miercuri, 29 iunie 2011

Oh, Billie, Billie...


Watch out Billie 'fore you go to fast
You say it couldn't hurt, but then it couldn't last
You get fifteen minutes while they're watching you
You better hold your breath and hope your dreams come true.
Watch out girl you'll never be the same
If it's a cruel world you gotta play the game



Astăzi am făcut ficat pane. De pui. Şi mă întrebam dacă puii mănâncă făină de grâu, şi dacă există crupe din grâu.

Ficatul
Este cel mai mare organ uman. Are o uimitoare capacitate regeneratoare. Culoarea unui organ sănătos este roşu-brun. Este parte a sistemului digestiv şi îndeplineşte mai multe funcţii, precum: funcţia metabolică, secretorie, excretorie, şi, deasemenea, depozitează vitamine şi alte microelemente esenţiale. Este situat în cavitatea abdominală. Secretă bila.

Crupe

CRÚPE s.f. pl. (Reg.) Boabe de porumb, de orez etc. măcinate mare, folosite la prepararea unor mâncăruri. – Din ucr. krupy.

Criterii de clasificare a crupelor:

a) După natura materiei prime:

crupe din porumb (mălai, fulgi de porumb, pufuleţi);
crupe din grâu (griş, arpacaş, pufarin);
crupe din orez (orez şlefuit, orez glasat, brizură de orez,);
crupe din orz (arpacaş);
crupe din ovăz (fulgi de ovăz);
crupe din mazăre (mazăre şlefuită).

b) După modul de prelucrare:

Crupe normale:
• întregi;
• fragmentate.

Crupe laminate:
• opărite;
• prăjite.

Crupe expadante.


La ţară, crupele (din porumb) erau pentru puii de găină, erau prea mici pentru boabele întregi. Bineînţeles, cei foarte mici măncau făină amestecată cu apă. La fel şi răţuştele.

Da, am cafea. DAR e abia 9. Repet. Nici aseară n-am putut dormi, cu toate că la 23 m-am băgat în pat foarte obosită. După jumătate de oră m-am ridicat să mă uit la film. Ziceam că mă uit jumătate de oră, poate o oră, căci sigur nu rezist. 2 ore şi 17. Am adormit greu. DAR m-am trezit la 10. Ca să adorm iar până la 12.
            Mă supărasem astăzi pe un amic ce mi se lăuda în faţă cu ceva de care am şi eu nevoie. Îmi ziceam că dacă deschidea puţin ochii îşi dădea seama că îmi face rău lăudându-se aşa pe sub mustaţă, iar dacă n-a deschis ochii înseamnă că nu merită nici măcar să...Dar eu mereu răspund la „Cum îţi merge?” sau „Ce faci?” cu „Bine, nu mă plâng.” Iar dacă nu mă plâng, ar trebui să nu mă plâng deloc. Căci dacă nu spun că mi-i rău, ei n-au de unde şti.
De la mama cred că mi se trage chestia asta. Să refuz să mă plâng tuturor. (am stâlpii mei de sprijin). Ea mereu zice, oricât de greu ar fi, că se rezolvă totul până la urmă. Niciodată n-am auzit-o altfel.
Mă gândeam că sunt prototipul perfect al subiectului care se sinucide şi despre care vecinii şi prietenii răspund şocaţi reporterilor „Părea că duce o viaţă liniştită şi nimic nu-i lipseşte şi nu a dat niciodată semne de aşa ceva....era mereu veselă şi părea fericită.” Singura diferenţă ar fi că eu nu m-aş şi n-am să mă sinucid niciodată. Până şi cuvântul ce defineşte acţiunea mi se pare stupid.
            Nu mi-am bătut niciodată capul să fiu la curent cu toate detaliile crizei financiare mondiale sau cu situaţia euro sau a Greciei. Ar fi trebuit, judecând după studii. Şi nici soarta Uniunii n-am cum o şti. Şi îmi zic. La ce bun să mă opresc şi eu la o teorie, când defapt nu ai de unde şti ce se întâmplă cu viitorul? Cunosc majoritatea, dar nu pot spune că am încredere în una sau alta.  (Sau poate doar nu-mi pasă?)
Mi-ar place, în schimb, să lucrez în pământ sau cu lemnul. Ce-ar trebui să fac, oare, să fiu tâmplar? Dar tâmplar din acela de pe vremuri, nu din acesta care apasă pe buton iar maşinile fac totul. Tâmplar din acela de-i pică sudorile pe frunte şi mestecă un fir de iarbă între dinţi şi poartă pălărie în vârful capului. Mâine încep să-mi fac propriile ghivece cu flori. Pământ. Ştiu că mama punea şi pietre în ghivece. Mă gândeam că aş putea pune dintr-ale mele, din cutie...dar totuşi aştept să le folosesc împreună cu scoicile, la masă.
            Poate că aşa cum mă gândesc eu la ea cu un soi de milă, aşa se gândeşte şi ea la mine. Unele lucruri sunt evidente, chiar dacă nu-s rostite niciodată. Tinereţea e mai importantă ca bătrâneţea? Nicidecum...


I can live with my old friend disappointment
I can live with things not as they ought to be







marți, 28 iunie 2011

facts

(Dacă vreodată am să reuşesc să ies din carapace, probabil că am să explodez. Din seria de ironii ale vieţii.)

Ieri terminat Shogun, azi terminat Furnicile (Agath, mulţumesc. Le-am luat pe rând, celelalte două, cât de curând, sper). Tot azi am mers la bibliotecă după Groapa şi Knulp. Tot azi oprit la o papetărie căci mi se făcuse poftă de scris cu creionul. Luat două creioane „ce scriu negru-negru”. Îmi place mirosul de tipăritură proaspătă, însă mai mult îmi place cel de bibliotecă, de vechi. Îmi vine să mănânc cartea aia de bine ce miroase. Iar cu creioane mecanice n-am putut niciodată scrie, căci îmi place să apăs pe ele.
Tata mă întreabă dacă învăţ, din cauza Furnicilor, cred, care arată a cursuri.

Aseară:
Viaţa pare a fi un echilibru. Cel puţin în privinţa somnului. Copilul doarme mult, bătrânul puţin. Se compensează.

            Ar fi bine să încetezi să visezi (...). Sau măcar să găseşti voinţa să-ţi urmezi planul.
Ah...viaţa nu e deloc echilibru...Te-ai întrebat vreodată de ce tu, de ce acum şi de ce aici?Şi de ce nu eşti tu el iar el tu? Cine-i in Islanda?

            Pe tot parcursul cărţii, cu toate că descrierile omului blond cu ochii albaştri erau dese, eu mi l-am imaginat mereu brunet, cu barbă şi ochi negri. Nu-mi pot imagina ochi albaştri ageri. Albastrul e prea calm să fie ager.

            Mi-am amintit iar de acea zi. Precum un castel de cărţi de joc. O jumătate de oră, printre străini, a dărâmat toate speranţele, aşteptările şi visele. Atât de uşor. Analogia cu castelul de cărţi de joc nu are în vedere doar uşurinţa cu care acesta se destramă, ci şi grija, timpul, încercările şi concentrarea cu care se contruieşte. Am uitat să sper şi să fac planuri, cum făceam pe-atunci.

