sâmbătă, 16 martie 2013

Cărare strâmbă


Drumul încolo era la fel. Construcţii noi pe ici pe colo. Aceleaşi gropi în aceleaşi locuri. A fost soare. Perdelele de copaci tot acolo. Iazul sclipicea, chiar dacă o parte era îngheţat. Când eram micuţă mă întrebam mereu cum poţi, ca şofer, să ţii minte un drum. Pe-atunci era unchiul G.
Muntele de nenea Mitru e în baston. Îl dor tare picioarele noaptea, ziua nu stă deloc. Nenea Costică nu a venit, e bolnav. Inima lui e mai mare decât e el cu totul, aşa mi-au zis. Neimportant cum se numeşte lucrul ăsta în termeni medicali. Îmi ziceam în sine... „X are o inimă mare”... bunătatea poate fi pe altă parte o boală urâtă. Cristi e gras şi cărunt. E „digei la biserică”. Era un slăbănog brunet. Fetiţa din prima căsătorie e la oraş. Acolo are alţi doi. Unul dintr-o altă căsătorie de-a actualei soţii, unul al lor. Mi-a amintit V. că spuneam, atunci când eram mică, la cărarea care lega casa lui nenea Costică de casa stră-bunicii că e strâmbă. Nu era strâmbă. Era cu hopuri, eu eram de-o şchioapă, mă împiedicam şi certam cărarea strâmbă. Tanti Florica i-a dus sarmale lui nenea Costică. „Îi duc sarmale la băiatul meu.” El bea mult, ea îl ocărăşte. Dar e „băiatul ei”, şi-acum, la 60 şi ceva de ani. Cimitirul e pe vârf de deal. Bătea azi un vânt care-ţi intra în oase. Pe mine încă nu m-a lăsat. Era soare, era senin, dar vântul era ca un cuţit. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, sicriul a fost lăsat în groapă şi asta a fost. Ţaţele se împingeau ca să vadă mai bine. Ce să vezi? Am căutat mormântul străbunicilor. Am stat 10 minute să aprind candela. Am învins vântul cuţitar.
Oricum, cel mai frumos miros care poate exista e mirosul de vacă. Iar mirosul de vacă înseamnă miros de bălegar cu miros de lapte. Mirosul timpurilor de-atunci.

2 comentarii:

Anica spunea...

In rest, ce mai faci, Stefana ?

orhida.... (îti mai amintesti? eu, da)

Mădălina spunea...

Ah, cum sa nu imi amintesc? In rest, agitatie...multa multa agitatie pe toate planurile:)