Nu stiu cum sunt. Cred ca bine. Serile trecute ma intrebam daca sunt trista. Poate era. Dimineata cantam. Maine plec la Sinaia. Sau poate poimaine. Nu stiu exact unde ajung. Nu prea stiu exact nimic. Dar merg. Doar ca sa merg. La urma urmei, de mine fug, daca fug de ceva. Nu stiu cum mi-e. Cred ca mi-e nicicum.In rest, oboseala venita si ea de niciunde. La 11 seara deja ochii imi cad. iar luna e mereu devreme, in fata ferestrei. Saptamana asta a dat impresia unui copil tacut si rusinos ce se ascunde dupa fusta mamei - de nori.
Dar maine plec la Sinaia. Sau poate poimaine
luni, 30 august 2010
joi, 26 august 2010
luni, 23 august 2010
Rânduri furate
"Efortul epuizant, inevitabil, de a te aduca, de a te strânge în tine însuţi. Efortul de a te limita la esenţe. Este ceea ce fac tot timpul. În ultimele săptămâni însă am devenit, iată, contrariul meu: mă împrăştii în tot felul de nimicuri, unul mai plăcut decât altul. Unul mai inutil decât altul. Să fie aceasta o formă de a te odihni de tine însuţi?" Aura Christi
"20 ianuarie 1936 Pradă vechii mele duşmance, spaima, am rătăcit pe străzi pe care nu le cunoşteam, sub o ploaie cu băşici. Felinarele oglindite în adâncurile sclipitoare ale asfaltului, toate stelele deznădejdii mele. Apoi noaptea a trecut şi m-am trezit în pace." Julien Green
Mă întrebam şi eu, într-una din nopţile trecute, cum ar reacţiona ei la vestea morţii mele.
"20 ianuarie 1936 Pradă vechii mele duşmance, spaima, am rătăcit pe străzi pe care nu le cunoşteam, sub o ploaie cu băşici. Felinarele oglindite în adâncurile sclipitoare ale asfaltului, toate stelele deznădejdii mele. Apoi noaptea a trecut şi m-am trezit în pace." Julien Green
Mă întrebam şi eu, într-una din nopţile trecute, cum ar reacţiona ei la vestea morţii mele.
sâmbătă, 21 august 2010
Confuzii
20 august
În sfârşit răcoare. Parcul cu lilieci e gol. Nu ştiu dacă ăsta-i singurul motiv. Au terminat de renovat clădirea primăriei, şi lumina de la ea ajunge şi în parc. Pot scrie şi-aici de-acum.
N-am ce scrie, aşa că am să încep cu ideea lui JG, şi-anume că orice scriitor trebuie să fie mereu la primul său roman, să nu-şi creeze clişee pe care să le repete la nesfârşit sub ascunzişul aşa zisului stil personal. Cu toate astea, chiar el, când descrie cerul, îi zice mereu că-i de un cenuşiu pal, iar acoperişurile sunt toate de-un trandafiriu strălucitor. Iar eu, în fiecare vineri seară, aduc aminte de ziua de sâmbătă şi de starea cu care aceasta vine.
M-a întrebat un amic, într-un mod foarte simplu, care-i ţelul meu suprem. I-am zis că nu prea am. I-am zis că tot ce vreau de la viaţă este să trăiesc cum îmi place. Iar pentru asta n-am nevoie de nici un ţel, fiindcă mă schimb mereu, şi aşa s-ar schimba şi ideea asta. La 20 de ani e într-un fel, la 30 în altul şi tot aşa.
Apoi mă întrebam dacă nu cumva sunt prea insipidă şi nu-mi găsesc un loc şi-un scop bine definit. M-am întrebat dacă cumva, în spatele faptului că nu văd scopul scopurilor, nu e frica de a nu putea să le duc cu bine la capăt. Sunt lucruri pe care le vreau. Însă mereu le-am văzut ca fiind dorinţe sau mofturi.