            Mă întreb de ce nu pot dormi. Era o vreme în care la 23.30 eram în pat şi adormeam în 10 minute. Prindeam dimineaţa. Acum mă strâng. Iau forma unei urechi – sau a unui făt. Mă învelesc ca şi cum aş fi într-un cocon. Nu, nu de fluture. Strâng ochii. „Adormi!!!” iar gândurile acestea-mi trec prin gând. De obicei imaginez poveşti, ca să îmi ţin mintea ocupată, însă încep să rămân fără ingrediente.

luni, 27 iunie 2011

Maybe today i'm not in the mood...

 [nimicuri]
Ştiu că eu n-aş putea niciodată s-o fac. La finalul fiecărei cărţi privirea-mi poposeşte pe ultima pagină preţ de câteva clipe. La unele, mai mult. Aşa cum admir, pe parcurs, povestea sau fiecare personaj, acolo, în ultima pagină, admir scriitorul. Mintea din spate. Şi mă întreb cum se poate ca un singur om să croiască atâtea personaje de-o fineţe aşa mare. Ştiu că eu n-aş putea niciodată s-o fac. E un labirint enorm.

Sunt deseori rea. Astăzi stomacul mi s-a întors pe dos şi ştiu sigur că mi s-a văzut şi pe faţă atunci când moluştele acelea îngrozitoare se târau pentru puţină atenţie. Nu ştiu de ce unii oameni sunt atât de dobitoci, şi chiar mai mult, se complac în starea asta.
Ieşisem să-mi liniştesc puţin gândurile. Nu ştiu cât de mult am reuşit. Ştiu doar că am văzut o mică plantă – ce semăna la culoare cu loboda – crescută lângă un gard, printre două plăci de beton. Am mai văzut cum rădăcinile copacilor reuşesc să spargă asfaltul şi să iasă la suprafaţă. Iar o fată făcea poze statuii din parc. Lângă marginea de piatră erau – scăpate poate de vreun copil – floricele de porumb. Lor le-aş fi făcut eu poze.

Poate că mi-am dat drumul la limbă ca să par şi eu în rând cu lumea. Iar acum mi-am dat seama că n-am să mai scap de ea. Mereu, mereu, o să îmi aducă aminte, cum a făcut-o la telefon, zilele trecute. Şi n-o să mă mai creadă, oricât aş nega eu. Aşa-mi trebuie. Nu, nu mi-e teamă că ar putea spune cuiva. Eu aş putea spune mai multe. Şi în plus, chiar de-ar spune, înafară de orgoliu nu am nimic de pierdut. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e faptul că a tras concluzii din ne-cuvintele mele. Şi erau ne-cuvinte fiindcă nu ştiam exact, nu fiindcă nu voiam eu să recunosc. Nici acum nu ştiu exact. Nu mai ştiu exact nimic de multă vreme. De-atunci, dinainte să se întâmple.   

Mi s-au adunat iar pe cap lucruri mărunte, iar din când în când strănut.

.....nici sa scriu, nici sa disec:(la urma urmei, nici de cafea)

sâmbătă, 25 iunie 2011

25

Astăzi am întrecut orice măsură. M-am trezit la 12. Am visat câteva lucruri ciudate, probabil înspre dimineaţă. Fiecare ar trebui să aibă grijă ce, cât şi cui spune. Doar că eu n-am luat în seamă sfatul acesta mai niciodată.
Mereu am trâmbiţat cât de tare îmi displace vara cu căldura ei. De prea puţine ori am precizat că totuşi, la furtuni n-aş renunţa nicicând. Plouă acum şi se simte în sfârşit aerul. În balcon chiar se poate respira. Pielea tremură de plăcere când e atinsă de vreo rafală de vânt care aduce cu sine şi picuri mici de ploaie. Un porumbel se uita ciudat la mine.
Azinoapte am adormit după ora 4. Alarma a sunat la 8. Ce glumă.
Cursul gândurilor s-a derulat cam aşa:
8? 4 ore de somn? Oare mă trezesc? Mă trezesc. O să-mi spun „De data asta mă ridic” şi-am să mă ridic. Măcar o dată. Şi merg în parc. Tare-aş bea o cafea în parc. N-am cum lua cu mine, chioşcul e probabil închis la ora aia, iar cofetăria – de-o fi deschisă şi ea, nu mă lasă să plec. Dar are terasă. Dar nu-mi place gardul ei ieftin din fier. Nu se prea simte ca în parc. Dar are terasa de pe acoperiş! Trebuie să se vadă tare frumos de-acolo. Parcul şi lacul. Trebuie să se vadă la fel cum se vedeau iarna, din paraşute.
Iarna, parcul nu mai era parc ci era „Orăşelul Copiilor”. Iar Orăşelul Copiilor avea (şi încă are în amintirile mele) o magie greu de exprimat în cuvinte. La fiecare felinar era câte un Donald sau un Jerry, un Woody sau un Mickey. Erau luminate şi mari. Mulţi copii, muzică, zăpadă. Hmm...mergeam tare ţanţoş, îmi amintesc. Eram cu mama şi tata şi chiar de ei mă ţineau de mână, aveam impresia că eu îi ţineam pe ei, şi le făceam turul oraşului meu. Eu îi plimbam fără grabă, să le arăt lor toate minunăţiile ce erau acolo. Eram mândră. Poarta era ornată şi colorată, totul era foarte bine pus la punct. Iar din paraşute, mai ales seara, totul se vedea excepţional. Lumini şi copaci grei de zăpadă. Ţin minte că în minuţelele acelea de zbor visam mult, îmi fugea mintea, închideam ochii şi trăgeam aer în piept cu un soi de ritual. (Şi-mi tremura şi stomacul când mă uitam în jos.)
Orăşelul Copiilor, aşa cum era el atunci, mi-i una dintre cele mai frumoase amintiri. Şi stă acolo pe raft, alături de figurinele din zahăr aduse de tata, de trenuleţul morţii cu băieţii mai mari de la bunica din cartier, de pisoii cu burta plină de apă pe care-i scoteam din pârâu, de costumul lui Bica cu care ne îmbrăcam eu, C. şi A., bineînţeles, toţi o dată, sau de bucăţile de bandă de casetă cu biluţe colorate din hol la I.

Aş vrea să mă educ şi eu să folosesc sertarele minţii, ca să pun acolo ce mă macină sau ce mă face să zâmbesc. În felul ăsta, poate reuşesc să adorm la ore pertinente.


„Aveam o seară proastă. Îmi cunoscusem conştiinţa. Iar ticăloasa nu dorea să plece.”

miercuri, 22 iunie 2011

Patru fraţi

Un lucru e cert. Pe când noi ne vedem fiecare de cină sau de plimbarea liniştită alături de soţ, de făcutul patului pentru copil sau de hohotele de râs în cercul prietenilor, alţi oameni...

