Concert estival

[În momente ca acestea simt că tot sângele îmi fierbe, simt că mor şi simt că ura pe care o simt pe către ea este adevărată.]

Nu ştiu cu ce să încep. Mi-am prins degetul în uşă, la intrare. Nu tare, unghia nu o să se coloreze.

Sala avea mirosul acela specific de sală de spectacole. Era mai mică decât mi-o aminteam eu din liceu, iar în liceu era mai mică decât mi-o aminteam eu din copilăria fragedă. Pe atunci mergeam la concerte simfonice cu bunicul lui D., cu ea, cu C., cu A. şi cu B. Atunci sala era imensă iar scena monstruos de mare. Stăteam în primele rânduri şi ne speriam că făcusem ceva greşit dacă de cumva vreun violonist se uita la noi. Azi am stat pe ultimul rând. Ultimul rând de jos, accesul la balcon era oprit.

Orchestra intră în scenă. Aplauze. Apoi, dirijorul. Aplauze. N-aveam de unde şti ce impresie avea să-mi lase acel om masiv îmbrăcat în alb. L-am văzut într-un final şi pe Ş. Tot fără pletele cu care-l ştiam din trecut.

Priveam scena şi mă întrebam cum de aşa o mulţime de oameni pot da un sunet unitar atât de frumos. Priveam pe rând pe fiecare şi vedeam diferenţe de stil, vedeam diferenţe în mişcări, vedeam diferenţe în a ţine piciorul sau arcuşurile. Mă trezeam apoi certându-mă că zâmbesc la felul în care dirijorul dansa. Dar vedeam în sală şi alţi oameni ce, asemeni mie, aveau faţa luminată de un zâmbet negândit. Nu era un zâmbet de batjocoră. Nu era un zâmbet din acela ce-l dai bătrânilor care nu mai sunt conştienţi de acţiunile lor caraghioase. Nu, era un zâmbet-impuls. Domnia sa făcea o imagine absolut irezistibilă şi dulce. Un om masiv. Un trunchi mare sprijinit în două picioare normale. Un spate lat, puţin încovoiat. Îmbrăcat total în alb. Părul, deasemenea. Genul acela de bărbat ce impune respect prin statură. Genul acela de bărbat pe care în crezi foarte sever şi serios, la o primă vedere. Ei bine nu, el se legăna tare jucăuş pe notele muzicale. Iar masivitatea sptelui său îl făcea de-un comic dulce şi năştea surprindere, apoi zâmbet şi admiraţie. Din mişcările acelea ale lui vedeai doar faptul că iubeşte ceea ce face.

Nu doar pe scenă era spectacol, ci şi în sală.

Cu câteva rânduri mai jos o mamă şi-un băieţel de patru ani jumătate. Stătea pe scaun şi dirija. A dirijat mai tot concertul. Ochii lui mi se păreau puţin umflaţi de somn, dar de faptul că exprimau şi bucurie nu am nici cea mai mică îndoială. Mai jos, la dreapta, două fetiţe, probabil surori. Aveau o panglică subţirică, de-un roz pal, legată într-o fundiţă în părul lor moale. Cea mai mică dintre ele dansa pe culoar, fluturându-şi rochiţa. Domnul de lângă mine îşi agita degetele în ritmul muzicii. Doamna acră de pe rândul din faţă îşi mişca, aproape insesizabil, capul.

Izul de sală veche era invadat de câteva zeci de parfumuri fine, purtate de doamne. De erau colorate şi se puteau vedea în aer, sunt sigură că şi ele, parfumurile, dansau.

Ilarion Ionescu - Galaţi (poză) a fost chiar mai simpatic decât Karajan. A completat orchestra cu aplauzele sălii. Aerul vibra. Apoi, din sală se auzea cucul, pe Strauss. Interacţiunea cu publicul a fost nemaipomenită. La finalul fiecărei piese arăta spre anumiţi instrumentişti. Aceştia se ridicau iar sala îi invada cu aplauze. Am avut impresia că acolo e o mulţime de oameni mult prea timizi, iar dirijorul avea grijă de lucrul ăsta cu forţa. Felul în care arăta spre ei şi felul în care gesticula cu mâna era foarte realist. Era ca şi cum ar prinde nişte piese de şah şi le-ar ridica.

În final, scena şi sala s-au completat reciproc.

În primele momente, când sunetele au început să umple sala, m-am emoţionat şi mi-am zis că trebuie să fiu atentă şi să am grijă la ce mă gândesc ca să nu încep să plâng (aveam temă propusă de acasă - să găsesc modalităţi de petrecere a timpului într-un lan de floarea soarelui). Am fost dibace. Aproape până la final.

Până la final, când sala aplauda în continuare, când dirijorul s-a reîntors, când a chemat pe scenă o fetiţă ce stătea singură în primul rând (să fi avut şi ea tot cam 4 ani) şi pe băieţelul ce era la început cu câteva rânduri în faţa mea. L-a condus pe băieţel la locul de unde se dirija orchestra. Mini dirijorul începu. Orchestra începu. Iar valsul dintre omul masiv şi fetiţa micuţă începuse şi el.

Şi până să mă dezmeticesc, am pierdut o lacrimă. Poate totuşi nu s-a văzut. Clipeam des şi zâmbeam. Era o imagine de-o puritate maximă, cum nu mai văzusem de mult.