21 august
Se întâmplă deseori ca preoţii să se transforme în criminali iar criminalii în preoţi. Iar când se întâmplă asta, eu rămân la mijloc, confuză. Fiindcă nici unul dintre ei nu mai este pur cum era. Unul alb şi unul negru. Măcar ştiam care-i unul şi care-i celălalt. Acum sunt ambii gri? Sau fostul criminal e acum alb iar fostul preot, negru? Sau fostul preot mai are pete albe din trecut? Ce-i mai uşor? Să devii preot din criminal sau criminal din preot? Eu cred că-i mai uşor să devii criminal. Şi eu? Cum îi privesc? Nu pot da la o parte nici prezentul, însă nu pot uita nici trecutul. Cred că ambii sunt gri pentru mine, cu toate că pe actualul preot în privesc cu admiraţie iar pe actualul criminal îl privesc cu un amestec de milă şi ură.
E plin de lume aici. Bineînţeles, sunt la cafenea. E sâmbătă.
Îmi ziceam mai devreme că mi-am creat şi eu un tabiet în felul acesta.
„…şi m-au năpădit atâtea amintiri că nici n-aş putea începe măcar să vorbesc despre ele. Călătoria mea seamănă cu o explorare a trecutului şi asta îi dă o notă de melancolie. Mi-am amintit de vacanţele petrecute la câteva ore de aici, în casa bunicului. Era mult mai mult decât o simplă casă de ţară; cu colinele care se zăreau în depărtare şi copacii uriaşi care îi atingeau zidurile cu crengile lor, era în ochii mei o locuinţă ideală, o lume desăvârşită retrasă în ea însăşi, apărându-şi cu străşnicie fericirea şi pacea, depărtată de lumea reală prin bariere invizibile. Vara, casa era plină de comori de tăcere, răcoare şi de umbră. Ce plăcut era să citeşti romane pe-o veche canapea desfundată, într-o bibliotecă ce mirosea a cărţi vechi! Cenuşie cu acoperişul roşu întunecat şi ascunsă aproape toată între brazi, ulmi şi mesteceni, oferea o oarecare asemănare cu conacele descrise de romancierii ruşi, sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred. Fusese construită din lemn şi-a ars într-o noapte, în luna iunie 1922. de atunci, am reconstruit-o de multe ori în gând, aşezând la locul lor toate obiectele dispărute: în sufragerie, copia Degustătorului de vinuri după Reynolds; pe palierul de la etajul întâi, uriaşul cufăr din lemn de camforar, în care se ţineau aşternuturile; în salon, jocul de table şi mâna de os folosită la scărpinatul câinelui pe spinare, iar în vestibul, sub bufniţa împăiată, bastonul din rădăcină de stejar, pe care bunicul şi-l adusese din Irlanda.” Julien Green, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi.
În sfârşit răcoare. Parcul cu lilieci e gol. Nu ştiu dacă ăsta-i singurul motiv. Au terminat de renovat clădirea primăriei, şi lumina de la ea ajunge şi în parc. Pot scrie şi-aici de-acum.
N-am ce scrie, aşa că am să încep cu ideea lui JG, şi-anume că orice scriitor trebuie să fie mereu la primul său roman, să nu-şi creeze clişee pe care să le repete la nesfârşit sub ascunzişul aşa zisului stil personal. Cu toate astea, chiar el, când descrie cerul, îi zice mereu că-i de un cenuşiu pal, iar acoperişurile sunt toate de-un trandafiriu strălucitor. Iar eu, în fiecare vineri seară, aduc aminte de ziua de sâmbătă şi de starea cu care aceasta vine.
M-a întrebat un amic, într-un mod foarte simplu, care-i ţelul meu suprem. I-am zis că nu prea am. I-am zis că tot ce vreau de la viaţă este să trăiesc cum îmi place. Iar pentru asta n-am nevoie de nici un ţel, fiindcă mă schimb mereu, şi aşa s-ar schimba şi ideea asta. La 20 de ani e într-un fel, la 30 în altul şi tot aşa.