Azi, lângă gardul de la ghena de gunoi, o fetiţă stătea pe vine. Făcu un răhăţel mic. Fratele mai mare şi tatăl răscoleau gunoaiele.
Odată demult, parcă în altă lume, în curtea mare, verde şi curată era o căpiţă de lână. Pusă poate la uscat, nu ştiu, nu mă pricep. Acolo am pus o dată două ouă şi-am aşteptat să iasă pui. Doar unul a vieţuit. Lângă gard era un dud. De-a lungul casei erau flori şi struguri. În spate, tufe de zmeură şi o grădină de zarzavaturi atent rânduite. În holul casei, pe un dulap acoperit de un mileu imaculat era borcanul cu dulceaţă de nuci. Casa era răcoroasă, cum sunt parcă toate de la ţară. Maria niciodată nu ţipa la noi, cu toate că ne fugăream cât era ziua de lungă. Era blândeţea întruchipată, cel puţin aşa mi se părea mie. Şi avea nişte cercei lungi de aur. Sau poate că mi se păreau mie lungi şi mari, în comparaţie cu trupul ei micuţ şi uscăţiv. Mircea era parcă mai repezit. Se certa cu vecinii din stradă. Se certa şi era foarte ironic mai ales cu cei care vindeau purcei. Cred că la el am văzut prima dată ironia pur ţărănească.
Acum curtea arată de parcă ar fi lăsată în paragină, Maria e ţintuită la pat iar Mircea, un alcoolic pierdut. Încă de câţiva ani ochii ei erau trişti, începând să arate tratamentul primit. Trişti, dar totodată făcând cinste angajamentului luat în urmă cu zeci de ani, când lucrurile stăteau infinit altfel.
Florica a fost mereu tipul soţiei cicălitoare. Femeie puţin grasă, cu ochi ageri şi parcă vicleană. Costică, soţul ei, înalt, slab, fără dinţi în gură. Abia mai mănâncă. Fumează ca un turc, şi cu toate astea, încă mai are puterea – te întrebi de unde – să se îngrijească de treburile pământului. Mihai, băiatul lor, e cărunt şi el de-acum. A trecut printr-o primă căsnicie care a eşuat. Copilul a rămas la mamă, o fetişcană mânuită de viclenia mamei ei. Acum el e la doua căsătorie. Cu siguranţă nu „din dragoste”. Alt copil. Iar viaţa merge înainte după legile sale nescrise.
Valentina mereu şi-a ţinut părul lung. De fiecare dată când îşi descoperea capul de batic, mă mira prin lungimea părului cărunt, cu câteva şuviţe sănătoase de fire brunete. A avut mereu ochii mici, parcă jucăuşi, care cumva debordau de tinereţe chiar şi-atunci când se plângea de dureri de spate. Vasile, un fel de Sadoveanu la statură. Glumeţ cu oricine, prietenos dar nu naiv. Te citea imediat, dar ţinea pentru el. Gospodăria lor, mereu ordonată. Nici prea mică, nici prea mare, doar cât să le fie de-ajuns.
Valentina şi Vasile plâng în continuu de la moartea fiului lor. E nefiresc ca părinţii să-şi îngroape copiii. Probabil cămărunţa în care dorm geme de atâtea suspine. Probabil că ea îşi ridică ochii la ceruri de câteva ori pe zi, în timp ce hrăneşte orătăniile din curte. Probabil că pe faţă încep să-i curgă şiroaie de lacrimi, pe care şi le şterge cu mâna tremurândă, plină de riduri şi de ţărână.
Iazul din sat era şi el secat. Se mai vedeau în noroiul întărit doar urme de copite.
Paula. Orăşeancă. Şi-a pierdut soţul fiind încă destul de tânără – cam 50. Chiar de când era şi el în viaţă, Paula se obişnui să fie ca o furnică ce mereu are câte ceva de făcut şi de rezolvat. Când boala l-a răpit, Paulei nu i-a fost imposibil să se descurce singură. Dimpotrivă. Era, oarecum, obişnuită. 

marți, 21 iunie 2011

two

I.
Ştii, voiam să-ţi scriu de ieri, dar n-am mai apucat. Citeam, la un moment dat m-a prins somnul, şi-am ales să încerc să adorm repede. Planul era să mă trezesc azi la 6.30 să iau calea parcului. Abia pe la 11.30 m-am ridicat din pat. Bineînţeles, am adormit greu. Ştii, când mă întreabă cineva ce-am făcut într-o anume zi, răspund sec „mai nimic”, însă seara, înainte să adorm, gânduri mii mi se lovesc de pereţii craniului şi-mi amână somnul.
Uite, am visat că mă tăiasem într-un ciob de farfurie la picior, destul de grav. Şi-am ajuns la spital. A fost un vis frumos, fiindcă cineva avea grijă de mine.
Azi trebuia să fac poze la oraş. Şi tot ce-am făcut a fost să beau două beri.
Iar 30...e departe. Dar aş fi putut. Sincer, aş fi putut. Aş putea, adică.
Mi-am amintit de faptul că se spune că dacă striveşti furnici, va ploua. Şi mi-am amintit cu câtă grijă le ocoleam, când eram micuţă, doar să nu vină ploaie.
Sunt oameni cărora le place să joace pe bătăturile tale. Doar aşa.
S-a scurs jumătate de oră după miezul nopţii. Planul era să ies puţin în parc. Aerul e cuăţat de ploaia ce-a curs mi devreme. Voiam să-mi curăţ şi eu puţin gândurile. N-am ieşit. Planul era să adorm repede, să mă trezesc mâine dimineţă, să iau calea parcului... Mai am două guri de cafea.
Ieri a fost o zi pe care am ţinut neapărat să o amintesc, s-o reţin, s-o trec în calendar. N-am făcut-o. De obicei, lucrurile rele se memorează mai repede. Cele bune, rămân ca stare. Şi poate e mai bine aşa. Ieri a fost o zi care mi-a făcut inima să tremure de bine.

II.
Planul era să mă trezesc dimineaţă, să merg în parc. Am mers în parc pe la 12. Era umbră şi era frig, după furtuna de ieri. Frig! Am văzut un ghemotoc de căţel alb şi o fată nu mai mare de vreo 15 ani, care ţinea tare comic ţigara între degete. Nu fac pe lupul moralist.
La 4.30 m-am încolăcit lângă Cofy şi-am adormit. Până la 7. Mi-am promis că nu-mi fac cafea în noaptea asta... Apa e la fiert.
În seara asta, printre nori era o stea. Unii erau negri iar alţii albi. Îi vedeam cum plutesc, iar pe gâze cum se agită la bec.
Dădusem peste ... umm ... am fost foarte nedreaptă. Şi mă întrebam, cum mă mai întreb din când în când, ce-ar fi fost acum „dacă”. Nu cu părere de rău pentru că nu am ales alte căi, ci doar cu curiozitate. Cu un soi de curiozitate. Îmi place să cred că destinele oamenilor, când se întâlnesc, se ciocnesc şi produc nişte artificii fine. Apoi, fiecare rămâne cu câte un săculeţ cu pulbere de amintiri. Iar uneori, ca în seara asta cu nori, mai scoatem puţină pulbere magică, ba dintr-un săculeţ, ba dintr-altul, să ne mai lumineze şi să ne mai înmoaie gândul şi cordul.
Când tăiam legumele îmi aminteam cum mâncam codiţe de ceapă verde şi cum nu reuşeam mereu să scot morcovii din pământ. Aş fi vrut să am mai multă voinţă.
Planul pe mâine nu există. Am să dorm până la amiază, sau până când m-o trezi Cofy.
De ziua de mâine mi-e teamă, cu toate că ştiu că va trece cu bine.

