Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

Concluzie: la urma urmei, e vorba despre alegeri.

Pe blues de Armstrong, învârteam lingurița în cafea cu mâna stângă, să topesc zahărul. Zilele astea m-am izolat, oarecum, și mi-a fost nespus de bine. Ar fi trebuit să mă izolez mai mult. Ca timp și ca…”intensitate”. Zilele astea nu mă interesează de voi. Mă puteți acuza de ce vreți, dar nu mă interesează absolut deloc de voi.

Stăteam cu ochii închiși în pat, Rebengiuc era Meursault, încercam să îmi amintesc când am citit prima dată Străinul. În jumătatea de jos, sub pleoape, era scena procesului. În jumătatea de sus, sub pleoape, visam eu procese de-ale mele. Visez prea mult. Acuzatul era un om zvăpăiat cu suflet bun. Dar asta oricum nu contează.

Am înnoptat pe malul iazului și toți vedeau stele căzătoare numai eu nu. Ce-i drept, mă uitam mai mult spre stânga sus, unde erau fulgere în depărtare. Ce-i drept, îmi era destul de greu să țin privirea țintită în sus preț de câteva minute, din cauza alcoolului.

Le-am văzut până la urmă, și la ce bun? Nu mi s-a îndeplinit nici o dorință.

Bunica spunea că a chemat-o pe mama ei în vis, să-i spună dacă s-a întâlnit acolo cu sora ei, care a murit nu demult. Nu m-am gândit niciodată la obiceiul acesta, de a chema morți în vis. I s-a arătat, a spus, și a făcut semnul acela din mână, pe care îl făcea când voia să arate că a rezolvat ea tot, și nu mai trebuie nimeni să-și facă griji.

Am dormit cu bunica în “casa mare”, care e defapt camera din casa mare, ultima cameră, camera unde stă zestrea. Perne, plăpumi, covoare, pături. Tablouri, bibelouri, sticle cu băuturi din comerț, pe care stă praful.

Și m-am gândit să chem și eu pe cineva în vis, să-mi spună și mie ceva. Dar nu morți, iar ce voiam eu să aflu erau prostioare. Chem vorbe în vis, să știu și eu ce și cum. Am adormit imediat, era același întuneric și aceeași liniște de țară. Țin minte doar că aranjam gulerul unei cămăși.

Mă privesc și mă judec după imaginea pe care o aveam despre mine acum 3-4 ani. Eram cu totul altă persoană, m-am schimbat mult. Din cauza asta mereu mă judec și mereu mă învinovățesc. Ce fac acum nu făceam atunci. Ce cred acum, nu credeam atunci. Sau invers.

N-am găsit încă timpul și energia să mă … reexaminez.

Apoi l-am visat pe el, trecea pe lângă mine, a încercat să-mi spună ceva, când un nene mai bătrân m-a tras de mână și m-a luat să rezolvăm o banalitate. Așa facem mereu. Ne preocupă mai degrabă lucrurile mărunte, pierdem vremea cu ele și ne mirăm apoi că nu am făcut nimic care să conteze.

Se pretează la orice

Miller și alte chestiuni

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să iei nimic ca fiind etern şi sigur. Nu mă refer la marile adevăruri/neadevăruri ale vieţii. Mă refer la chestiunile mărunte, ce se aplică mai des în viaţa de zi cu zi. Nu trebuie să bagi mâna în foc pentru nimeni şi pentru nimic. Că ţi-e prieten de 3 zile sau 3 ani, că ţi-e partener de viaţă de 5 luni sau jumătate din ea. Ce-i drept, nu putem trăi fără certitudini, dar nu ar fi rău să ne întrebăm măcar o dată ce s-ar întâmpla dacă, ce-ar fi dacă o anumită chestiune nu e chiar aşa pe cum o credem noi. Şi-ar fi bine să începem cu cea mai mare absurditate, să ne "călim", chiar dacă o facem prin imaginaţie. 

Unii ar putea spune că tot mecanismul ăsta nu e departe de paranoia. Poate că aşa şi este. Nu spun să rupem relaţii interumane din cauza lui "dacă" sau "poate", spun să intrăm într-o cameră cu multă, multă lumină, să ne dezbrăcăm de tot şi să gândim la rece. Posibil, la urma urmei, este orice, nu?

Da, este un exerciţiu de imaginaţie greu. De fapt, sperie.

Mie îmi place să-mi imaginez catastrofe, și să mă întreb ce-aș face în anumite cazuri. Nu mi-am imaginat însă niciodată trădări. Nu amoroase, nu. De la prieteni. Pe unii dintre ei îi iau de-a gata. Unii dintre ei n-au suportat filtrul gândirii şi al logicii, şi nu au avut niciodată greutatea semnului de întrebare deasupra creştetului. Poate că făceau "unele mici greşeli", poate că mai "dădeau cu bâta în baltă", dar altceva nu exista. Cum să mă gândesc că x minte, că y este invidios, că z se preface sau că w nu mă ascultă? Imposibil!