Apoi mă întrebam dacă nu cumva sunt prea insipidă şi nu-mi găsesc un loc şi-un scop bine definit. M-am întrebat dacă cumva, în spatele faptului că nu văd scopul scopurilor, nu e frica de a nu putea să le duc cu bine la capăt. Sunt lucruri pe care le vreau. Însă mereu le-am văzut ca fiind dorinţe sau mofturi.
21 august
Se întâmplă deseori ca preoţii să se transforme în criminali iar criminalii în preoţi. Iar când se întâmplă asta, eu rămân la mijloc, confuză. Fiindcă nici unul dintre ei nu mai este pur cum era. Unul alb şi unul negru. Măcar ştiam care-i unul şi care-i celălalt. Acum sunt ambii gri? Sau fostul criminal e acum alb iar fostul preot, negru? Sau fostul preot mai are pete albe din trecut? Ce-i mai uşor? Să devii preot din criminal sau criminal din preot? Eu cred că-i mai uşor să devii criminal. Şi eu? Cum îi privesc? Nu pot da la o parte nici prezentul, însă nu pot uita nici trecutul. Cred că ambii sunt gri pentru mine, cu toate că pe actualul preot în privesc cu admiraţie iar pe actualul criminal îl privesc cu un amestec de milă şi ură.
E plin de lume aici. Bineînţeles, sunt la cafenea. E sâmbătă.
Îmi ziceam mai devreme că mi-am creat şi eu un tabiet în felul acesta.
„…şi m-au năpădit atâtea amintiri că nici n-aş putea începe măcar să vorbesc despre ele. Călătoria mea seamănă cu o explorare a trecutului şi asta îi dă o notă de melancolie. Mi-am amintit de vacanţele petrecute la câteva ore de aici, în casa bunicului. Era mult mai mult decât o simplă casă de ţară; cu colinele care se zăreau în depărtare şi copacii uriaşi care îi atingeau zidurile cu crengile lor, era în ochii mei o locuinţă ideală, o lume desăvârşită retrasă în ea însăşi, apărându-şi cu străşnicie fericirea şi pacea, depărtată de lumea reală prin bariere invizibile. Vara, casa era plină de comori de tăcere, răcoare şi de umbră. Ce plăcut era să citeşti romane pe-o veche canapea desfundată, într-o bibliotecă ce mirosea a cărţi vechi! Cenuşie cu acoperişul roşu întunecat şi ascunsă aproape toată între brazi, ulmi şi mesteceni, oferea o oarecare asemănare cu conacele descrise de romancierii ruşi, sau cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred. Fusese construită din lemn şi-a ars într-o noapte, în luna iunie 1922. de atunci, am reconstruit-o de multe ori în gând, aşezând la locul lor toate obiectele dispărute: în sufragerie, copia Degustătorului de vinuri după Reynolds; pe palierul de la etajul întâi, uriaşul cufăr din lemn de camforar, în care se ţineau aşternuturile; în salon, jocul de table şi mâna de os folosită la scărpinatul câinelui pe spinare, iar în vestibul, sub bufniţa împăiată, bastonul din rădăcină de stejar, pe care bunicul şi-l adusese din Irlanda.” Julien Green, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi.
vineri, 20 august 2010
Mine
14 august
Puii de monstri
Plang cand le cad dintii?
M-am visat aseară fără doi dinţi. Dreapta sus a gurii. îi aveam în mână şi erau mari, ascuţiţi şi arcuiţi. Oare ce soi de monstru m-am visat?
Parcul e verde. Soarele-l colorează frumos. Hârâit de fundal de la trenuleţul pentru copii şi de la fântână, în rest, păsări şi câţiva copii. Şi-aş sta aici o viaţă. Vânt este. Apă este. Umbră este. Natura stă. Oamenii sunt cei care se mişcă. Iar eu, astăzi, scriu urât.