(you don't know why tomorrow worries me, and you don't know why yesterday I've been so happy. Because you're a shell now)

duminică, 19 iunie 2011

vineri, 17 iunie 2011

Concert estival

[În momente ca acestea simt că tot sângele îmi fierbe, simt că mor şi simt că ura pe care o simt pe către ea este adevărată.]

Nu ştiu cu ce să încep. Mi-am prins degetul în uşă, la intrare. Nu tare, unghia nu o să se coloreze.
Sala avea mirosul acela specific de sală de spectacole. Era mai mică decât mi-o aminteam eu din liceu, iar în liceu era mai mică decât mi-o aminteam eu din copilăria fragedă. Pe atunci mergeam la concerte simfonice cu bunicul lui D., cu ea, cu C., cu A. şi cu B. Atunci sala era imensă iar scena monstruos de mare. Stăteam în primele rânduri şi ne speriam că făcusem ceva greşit dacă de cumva vreun violonist se uita la noi. Azi am stat pe ultimul rând. Ultimul rând de jos, accesul la balcon era oprit.
Orchestra intră în scenă. Aplauze. Apoi, dirijorul. Aplauze. N-aveam de unde şti ce impresie avea să-mi lase acel om masiv îmbrăcat în alb. L-am văzut într-un final şi pe Ş. Tot fără pletele cu care-l ştiam din trecut.

Priveam scena şi mă întrebam cum de aşa o mulţime de oameni pot da un sunet unitar atât de frumos. Priveam pe rând pe fiecare şi vedeam diferenţe de stil, vedeam diferenţe în mişcări, vedeam diferenţe în a ţine piciorul sau arcuşurile. Mă trezeam apoi certându-mă că zâmbesc la felul în care dirijorul dansa. Dar vedeam în sală şi alţi oameni ce, asemeni mie, aveau faţa luminată de un zâmbet negândit. Nu era un zâmbet de batjocoră. Nu era un zâmbet din acela ce-l dai bătrânilor care nu mai sunt conştienţi de acţiunile lor caraghioase. Nu, era un zâmbet-impuls. Domnia sa făcea o imagine absolut irezistibilă şi dulce. Un om masiv. Un trunchi mare sprijinit în două picioare normale. Un spate lat, puţin încovoiat. Îmbrăcat total în alb. Părul, deasemenea. Genul acela de bărbat ce impune respect prin statură. Genul acela de bărbat pe care în crezi foarte sever şi serios, la o primă vedere. Ei bine nu, el se legăna tare jucăuş pe notele muzicale. Iar masivitatea sptelui său îl făcea de-un comic dulce şi năştea surprindere, apoi zâmbet şi admiraţie. Din mişcările acelea ale lui vedeai doar faptul că iubeşte ceea ce face.
Nu doar pe scenă era spectacol, ci şi în sală.
Cu câteva rânduri mai jos o mamă şi-un băieţel de patru ani jumătate. Stătea pe scaun şi dirija. A dirijat mai tot concertul. Ochii lui mi se păreau puţin umflaţi de somn, dar de faptul că exprimau şi bucurie nu am nici cea mai mică îndoială. Mai jos, la dreapta, două fetiţe, probabil surori. Aveau o panglică subţirică, de-un roz pal, legată într-o fundiţă în părul lor moale. Cea mai mică dintre ele dansa pe culoar, fluturându-şi rochiţa. Domnul de lângă mine îşi agita degetele în ritmul muzicii. Doamna acră de pe rândul din faţă îşi mişca, aproape insesizabil, capul.
Izul de sală veche era invadat de câteva zeci de parfumuri fine, purtate de doamne. De erau colorate şi se puteau vedea în aer, sunt sigură că şi ele, parfumurile, dansau.

Ilarion Ionescu - Galaţi (poză) a fost chiar mai simpatic decât Karajan. A completat orchestra cu aplauzele sălii. Aerul vibra. Apoi, din sală se auzea cucul, pe Strauss. Interacţiunea cu publicul a fost nemaipomenită. La finalul fiecărei piese arăta spre anumiţi instrumentişti. Aceştia se ridicau iar sala îi invada cu aplauze. Am avut impresia că acolo e o mulţime de oameni mult prea timizi, iar dirijorul avea grijă de lucrul ăsta cu forţa. Felul în care arăta spre ei şi felul în care gesticula cu mâna era foarte realist. Era ca şi cum ar prinde nişte piese de şah şi le-ar ridica.
În final, scena şi sala s-au completat reciproc.
În primele momente, când sunetele au început să umple sala, m-am emoţionat şi mi-am zis că trebuie să fiu atentă şi să am grijă la ce mă gândesc ca să nu încep să plâng (aveam temă propusă de acasă - să găsesc modalităţi de petrecere a timpului într-un lan de floarea soarelui). Am fost dibace. Aproape până la final.
Până la final, când sala aplauda în continuare, când dirijorul s-a reîntors, când a chemat pe scenă o fetiţă ce stătea singură în primul rând (să fi avut şi ea tot cam 4 ani) şi pe băieţelul ce era la început cu câteva rânduri în faţa mea. L-a condus pe băieţel la locul de unde se dirija orchestra. Mini dirijorul începu. Orchestra începu. Iar valsul dintre omul masiv şi fetiţa micuţă începuse şi el.
Şi până să mă dezmeticesc, am pierdut o lacrimă. Poate totuşi nu s-a văzut. Clipeam des şi zâmbeam. Era o imagine de-o puritate maximă, cum nu mai văzusem de mult. 


De viitor

De citit
Knulp este povestea unui hoinar. Însă nu în accepţiunea obişnuită a termenului, ci dându-i sensul de om liber de timp şi istorie, de toate năzuinţele care fac viaţa omului obişnuit o trecere mai dificilă.
Cele trei povestiri din viaţa lui Knulp expuse aici nu sunt relatări de întâmplări, ci ale unui fel de a fi. Lui Knulp nu-i lipseşte nici talentul, nici spiritul, şi cu toate acestea nu se poate spune că a realizat în existenţa sa multe. Se poate afirma cu certitudine doar că a reprezentat o prezenţă plăcută în lumea celor pe care i-a întâlnit, o lume în care niciodată nu rămânea îndeajuns pentru a ajunge să facă parte.
Povestea omului care “savurează viaţa doar privind-o” trezeşte deopotrivă invidie şi compasiune. Pentru că, într-adevăr, este frumos să poţi să rămâi un copil în adâncul sufletului, să nu simţi grijile sau tristeţile “adultului” şi să nu fii supus în interiorul tău efemerităţii lumii. Dar pe cât de plăcut poate fi, nu poate oferi decât o oază de linişte altora, trăind astfel o viaţă închinată celor mulţi, dar căreia îi lipseşte aura rostului personal. Dar, după cum spunea şi Hesse, când “un astfel de Knulp, înzestrat cu suflet şi talent, nu-şi află locul în lume, lumea e şi ea la fel de vinovată ca şi însuşi Knulp.” 
De ascultat



