acolo. Iazul sclipicea, chiar dacă o parte era îngheţat. Când eram micuţă mă întrebam mereu cum poţi, ca şofer, să ţii minte un drum. Pe-atunci era unchiul G.

Muntele de nenea Mitru e în baston. Îl dor tare picioarele noaptea, ziua nu stă deloc. Nenea Costică nu a venit, e bolnav. Inima lui e mai mare decât e el cu totul, aşa mi-au zis. Neimportant cum se numeşte lucrul ăsta în termeni medicali. Îmi ziceam în sine... „X are o inimă mare”... bunătatea poate fi pe altă parte o boală urâtă. Cristi e gras şi cărunt. E „digei la biserică”. Era un slăbănog brunet. Fetiţa din prima căsătorie e la oraş. Acolo are alţi doi. Unul dintr-o altă căsătorie de-a actualei soţii, unul al lor. Mi-a amintit V. că spuneam, atunci când eram mică, la cărarea care lega casa lui nenea Costică de casa stră-bunicii că e strâmbă. Nu era strâmbă. Era cu hopuri, eu eram de-o şchioapă, mă împiedicam şi certam cărarea strâmbă. Tanti Florica i-a dus sarmale lui nenea Costică. „Îi duc sarmale la băiatul meu.” El bea mult, ea îl ocărăşte. Dar e „băiatul ei”, şi-acum, la 60 şi ceva de ani. Cimitirul e pe vârf de deal. Bătea azi un vânt care-ţi intra în oase. Pe mine încă nu m-a lăsat. Era soare, era senin, dar vântul era ca un cuţit. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, sicriul a fost lăsat în groapă şi asta a fost. Ţaţele se împingeau ca să vadă mai bine. Ce să vezi? Am căutat mormântul străbunicilor. Am stat 10 minute să aprind candela. Am învins vântul cuţitar.

Oricum, cel mai frumos miros care poate exista e mirosul de vacă. Iar mirosul de vacă înseamnă miros de bălegar cu miros de lapte. Mirosul timpurilor de-atunci.

Alegorie/ii.

De fapt, le aveam.

14 ian.

N-am stare, m-au lăsat toate entuziasmurile specifice începuturilor. Azi sunt tristă doar fiindcă aud un tic-tac. Nu tristă defapt. Nu am chef. Pur şi simplu nu am chef şi mă prinde iar starea aceea de stat în pat cu pătura trasă peste nas. Nu contează. Cineva a văzut câteva rânduri şi mi-a spus că am curaj mare. Şi să am grijă cine le vede, că prea mă dezgolesc.

„Prezentul e urmarea a tot ce n-am făcut.”

22 ian.

O primăvară, dar o primăvară de mai, cam asta mi-ar face bine acum. Pentru vodca de pe dealuri. Atunci când înţelegi perfect ce vrea să spună vântul ăla care te zburleşte. Da, sună a cuvinte goale. Sau o noapte de vară. Să fie albă, ca să stăm de vorbă.

Cuvintele sunt inutile.

10 feb, pt. G.

Stăteam în poziţia mortului, pe diagonala patului. Defapt nu chiar mort, îmi ţineam mâna stânga pe inimă, s-o simt cum bate. Îmi place să simt inimi cum bat. Sau pun urechea pe piept şi parcă sunt iniţiată în cele mai importante taine odată cu tic-tac..tic-tac..tic-tac. Da, e liniştitor. Nu concep o inimă care să nu bată.

Televizorul era deschis, dar sonorul nu. Îl lăsasem doar pentru lumină. Pe tavan dănţuia umbra lustrei, parcă un buchet din trei flori. Eram pierdută undeva departe, în alte lumi. Chiar fumam o ţigară de aer, dar nu păcăleam pe nimeni, degetele-mi miroseau a migdale...

Dimineaţă îmi imagineam cum am să ţin în braţe romanul tău. Mai întâi, cu miros nou de tipăritură şi lucios; apoi cu iz de casa mea şi zgăriat de lectură; apoi cu colturile rotunjite şi paginile uşor galbene. Ce minunat va fi, nu?

Bonus: poza cu cartoful. Alegorie.

Insanity

Mă felicitam în gând pentru că trecusem de jumătate la două dintre ele. Mă certam, tot în gând, că pe a treia n-o începusem. Ea foşnea o pungă de seminţe. Amorţeala băii fierbinţi nu trecuse şi notele lui Vivaldi încă îmi răsunau în cap. Citeam despre Dumnezeu, raţiune, sens şi Wittgenstein şi-mi aminteam de cursurile de filosofie din facultate. Ea încă foşnea o pungă de seminţe.

Dimineaţa mă visam accidentată grav, pe un pat de spital, cu buzele vineţii şi ochii întredeschişi. Eram curioasă cine m-ar fi vizitat.

Astenie

Se ştie despre primăvară că este amăgitoare. După trei zile calde, cu cer senin şi ciripit feeric de păsărele, vin alte şase cu temperaturi negative şi vânt nervos. Alte trei senine, alte cinci cu ploi. Se mai ştie despre primăvară că este momentul în care natura reînvie. Când gâzele, păsările şi gândacii se dezmorţesc şi încep anul în forţă. Simbolul acestei renaşteri – ghiocelul şi, implicit, mărţişorul. Se mai ştie despre primăvară că ea impune veselie şi stare de bine. Cerul senin, soarele aşteptat toată iarna, tânjirea după căldură, ghioceii şi fuga după mărţişoare nasc în mintea noastră ideea că trebuie să fim fericiţi. Sau...dacă e prea mult – că trebuie să ne înviorăm starea de spirit. Şi o facem, chiar dacă, uneori, nici nu ne dăm seama. Mergem mai voioşi, închidem ochii să ne îndreptăm faţa spre soare, ne băgăm nasul într-un ghiocel. Apoi ne dăm seama de falsitatea acestei stări, de faptul că nu are fond, de faptul că nu are bază. Nu avem motive reale să fim fericiţi. Ne continuăm traiul efemer şi inutil izbindu-ne de pereţii existenţei noastre. Nu avem motive să fim fericiţi. Şi-o numim astenie.