Amiaza. În ultimul timp beau apă doar să-mi amintesc gustul. În rest, cafea, cafea şi iar cafea. Îmi scrisesem pe telefon impresia pe care mi-a lasat-o patul într-o noapte târzie. Cred uneori că mă ia în braţe să-mi facă bine, după ce mă întind chircită de la statul pe scaun. E un moment în care mi-e tare bine şi nu mă mai gândesc la nimic altceva, decât la confortul oaselor mele ce trosnesc uşor.
Seara.
Ei cred că nu văd. Că nu ştiu. Că nu simt. Ei cred ca atunci când beau din cană nu mie îmi alunecă cuiele pe gât. Cred că atunci când se întâlnesc nu eu primesc arsura privirilor. Ei cred că nu ştiu când sunt minţită. Înşelată. Dusă de nas. De ce cred ei toate astea? Aşa zişii piloni de rezistenţă se prăbuşesc zilnic, culmea, peste mine.
Am să fac, cred, o paralelă. Ba aici, ba acolo. Aici doar adevărul meu. Acolo, şi adevărul meu. Sper să nu mă pierd şi să nu mai ştiu unde sunt.
În spaţiile dintre frunzişul copacilor se văd stele. Aş fi vrut să nu fie senin, să plouă…
I wish it would rain down on me phill
Cineva zicea că urăşte vara. Urăşte canicula mai precis, cred. Eu nu pot fi aşa vehementă din moment ce există furtunile. Iar seara ar fi suportabilă în parc dacă n-ar exista ţânţarii. Însă azi am decis să-i hrănesc fără să-i mai bag în seamă.
Vorbesc cu Cofy. O întreb de ce-i rea cu alţi căţei care-s cuminţi. Îi zic că de asta n-are prieteni. Mă întreb ce cred oamenii care mă aud vorbind cu ea. Mă mai întreb dacă ar putea avea legătură cu mine. Şi îmi plac copacii cu trunchi engru. Şi cu verde crud, şi cu alb, iarna.
17 august.
The grass is always greener on the other side.
Nu cred că mi-ar fi rău. Nu cred că mi-ar fi rău deloc.
Observ abia acum detalii pe lângă care am trecut de-atâtea ori. Spre exemplu, mileul de pe masă e asemenea celui de la televizor.
Simt că sunt o ratată uneori. Simt uneori că-s o ratată.
Nu ştiu însă ce-aş face cu stările mele de rău. N-aş avea cum să le diluez cu nimeni. Aş avea vreo trei căţei şi peşti. Şi o broască testoasă poate. Şi pieruşi neapărat.
Viaţa în păcat şi-aşa zisele greşeli. Lucrurile tabu pe care toţi le fac, nimeni nu recunoaşte şi majoritatea le judecă.
Ieri, o altă porţie bună de râs. Şi două halbe de bere. Ce dacă. Iar adormit în zori. Mă mir că n-am murit sufocată de popcorn şi atâta râs.
Trebuie totuşi să recunosc că uneori mă ia groaza că cineva mă urmăreşte sau mă aşteaptă în întuneric. Mă cuprinde instantaneu frica, iar asta ar putea reprezenta o problemă.
18 august
La Fălticeni pe terasă începusem să vorbesc cu Găle despre Ceauşeşti şi revoluţie şi lipsa actuală acută a bunului simţ. Cu Diana mă uitasem seara la Sex and the city şi m-a atras Carrie fiindcă locuia singură şi-şi scria gândurile noaptea lângă o ţigară. Aşa am văzut şi eu clar că vreau să locuiesc singură o perioadă de timp.
(Duminică 15 august)
Ascult Travis. E apăsător. Mă îndrept spre Suceava. Siretul, barza de fier, case, oameni la birturile din sate, oameni pe iarbă, în faţa porţii. Câmpuri verzi, mă mir. Reclamă la sex shop în staţie. Extreme. Coadă la îngheţată.
Înaintez pe drum, cu toate că eu mă simt la răscruce de drumuri.)