Stelele nu au nevoie de nori

La urma urmei, eu singur am să rămân. Iar lucrul acesta, scris, îmi provoacă un fel de zâmbet în colţul stâng al gurii.
Mi-au trebuit câteva momente până să îmi revin. Dacă nu eram aşezat pe scaun, cu siguranţă îmi pierdeam echilibrul. Şi-aşa, m-a luat cu leşin. Sentiment din acela în care-ţi spui în primă fază că inima îţi bate galopant, ca apoi să te întrebi dacă defapt nu s-a oprit de tot pentru câteva clipite. Te încălzeşti instant iar chipul se împietreşte. Ochii se umezesc. Şi-ţi repeţi într-un plan îndepărtat: „Nu-mi vine să cred...nu-mi vine să cred...deci de asta...deci de-acum...nu-mi vine să cred...”
De Bowie m-am îndrăgostit de mult. Imediat, piesa asta. Poate fiindcă dădusem de ea mai devreme, în varianta Black Box Recorder. Poate.
Se simte încă greutatea de plumb de pe piept. Într-ale oamenilor n-ai cum fi deştept sau prevăzător sau cu băgare de seamă sau atent. Nu. Într-ale oamenilor eşti prost. Într-ale oamenilor sunt prost. Acum încearcă să respiri cum trebuie.

Scrisesem în caiet, puţin mai devreme, stând în coate:

La fel. Mai devreme m-a chemat mama în balcon să văd luna. Tot mare şi tot frumoasă. Îmi dau acum seama că lumina lămpii din cameră are culoarea lunii. Ieri a fost eclipsa, iar seara devreme era roz. Abia ieşise de după blocurile ce se văd în dreapta. Mie mi-ar fi plăcut ca acolo să fie nişte dealuri. Iar balconul meu să fie o colină plină de greieri şi trifoi.
Da. E o dorinţă veche de-a mea. Ce la prima vedere pare simplă. Zic...simplu de îndeplinit. Îmi trebuie mijlocul unui câmp pustiu. Să se vadă doar un sătuc mic în apropiere. Cu câteva licăriri, ce se sting pe rând, odată ce ţăranii se pregătesc să intre în lumea somnului. Iar din acel mijloc de câmp s-ar vedea luna cu miile de stele. Atât de multe şi-atât de clare încât ţi-ar fi imposibil să-ţi alegi una singură s-o priveşti.
Când am să fiu mare n-am să-mi cumpăr casă de vacanţă în staţiuni scumpe de mare sau munte. Am să-mi iau o căsuţă mică cu coteţ pentru găini şi hambar într-un sat sărac cu uliţe pietruite. O să am nuci, tei şi livadă. Flori şi muşuroaie de furnici. Sub nuc am să stau cu cărţile pe genunchi, în tei am să mă caţăr pentru provizii de ceai pentru iarnă, dulceaţa şi compoturile or să fie făcute de mâna mea.
De-aş fi primar, aş alege o zi de vară în care aş întrerupe curentul electric în întreg oraşul. Toţi poliţiştii ar fi la lucru în acea noapte iar maşinile n-ar avea voie să circule. Oamenii, cu lanterne, atât cât să vadă pe unde merg şi să nu se izbească unii într-alţii. Iar aşa, s-ar vedea şi din oraş toate stelele cerului.
Bineînţeles, o serie de alte detalii tehnice trebuie puse la punct. De exemplu, data cu pricina va fi alta în fiecare an, după discuţii serioase cu meteorologii. Stelele n-au nevoie de nori.


joi, 16 iunie 2011

miercuri, 15 iunie 2011

In the space between our bodies, the air has grown small fingers.




Our instruments have no way of measuring this feeling
Can never cut below the floor, or penetrate the ceiling.
In the space between our houses, some bones have been discovered,
But our procession lurches on, as if we had recovered.

Draconian winter unforetold.
One solar day, suddenly you're old.
Your little envelope just makes me cold,
Makes destination start to unfold.

Our documents are useless, or forged beyond believing.
Page forty-seven is unsigned, I need it by this evening.
In the space between our cities, a storm is slowly forming.
Something eating up our days, I feel it every morning.
Destination, destination.

It's not a religion, it's just a technique.
It's just a way of making you speak.
Distance and speed have left us too weak,
And destination looks kind of bleak.

Our elements are burned out, our beasts have been mistreated.
I tell you it's the only way we'll get this road completed.
In the space between our bodies, the air has grown small fingers.
Just one caress, you're powerless, like all those clapped-out swingers.
Destination, destination.


din trecut

Scrisore catre G., 7 aprilie 2007, clasa a 12-a spre final.

Am cateva ganduri ce le vreau puse pe hartie…stiu din pacate ca nu-s in stare sa trec aici decat o infima parte din tot ce-mi zboara prin cap. Dar incerc. Ti le trimit si tie caci simteam nevoia sa vorbesc …sa vorbesc cu cineva la un anume nivel, caci de vorbit vorbesc mai tot timpul. Plus de asta, mi-am amintit de putinele scrisorilungi pe care ti le-am trimis – acolo mi-am pus suflet. Sunt asa de multe…..sper sa nu uit nimic. Stii ce-i haios? Ca nu stiu daca o sa ma intelegi….adica nu-i mare lucru de inteles, rectific; nu stiu daca tot ce scriu eu aici va insemna ceva pentru tine. Adica stiu ca-ti place sa ma asculti (chiar daca vorbesc prostii) nu stiu daca o sa ma intelegi pe deplin. Dadea cineva o definitie pentru momentul in care devii matur….cel in care nu mai esti copil – se petrece, zicea el, atunci cand nu-ti mai adreseaza nimeni intrebarea ‘ce vrei sa te faci cand vei fi mare’ … Are dreptate, cu un mic interval de pauza, as adauga eu – perioada clasei a 12a, cand toti te streseaza cu facultatea. Stii ca n-am frati. Verisorii mei- un baiat si o fata, sunt si ei singuri la parinti(unul de la mama, unul de la tata). Si au crescut cu mine ca sa zic asa….cel putin baiatul – T., poarta numele bunicului meu, a vazut in mine o sora, si spun fara a ma lauda, ca prefera sa-si piarda timpul cu mine decat cu cealalta verisoara a lui, de-aceeasi varsta cu el. Are 10 ani. Acum sa revin la ce ziceam. Vorbeam de momentul acela cand devii adult. Eu asa mi-am dat seama. Cand verisorul meu m-a intrebat cati copii vreau sa am, si mi-a zis ca de-acum sunt adult. A fost ca o palma peste ceafa pentru mine. Intr-adevar, uneori ma plictisesc vorbind cu el, subiectele de discutie sunt limitate….Insa stii cum e, abia cand ai pierdut ceva realizezi cat insemna pentru tine. Ma plictiseam uneori cand ne uitam impreuna la desene animate, iar acum tocmai asta vreau; ma enervam cand trebuia sa stau cu el si sa ne jucam cu cuburi, acum asta vreau. Dar acum, timp nu mai este, iar la fiecare pas aud ‘Eee….Madalina-i domnisoara acum, nu mai are timp de joaca de copii’. Si ieri m-a sunat sa ma intrebe daca vreau sa merg duminica cu el la tara. Merg. Am vorbit si azi cu el, si mi-a spus pe-un ton imperativ sa ma pregatesc pentru badminton. Duminica o sa fiu iar copil.
Cand eram in clasa a 6a, priveam pe cei din clasele a 8a cu un soi de uimire...mi se pareau atat de maturi....am ajuns in clasa a 8a si-mi faceam probleme ca eu nu sunt asa matura cum mi se pareau ei a fi. Dar nu numai eu, ci toti colegii....Acelasi lucru s-a intamplat si in clasa a 12a si cu majoratul. Tot un copil sunt. Si-as vrea sa-i explic verisorului meu ca nu sunt adult...El crede, asa cum credeam eu, ca procesul se intampla intr-o noapte. Ai implinit 18 ani, ai trecut pe partea cealalta. Pe langa asta, ma intreb cand voi deveni un adult in adevaratul sens al cuvantului. Adica pierdut in cotidian, cum sunt multi ‚oameni mari’. Si ma intreb cum voi fi atunci....sincer vorbind, mi-e si frica sa ma gandesc.
Am dat peste un cantec care-mi place mult, si ascultand versurile, m-am recunoscut si eu pe acolo pe undeva....E vorba despre o masina rapida...la prima vedere, un element al vietii materiale. Nu stiu daca ti-am mai spus ca as vrea sa ma sui intr-o masina si sa conduc pana la infinit si inapoi. Caci este dorinta aceea de libertate, eliberare. Asa zice si cantecul. Si mai zice „and finally see what it means to be living”....in sfarsit sa afli ce-i aia viata. Si mai zice si de decizii – ti-am spus ca mi-e frica de decizii, de consecinte adica. Si tocmai in asta consta viata – in deciziile astea. Versurile vorbesc despre probleme sociale si materiale in special, insa si despre speranta si optimism...cel putin asta inteleg eu.
 