Dezbrăcată, în lumină, îmi dau seama că tocmai lucrurile astea se întâmplă cel mai des.

‘Întâlnirea dintre oameni ar trebui să fie întâlnirea între capodopere!’ îmi spune un amic. Problema, în realitate, este acel ‘ar trebui’.

 ‘Adevărul este sabia fără teacă; taie în plin. Și cu cine luptăm noi, cei ce iubim adevărul atât de mult? Cu minciuna lumii. O minciună perpetuă.’

 ‘…iar relațiile dintre oameni să devină doar un joc ce mortifică sufletul’ Cristina Felea – Prefață la Primăvară moartă, Henry Miller.

Dintr-un serial polițist: ‘Va veni vremea în care vei găsi ceea ce cauți. Îți garantez.’

 ‘Trecem fără să știm de la o scenă la alta, de la o vârstă la alta, de la o viață la alta. Dintr-o dată, în timp ce te plimbi pe stradă, în realitate sau în vis, înțelegi întâia oară că anii au zburat, că toate acestea au trecut pentru totdeauna și că vor trăi doar în amintire; apoi memoria se răsucește înspre interior cu o ciudată, fascinantă sclipire, și reiei mereu aceste scene, aceste incidente, în vis sau în reverie, plimbându-te pe o stradă sau stând cu o femeie, citind o carte sau vorbind cu un străin…; dintr-o dată, dar întotdeauna cu teribilă insistență și acuratețe, aceste amintiri se insinuează, se ivesc ca nălucile și-ți cuprind toate fibrele ființei. De acum înainte totul se întâmplă pe suprafețe mobile: gândurile noastre, visurile, acțiunile, întreaga viață. Un parallelogram în care cădem de pe o altă platform a eșafodului nostrum. De acum înainte, frânți în miriade de fragmente, ca o insect cu o sută de picioare, un centipede cu membrele fremătând ușor, absording toată atmosfera; pășim cu filamentele noastre sensibile care înghit cu lăcomie din trecut și viitor și toate lucrurile se dizolvă în muzică și amărăciune; pășim împotriva unei lumi unitare, afirmându-ne fragmentaritatea. și toate din jur, în timp ce trecem pe lângă ele, se fărâmă o dată cu noi în miriade de particule irizate. Marea fragmentare a maturității. Marea schimbare. Nu exista hotar precis între bucurie și tristețe: se topeau una în alta, așa cum veghea noastră se transform în vis și somn. Dimineața ne trezim ca o ființă unică, iar noaptea plonjăm într-un ocean, ne înecăm, ținându-ne strâns de stele și de zbuciumul zilei.

Și apoi vine o vreme când trăim reversul acestor lucruri. Trăim în minte, în idei, în fragmente. Nu mai sorbim muzica sălbatică a străzii – ne amintim doar. Ca niște obsedați retrăim drama tinereții. Ca un păianjen ce reia mereu și mereu firul și iar îl scuipă, după un model obsedant, algoritmic.’

Concluzia ei a fost, pe cât de simplă, pe atât de tare. Îmbătrânim. Cum? Noi? Dar noi mereu am ştiut că ne vom bucura mereu de viaţă. Nu în sensul că vom trăi veşnic, nu, asta e imposibil. Ci în sensul că ne vom bucura veşnic de momentul prezent. Iar lucrul ăsta nu e deloc logic, nu-i aşa?

‘Visătorii visează de la gât în sus, în timp ce trupurile lor sunt bine legate de scaunul electric. A imagina o lume nouă înseamnă a o trăi zilnic, și fiece gând, fiece pas, fiece gest ucid și recreează, moartea aflându-se mereu cu un pas înainte. A renege trecutul nu e destul. Trebuie să acționezi ca și cum trecutul ar fi mort, și viitorul irealizabil. Trebuie să acționezi ca și cum pasul următor ar fi ultimul, și chiar este. Fiecare pas înainte este ultimul, și cu el moare o lume, și tu însuți. Suntem aici, ai pământului nesfârșit, trecutul niciodată încetând, viitorul niciodată începând, numai prezentul pentru totdeauna. Lumea lui niciodată-niciodată pe care o ținem de mână și o vedem, dar în care nu ne recunoaștem. Suntem ceea ce rămâne mereu neterminat, nicicând modelat pentru a fi recunoscut, tot ceea ce există, dar nu întregul, iar părțile sunt cu mult mai mari decât acesta; numai un Dumnezeu matematician le-ar mai putea descurca.’

Este necesară o radiografie internă. De asemenea, una a mediului extern. Ușor, în timp. Grabă nu este.

p.s. Karma nu doarme, notează.