Copiez în scris şi gândire, fără să vreau, stilul cărţilor pe care le citesc. Toţi ne auzim gândurile, iar de cele mai multe ori, intonaţia şi tonalitatea sună diferit de cea pe care o folosim când vorbim. Defapt…de cele mai multe ori chiar şi conţinutul diferă…
Şi cuvintele mele scrise au intonaţie şi tonalitate.
Seara.
Doar cinci minute am făcut până aici, iar în timpul acesta, pe care-l credeam scurt, norii roz pe care-i vedeam de acasă s-au transformat în negri, de ploaie. Soarele nu aşteaptă.
Stau în bucătărie şi scriu pe un scaun, în lumina ce vine de la cămară. Doar pe ea am aprins-o în toată casa. Nu mi-e mereu frică de întuneric. Şi port ruj roşu.
Îmi vine în minte un discurs despre morală ţinut unor studenţi. Cel ce vorbea a venit cu câteva cărţi. Cărţi groase, cărţi ale unor filosofi de seamă, ce-au teoretizat de-a lungul secolelor chestiunea aceasta. Cărţi pe care le-a aruncat în rândurile cu studenţi, pe rând. Spinoza. Descartes. Hobbes. Locke. Freud. Jung. Spunea că ar trebui să mergi într-o cameră să reflectezi şi să ajungi să ai păreri proprii despre … cât de multe se poate. Şi-abia apoi să pui mâna pe o carte.
Puii de monstri
Plang cand le cad dintii?
M-am visat aseară fără doi dinţi. Dreapta sus a gurii. îi aveam în mână şi erau mari, ascuţiţi şi arcuiţi. Oare ce soi de monstru m-am visat?
Parcul e verde. Soarele-l colorează frumos. Hârâit de fundal de la trenuleţul pentru copii şi de la fântână, în rest, păsări şi câţiva copii. Şi-aş sta aici o viaţă. Vânt este. Apă este. Umbră este. Natura stă. Oamenii sunt cei care se mişcă. Iar eu, astăzi, scriu urât.
Amiaza. În ultimul timp beau apă doar să-mi amintesc gustul. În rest, cafea, cafea şi iar cafea. Îmi scrisesem pe telefon impresia pe care mi-a lasat-o patul într-o noapte târzie. Cred uneori că mă ia în braţe să-mi facă bine, după ce mă întind chircită de la statul pe scaun. E un moment în care mi-e tare bine şi nu mă mai gândesc la nimic altceva, decât la confortul oaselor mele ce trosnesc uşor.
Seara.
Ei cred că nu văd. Că nu ştiu. Că nu simt. Ei cred ca atunci când beau din cană nu mie îmi alunecă cuiele pe gât. Cred că atunci când se întâlnesc nu eu primesc arsura privirilor. Ei cred că nu ştiu când sunt minţită. Înşelată. Dusă de nas. De ce cred ei toate astea? Aşa zişii piloni de rezistenţă se prăbuşesc zilnic, culmea, peste mine.
Am să fac, cred, o paralelă. Ba aici, ba acolo. Aici doar adevărul meu. Acolo, şi adevărul meu. Sper să nu mă pierd şi să nu mai ştiu unde sunt.
În spaţiile dintre frunzişul copacilor se văd stele. Aş fi vrut să nu fie senin, să plouă…
I wish it would rain down on me phill
Cineva zicea că urăşte vara. Urăşte canicula mai precis, cred. Eu nu pot fi aşa vehementă din moment ce există furtunile. Iar seara ar fi suportabilă în parc dacă n-ar exista ţânţarii. Însă azi am decis să-i hrănesc fără să-i mai bag în seamă.
Vorbesc cu Cofy. O întreb de ce-i rea cu alţi căţei care-s cuminţi. Îi zic că de asta n-are prieteni. Mă întreb ce cred oamenii care mă aud vorbind cu ea. Mă mai întreb dacă ar putea avea legătură cu mine. Şi îmi plac copacii cu trunchi engru. Şi cu verde crud, şi cu alb, iarna.