M-as urca la volan si-as cauta un camp cu narcise albe inflorite. As veni inapoi probabil. Cred ca radacinile-si zic cuvantul la un moment dat. Asa cum te trimit, asa te si recheama.
 Nu-mi place de mine ca nu fac nimic. Imi trebuie un gram de incredere in plus, si sper sa-l dobandesc. Si-o sa-l dobandesc. Sper sa fie un nou inceput facultatea...ma bazez pe asta. Ieri mi-am propus, de cand m-am trezit, sa fiu optimista si sa nu las nimic sa ma intristeze; si sa stii ca a mers, m-am simtit extrem de bine. Nici azi nu mi-e rau. Apropos de increderea in sine, ma gandeam la revolutionari...pentru o idee sunt in stare sa miste muntii din loc. Am vazut un flim animat – Antz(furnicile). Problema centrala a filmului era locul furnicutei principale in lumea asta. Un spirit revoltat, n-a mai vrut sa faca parte din colonie – adica sa asculte ordinele ce-i dictau ce sa faca si ce sa creada despre el. A plecat in lume dar s-a intors. Bun, in film s-a schimbat si colonia, adica musuroiul de furnici...final fericit; numai ca societatea reala nu prea se schimba, nu? Drept vorbind, societatea e un element minor pentru noi. Pentru interior. Orice ti-ar dicta societatea, sentimentele si ideile proprii tot nu le poate schimba. Asta e o scuza pentru tot ce n-am eu curaj sa fac. Toti avem nevoie de scuze – societatea, guvernul, Dumnezeu, soarta, norocul si lista poate continua. La urma urmei e greu sa te invinuiesti pe tine insuti, nu?
Tot versurile unui cantec definesc viata ca fiind o simfonie dulce-amaruie. Din orice mi se naste o idee. Un cantec, o tema, un film, o imagine...si uneori am impresia ca n-aduc nimic original, ca n-am nimic propriu. Nu alerg dupa originalitate, mi-e tot una daca citez pe cineva cand sunt cu totul de acord cu ceea ce-a zis. Insa ii invidiez. Si nu de putine ori imi schimb pozitia fata de ceva. Ma uit la cei care afirma cu tarie ceea ce cred, si nu lasa loc de nici o alta interpretare. Odata voiam si eu asta. Sa nu mi se schimbe ideile atat de des, insa acum imi dau seama ca ei sunt slabi, lenesi poate; fiecare situatie adusa de o noua zi e diferita, in fiecare moment esti alt om, cum sa incerci sa simulezi o piatra ce ramane neschimbata? Si nici piatra nu ramane aceeasi, a fost un exemplu prost. Ma intreb daca o sa ma schimb. Daca o sa ma scimb in asemenea hal incat peste ani, cand o sa privesc in mine n-o sa ma mai recunosc. N-am cum sa raspund acum, insa cred ca nu ma voi schimba prea mult. E un simplu pariu cu viata cred."

Scrisoare catre G., 4 februarie 2010

"Astazi mi-e rau. Caci mi-am vazut trecutul, si il vreau inapoi. Si-ti scriu, caci sune egoista. Caci vreau sa fie iar cum era. Cum eram. Mai stii ca scriam mult? ca iti scriam mult? ca imi scriam mult? Ma folosesc oarecum de tine, ca sa vad de se poate. Nu stiu daca m-au prins lucrurile exterioare sau daca m-am schimbat eu. Dar parca m-am racit, parca nu mai sunt la fel. Cu toate ca...la fel simt, la fel gandesc, aceleasi lucruri mi-s dragi si pe aceleasi lucruri le vreau. Dar nu mai zic. Am impresia ca le pun pe toate intr-o camara din spatele unei case, o camara rece si intunecoasa, in care nu intru prea des. Parca ma feresc de ele, poate din teama ca nu am sa le am nicicand...poate ca tot vad ca nu si nu se poate si incep sa ma feresc de ele. Dar...daca am sa le uit intr-o zi? atunci ce-o sa ma fac? ca n-o sa mai am nici o scapare...Si nu vreau sa ajung acolo.
Unii rad de mine. Din varii motive. Defapt...nici macar nu rad de mine, ci rad de lucrurile importante pentru mine. De un cantec, de faptul ca uneori incep sa cant acel cantec, de un vis, de o idee...de un desen... Nu-mi palc acei oameni. Si...nici macar nu le cer sa ma inteleaga sau sa le placa lucrurile mele. Cer umil doar sa nu le ia in ras si sa nu le puna in noroi. Sa nu le inteleaga, ci numai sa le accepte mut, ca accepte ca sunt ale mele si sa nu rada..si sa nu murdareasca. Ma intreb uneori daca cer mult.
Si simt si vreau sa scriu. Caci ma uitam peste lucrurile ce le-am scris odata, demult. Si...m-am rascolit putin, si mi-am amintit cat de bine era, cat de rau era, la ce visam, ce vazusem, ce simtisem...si nu vreau sa ma opresc sa fac asta. Parca..am nevoia sa las ceva in urma mea. Sa-mi las mie ceva in urma. Ca apoi, peste ani, sa vad, sa revad, sa-mi reamintesc, sa zambesc copilului ce eram (si sper sa fiu mereu), sa ma bucur de mine...
M-am schimbat? sau e doar o..intamplare simpla?"