17 august.
The grass is always greener on the other side.
Nu cred că mi-ar fi rău. Nu cred că mi-ar fi rău deloc.
Observ abia acum detalii pe lângă care am trecut de-atâtea ori. Spre exemplu, mileul de pe masă e asemenea celui de la televizor.
Simt că sunt o ratată uneori. Simt uneori că-s o ratată.
Nu ştiu însă ce-aş face cu stările mele de rău. N-aş avea cum să le diluez cu nimeni. Aş avea vreo trei căţei şi peşti. Şi o broască testoasă poate. Şi pieruşi neapărat.
Viaţa în păcat şi-aşa zisele greşeli. Lucrurile tabu pe care toţi le fac, nimeni nu recunoaşte şi majoritatea le judecă.
Ieri, o altă porţie bună de râs. Şi două halbe de bere. Ce dacă. Iar adormit în zori. Mă mir că n-am murit sufocată de popcorn şi atâta râs.
Trebuie totuşi să recunosc că uneori mă ia groaza că cineva mă urmăreşte sau mă aşteaptă în întuneric. Mă cuprinde instantaneu frica, iar asta ar putea reprezenta o problemă.
18 august
La Fălticeni pe terasă începusem să vorbesc cu Găle despre Ceauşeşti şi revoluţie şi lipsa actuală acută a bunului simţ. Cu Diana mă uitasem seara la Sex and the city şi m-a atras Carrie fiindcă locuia singură şi-şi scria gândurile noaptea lângă o ţigară. Aşa am văzut şi eu clar că vreau să locuiesc singură o perioadă de timp.
(Duminică 15 august)
Ascult Travis. E apăsător. Mă îndrept spre Suceava. Siretul, barza de fier, case, oameni la birturile din sate, oameni pe iarbă, în faţa porţii. Câmpuri verzi, mă mir. Reclamă la sex shop în staţie. Extreme. Coadă la îngheţată.
Înaintez pe drum, cu toate că eu mă simt la răscruce de drumuri.)
Copiez în scris şi gândire, fără să vreau, stilul cărţilor pe care le citesc. Toţi ne auzim gândurile, iar de cele mai multe ori, intonaţia şi tonalitatea sună diferit de cea pe care o folosim când vorbim. Defapt…de cele mai multe ori chiar şi conţinutul diferă…
Şi cuvintele mele scrise au intonaţie şi tonalitate.
Seara.
Doar cinci minute am făcut până aici, iar în timpul acesta, pe care-l credeam scurt, norii roz pe care-i vedeam de acasă s-au transformat în negri, de ploaie. Soarele nu aşteaptă.
Stau în bucătărie şi scriu pe un scaun, în lumina ce vine de la cămară. Doar pe ea am aprins-o în toată casa. Nu mi-e mereu frică de întuneric. Şi port ruj roşu.
Îmi vine în minte un discurs despre morală ţinut unor studenţi. Cel ce vorbea a venit cu câteva cărţi. Cărţi groase, cărţi ale unor filosofi de seamă, ce-au teoretizat de-a lungul secolelor chestiunea aceasta. Cărţi pe care le-a aruncat în rândurile cu studenţi, pe rând. Spinoza. Descartes. Hobbes. Locke. Freud. Jung. Spunea că ar trebui să mergi într-o cameră să reflectezi şi să ajungi să ai păreri proprii despre … cât de multe se poate. Şi-abia apoi să pui mâna pe o carte.
luni, 9 august 2010
Jurnal
"15 iulie
Eu sunt femeia asta cu carne albă. E ciudat, e prima oară cand vorbesc despre mine ca fiind femeie. Când mă gândesc la mine ca fiind femeie. Apa semăna a ocean, semăna cu puritatea lui, din cauza culorii albastre a vanei. Mă scufundam şi stăteam aşa câteva secunde, cu capul sub apă, cu picioarele înafară. Auzeam zgomote, frânturi de discuţii şi notele muzicale de la magnetofonul domnului Feleanu care locuieşte la mansardă de pe la începutul iernii. Intrările sunt separate, curţile la fel, deci prea des nu m-am întâlnit cu dumnealui. Bufnesc în râs când scriu „dumnealui”. Mă gândesc la dumnealui ca la un „el” defapt. Trebuie să aibă cu cel mult 5-6…poate 7 ani mai mult decât mine.
17 iulie
Mă simt rău! mă simt rău! mă simt rău! nu ştiu de ce mă simt rău. Se întâmplă iar o stare fără motiv. De nu e motiv, nici starea n-ar trebui să se întâmple. Dar uite că mai există magie în lume şi se mai nasc lucruri de nebănuit. Dar de ce la mine?
-
E amiază. Tot aşa. Nu mă înţeleg. M-am plimbat, am stat, am citit, am fluierat. Şi tot aşa îmi este. Şi scriu degeaba. Şi scriu încruntată. Mi-e ciudă de mine!
20 iulie
Azi a fost o zi foarte ciudată. A plouat în pauze. Minute cu stropi, minute fără. Echilibrat. Am stat toată ziua în casă, şi cu toate astea, uite, n-am scris nimic. Nici de citit n-am avut poftă. Din cauză că am stat pe fereastră şi-am privit. Ce am privit, asta deja nu mai ştiu.
21 iulie
Am însoţit-o pe mama la Jeni. Incredibilă femeie. O detest. Nici nu consum cerneala să scriu despre ea. La întoarcere însă ne-am întâlnit cu Anghel Feleanu, vecinul de la mansardă. Cred că am mai amintit de el. Auzeam într-o discuţie a mamei cu Geluţu cum că acest Feleanu e romancier. Am mai auzit, pare-mi-se, de el, la club. N-aş vrea să citesc ce scrie căci nu vreau să-mi schimb atitudinea faţă de el. Dacă-l citesc, am să-l privesc ori cu superioritate – în caz că scrie prost, ori cu prea multă admiraţie, dacă scrie bine. Şi nu vreau nici una nici alta.
23 iulie
E o vară arzătoare anul acesta, arzătoare din toate punctele de vedere.
Mi-am zis că mi-ar fi bine să stau puţin după nuc, unde credeam că e mai răcoare, unde credeam că mă mai liniştesc. Lectura mă arde şi ea. Văd scrie şi simt invidie. Şi totuşi, ajunge la mine, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Şi mă surprind căutând alte răspunsuri. Credeam că sunt mai puternică.
Până şi nucul mi-a demonstrat că bunătatea nu se răsplăteşte mereu cu bine. Astă vară, Tache a vrut să-l taie să ajute la dorinţa mamei de a avea o gradină de trandafiri. Am sărit ca arsă. Cu toate că recunosc, nu de nuc mi-era. Mi-era că îmi strică adăpostul, şi în plus, nu-mi plac trandafirii. Sunt prea perfecţi. Cert e că l-am salvat. Iar azi, de două ori când m-am dus în casă, m-am lovit în creştetul capului de creanga aceea joasă.
Poate totuşi nu e vina lui, şi-s eu prea adormită.
24 iulie
Ai găsit un adevăr despre lume, ţi-ai pierdut echilibrul interior.
27 iulie
Geluţu l-a invitat pe Anghel mâine după-amiază la noi, la un joc de cărţi. Mie mi-a zis să-mi potolesc ironiile.
Îl văd uneori ieşind în timpul amiezii. Are în unele zile ochii roşii şi umflaţi şi umblă ca o marionetă. Probabil acelaşi drum, cu acelaşi scop. Vine îndată înapoi, mereu cu o sticlă de vin de Cotnar. Mă întreb dacă nopţile le stă treaz să le scrie. Arăta a om chinuit de propria creaţie, chinuit de frământări interioare ce se materializează – presupun eu – în ceea ce scrie. Mi-am spus că de îndată ce aud tipărirea unui nou roman, am să-l iau să-l disec. Mi-e curiozitatea mult prea mare. De fapt…vreau să-mi demonstrez că am dreptate.