marți, 14 iunie 2011

luni, 13 iunie 2011

afront

Păi da. Mereu a fost foarte uşor de criticat. Toată lumea critică pe toată lumea. Uneori cu argumente, de cele mai multe, însă, fără. Şi suntem răi la vorbă. La fapte de asemenea. Ce nu-i ca noi e rău. Ce nu ne place e rău. Da. Dar se rezolvă nimic doar criticând. E ca un lătrat de javră bătrână şi bolnavă şi chioră, care defapt e mai mult un urlet prelungit şi sâcâitor.
Păi da. Dar dacă nu spui nimic nu înseamnă oare că accepţi, tacit, incultura şi prostia de lângă tine? Nu înseamnă oare că o laşi să continue, din pricina neimplicării tale?
Prostia şi incultura nu suportă critici de orice fel. Nici ajutor. Mie îmi par stări de fapt şi le ocolesc. Prefer să nu-mi consum energia degeaba criticându-le. Ştii, şi o glumă, şi o ironie, şi o critică trebuie îndreptată spre cineva ce le înţelege. Altfel, îşi pierd rostul fiindcă sunt neînţelese.
Poate eu am destulă energie. Ba mai mult, cred că aş fierbe în mine la temperaturi prea ridicate, dacă aş păstra tăcerea. Iar fierberea asta interioară m-ar consuma mai mult.
Poate că tu ai destulă energie. Şi poate că ar fi fost mult mi ok să o foloseşti în propriul folos. Adică...ştii...sunt mulţi oameni ce încearcă să se ridice pe ruinele altora, şi mai puţin prin propriile forţe. La urma urmei, bellum omnium contra omnes, neh? Şi-apoi, câştigi câţiva adepţi, căci măcar ai un puternic fel de a-ţi exprima criticile. Şi-apoi, puţin pupincurism aici, puţin acolo, începi să-i mângâi pe creştet, şi te simţi şi tu îîîîntr-uuun final, împlinit. Dar defapt...ştii? Nu eşti. N-ai făcut nimic.
Şi da, azi am băut o cană de suc de roşii, făcut de bunica, fiindcă mie cola nu-mi prea place.

vineri, 10 iunie 2011

something

Aproape zece seara. Am făcut o cană mare de ness, trei plicuri, puţin zahăr, puţin lapte. N-am încălzit apa prea bine de prima dată, aşa că le-am mai, aşa, amestecate, la un clocot. Am schimbat şi cana. Mă sătursem de cea cu steluţe. Am luat-o pe cea albă cu flori. Prima înghiţitură s-a dus direct la inimă. În ambele sensuri.
            M-a dezamăgit mult vremea. Îmi trebuia afară să pot scrie, dar afară e frig. Nu răcoare, ci frig. Să-mi răspund şi să-i răspund. Dacă aş fi mers în parc, băncile erau ude, vântul răscolea cu putere iar eu îngheţam în zece minute. Dacă aş fi mers în cafenea, cum m-am gândit apoi, mă enervam de muzică şi de prea multă lume şi de lipsă de ţigări.
            Aşa cum am mai spus-o, mi-ar fi trebuit casa de lemn cu mireasma de ceai pe care o emană. Aş fi fugit mâncând pământul să ajung acolo, la adăpost. Nu, nu fug de nimic. Doar spre. M-aş fi înfofolit cu o pătură. Sau mai bine, cu un sac de dormit, că tot era vorba...şi-i răspundeam. În cuvinte, în mesaje, aşa cum cunoaştem. Se pricepe mai bine ca mine la scris, e fără dar şi poate. Nu ştiu dacă ale mele reuşesc să aducă zâmbet aşa cum îmi aduc mie cele pe care le primesc.
             Mă miră bucuria mamei şi-a bunicii la un zece de-al meu. Adică...încă bucuria lor. 


Fara legatura,


s.a.


Lacrimile curgeau pe obraz formand parca un ritual. Usor si linistit, curgeau din privirea fixata in gol. Cantecul se auzea doar in urechea stanga. Pe partea inimii. Se gandea ca dimineata iar se va trezi tarziu, se gandea ca dimineata iar va avea ochii umflati. Se gandea ca dimineata iar va trebui sa o ia de la capat, ca si cand totul ar fi fost raza de soare. Se gandea ca dimineta iar va trebui sa-si zambeasca in oglinda - in incercarea (ce trebuia sa fie una reusita) de a se minti iar. Se intreba cata vreme va mai trece pana sa capete puterea sa se ridice si sa mearga in pat. Se intreba cand va opri cantecul. Se intreba cand o sa mai viseze frumos, cum obisnuia odata. Se intreba cand o sa adoarma cu zambet pe buze. Se intreba de ce totusi inca plange.”
                                                                                                    Scrieri anonime – Pitesti, 1996

"Singur te simti si printre oameni"

Intr-o noapte visasem ca toti au uitat de ziua mea. Urata stare.

Azi noapte visasem ca mancam capsuni, mure si zmeura, mari ca in basme.


L-am intalnit iar pe dl. A. astazi. Cred ca e trecut bine de 50 de ani, are doar cateva fire carunte, ridurile din coltul ochilor ii insotesc zambetul iar lucrul asta parca le face mai frumoase. Zambetul i-a ramas intact, exact ca cel de-acum  ... 10 ani, de cand l-oi fi vazut prima oara. Pe atunci mi se parea un munte de om. Era mereu la costum, purta servieta si era parfumat. Cand intra la bunica in sufragerie, parca era sarbatoare. Zambea si umplea camera cu zambetul acela. Neschimbat.

joi, 9 iunie 2011

Machiajul acum, ca o masca de fata intarita

Stii...mi-ai spus tu odata demult ca nu mai sunt that crazy child anymore. Sa fi trecut cam jumatate de an de-atunci. Eu acum am vazut-o clar. Acum 10 minute, cand mi-am zis ca ma duc la culcare. De ce? Fiindca am nenorocita asta de vara inaintea mea. Si fiindca nu am putut adormi, m-am dus tinta in bucatarie si mi-am facut un ness. Asa se procedeaza la 1 noaptea cand nu poti dormi. In alte nopti furam o tigara de la mama – daca nu aveam – si coboram cu Cofy pana jos. Fumam si ma uitam la stele. Era liniste totala si nu misca nici o frunza. Adormeam apoi. Mi-ar fi bine de-as putea fi izolata complet, sa nu stiu de altii, sa nu stiu de ce as putea face, sa nu mai stiu absolut nimic.
Mi-am pierdut avantul. Mi-am pierdut avantul si mi-am gasit ancorele. Mi-s legate de gat cu lanturi groase si ruginite. 
Data trecuta veneau de la Galati scrierile mele anonime. Heh.
Mai stii ca spuneam ca iau intr-o zi trenul si plec, fara sa ma uit incotro? Spuneam multe.
Nu obisnuiam sa fiu atat de negativista.
Azi mi-am purtat fusta rosie. 

marți, 7 iunie 2011

06-07



Sunt cea mai prostuță dintre toate prostuțele pe care le cunosc. Nasul mi-e roșu mult prea des. Prea multe dimineți încep cu ochi umflați și de prea multe ori m impresia că plămânii mi s-au micșorat subit când încerc să trag aer în piept. Apoi urmează durerea de cap și încercarea – zadarnică timp de vreo oră – de a adormi. Sau o fi vreo altă problemă de-a mea de ordin psihic. Heh.
Mereu mi-am dorit un frate mai mare. Iar singura imagine pe care am avut-o cu el...cu noi...e cea în care ăși apleacă puțin capul să mă sărute pe frunte. Eu închid ochii și zâmbesc interior.
Sunt obosită. Mă întreb câtă energie din corp consumă un plâns.
Nu știu de ce unii aleg sa se poarte într-un anume fel. Nu știu de ce nu-mi învăț lecția. Nu știu de ce scriu toate astea și de ce nu le ascund.


Yonderboi - before you snap
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

sâmbătă, 4 iunie 2011

Desene

De ieri:
Am urcat cu doamna C. Ea stă la 3. Liftul face puțin până la 3. A vorbit însă mult și repede. M-a ținut și în ușă chiar. Pisica de la țară și ciocolată. Râdeam. Zâmbetul nu s-a șters instantaneu, cum ne-am despărțit, și mă gândesc că și ea, ca și mine, a intrat în casă zâmbind. Iar lucrul ăsta nu poate fi decât unul bun.

De azinoapte:
2.30 dimineața. Două căni de cafea. Speranță într-un somn până de amiază. Starea asta ciudată care-mi place de mor, în care corpul e amorțit tot iar distanța până la pat pare o eternitate. Și lene de spălat pe dinți, dar amăreala cafelei mă obligă. O ultimă gură de aer luată la geam, căutat de stele. O privire scurtă la apartamentele blocului de peste stradă. ”Da, sunt singură”. Miros de balsam de la rufele de pe sârmă. Taxiurile stau.



Scriu micuț fiindcă nu am putere. Am impresia că toată vlaga mi-a fugit prin degetele de la mâini și de la picioare. Ochii mi se închid. Nu casc, mi-i prea greu.


            De aseară:
         Trandafirul. Cu câtă grijă l-am păstrat, cu câtă grijă l-am mutat, cu câtă grijă am făcut cu el sute de kilometri. Cât i-am căutat suport și cum i-am făcut loc pe raftul ăla cu lucruri dragi... Pentru ca acum să mă gândesc să-i sfărâm petalele sângerii-uscate în palmă. Ar fi ușor și-ar rămâne doar cenușă.
Așa facem, cred, cu toate lucrurile. Luptăm să le căpătăm, depunem eforturi să le păstrăm, pentru ca în final să le aruncăm. Uneori, și cu unii oameni. Lucrurile se uzează, oamenii se schimbă sau își arată adevărata față.
Păstrăm unele lucruri, neîndurându-ne să le aruncăm, oricât de mici, decolorate sau fără de nasturi sunt. Spunem că...poate....cine știe... Iar ele ce fac? Adună molii care ajung apoi sp ne roadă pe noi din interior.


Senzația asta indusă de trecerea durerii se compară cu senzația pe care o ai după o baie lungă și fierbinte și o oră de masaj. Se simte în toți porii.




maicat?


Nu-i ca și cum îmi căutam tema pentru disertație. Nu-i ca și cum făceam exerciții pentru ceva post la UE, de un fel de assistant. Ăla de-l făcusem îl rezolvasem și corect. Ha!!! (bineînțeles, o mică parte, și-o extrem de ușoară parte)
Și totuși, cu disertația? Da, mai e timp, da, nu știu cu ce se mănâncă, da, nu știu tema/subiectul/profesorul. Dar aș fi vrut să... Fiindcă trebui să am mereu ceva de făcut. Și parcă nu eram așa. Am început Shogun. Aș relua și Contele de Monte Cristo. Și Moara cu noroc, pentru Lică. Mi-e dor de eseurile de la română din liceu.
Spun de Lică fiindcă boschetarul care umblă prin cartier are ceva de-a lui. Bineînțeles, nu ajunge nicicum până la Lică, dar are ceva. E genul de om de la care un om cu talent la scris ar putea croi lejer o poveste. Cinci minute. Doar să-l vadă cum vine încet, țanțoș, cu un soi de mândrie mizerabilă, de parcă lumea ar fi la picioarele lui. Când trece pe lângă tine încetinește insesizabil pasul, de parcă-ar ști că prezența sa îți crește ritmul bătăilor inimii. Parcă se joacă, conștient de soiul de autoritate pe care o are asupra ta. Zic...tu te faci că te uiți la stele sau vorbești la telefon cât mai natural, dar el știe că îi simți prezența. Tu-ți spui în sine ”Hai odată, mergi, du-te!” și tocmai la ultima silabă el se oprește și se uită în urmă. Duce sticla la gură, bea cu poftă. ”Aaahhh”. Fior. Pe omul ăsta l-am văzut și beat, și treaz, și singur, și lenevind și muncind. Îmbrăcat mai bine, mai rău, tuns, neras. Ochii mereu la fel. Mereu, mereu ca două sulițe gata să te trântească la zid și să-ți observe cele mai mici celule. Are ochi de criminal nebun. Din acela care râde când e prins, în filme. Mă fascinează.
”Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică.” Hehe.

Da. Acum asta aș face. O baie într-o cadă de lemn, veche, de la țară, undeva într-o curte mare, să văd numai cer și stele, s-aud numai greieri. Chiar căutasem astăzi poze cu astfel de căzi, dar am găsit numai sofisticării noi de fițe din fel de fel de tipuri de lemn. Erau prea frumoase și prea perfecte iar asta le făcea urâte. Prea lucioase, prea...Nu. Mie mi-ar trebui una veche, din care să și picure puțin, care să trosnească la fiecare mișcare și să mă facă să râd de frică să nu pocnească chiar acolo. Să fie multă iasomie.

Nu mai merg mâine dimineață în parc. Poimâine. Deoarece gradul de însemnătate a minuscului fapt de a merge în parc crește dacă acesta – faptul – se întâmplă duminica la ora 7. Dimineața. De ce? Fiindcă în conștiința colectivă este bine stabilit că dimineața de duminică este destinată somnului. Eh, eu merg în parc duminică dimineața fiindcă sper să fie răcoare și pustiu.
Dacă...

Unele cuvinte mă sperie și de aceea nu le așez mai niciodată pe hârtie. Uneori le scuip neînțelese. În general însă, le ascund. Le las acolo să se cimenteze. Cum s-a cimentat și praful la coolerul laptopului. Din când în când, îl duc și pe el și pe mine la doctor, scoatem mizeria și mergem înainte încă ceva timp. ”Cu praful n-ai ce face. Mereu o să fie problema asta”. Și eu la fel.
Nu știu cum și ce. Poate cu părul împletit și-o rochie de-a mamei, veche și puțin decolorată, dar extrem de confortabilă. Sau poate nu. Hambar. Sau poate nu. Motor sau poate nu. Curtea și cățeii. Cineva? sau ”exces de singurătate”. Eu, sau doar proiecția aia în depărtare. Hmm. Dăm cu banul. Două din trei? Pajura?
Nu știu zău ce forță am eu.