29 iulie
A. n-a vrut deloc să vorbească despre romanul pe care-l pregăteşte. Şi pe celălalt îl comentează sumar. Mai mult detalii tehnice şi mai mult întâmplări legate indirect. Nimic de conţinut.
Şarmant om! Un zâmbet timid în colţul gurii. Mi-a părut genul acela de om ce are multe de zis dar e foarte prudent, precaut până să-şi aleagă omul.
În general, o impresie plăcută.
4 august
Am mers astăzi toţi la Jeni. A organizat un patron pentru fiică-sa. O copilă blondă extrem de simpatică. Am rămas destul timp cu ea [Jeni] în discuţii – ce-i drept, banale – încât să-i văd potenţialul. Sau poate mi s-a părut.
7 august
De dimineaţă am fost la club să mă întâlnesc cu Maria. Eu trebuia să-i duc jurnalul lui Jeni [Acterian], pe care nu pot crede că încă nu l-a devorat, şi să iau jurnalul lui Barbellion, pe care nu pot crede că eu încă nu l-am devorat. M-am întâlnit cu A. acolo. L-am surprins interesat, fără să o arate, de ce citesc. A zâmbit. Am certitudinea că după ce-l termin [The Diary of a Disappointed Man], am să înţeleg de ce.
9 august
Am reuşit să mă târăsc în grădină abia la orele 4 ale amiezii. Am stat o oră până să ies. Am ştiut că îmi va da o stare de bine, însă m-am trezit cu o nevoie de a rămâne în propria mea carapace, în casă, ascunzându-mă de tot.
Eu n-aş putea scrie romane. Îmi pare o muncă mult prea grea, ce necesită resurse pe care nu ştiu unde se pot găsi. M-aş putea transpune oricând în alte piei, să transpun stări proprii şi dorinţe proprii sub adăpostul unor personaje. Dar numai povestiri scurte. Sau file de jurnal. Mi-am demonstrat că sunt în stare să-mi imaginez prin ce trece altcineva. Să-i aduc în anumite spaţii şi să le aduc felurite întâmplări ca să scriu defapt despre mine. Sunt o mare laşă.
Acum mă sufocă prea mult aer, şi parcă mi-a fost deajuns. Îmi strâng catrafusele şi intru în întunericul dinăuntru, să-mi continui lecturile. Poate-aşa mai uit de monştrii care nu-mi dau mie pace, şi-i cunosc pe a altora."
scrieri anonime
Eu sunt femeia asta cu carne albă. E ciudat, e prima oară cand vorbesc despre mine ca fiind femeie. Când mă gândesc la mine ca fiind femeie. Apa semăna a ocean, semăna cu puritatea lui, din cauza culorii albastre a vanei. Mă scufundam şi stăteam aşa câteva secunde, cu capul sub apă, cu picioarele înafară. Auzeam zgomote, frânturi de discuţii şi notele muzicale de la magnetofonul domnului Feleanu care locuieşte la mansardă de pe la începutul iernii. Intrările sunt separate, curţile la fel, deci prea des nu m-am întâlnit cu dumnealui. Bufnesc în râs când scriu „dumnealui”. Mă gândesc la dumnealui ca la un „el” defapt. Trebuie să aibă cu cel mult 5-6…poate 7 ani mai mult decât mine.
17 iulie
Mă simt rău! mă simt rău! mă simt rău! nu ştiu de ce mă simt rău. Se întâmplă iar o stare fără motiv. De nu e motiv, nici starea n-ar trebui să se întâmple. Dar uite că mai există magie în lume şi se mai nasc lucruri de nebănuit. Dar de ce la mine?
-
E amiază. Tot aşa. Nu mă înţeleg. M-am plimbat, am stat, am citit, am fluierat. Şi tot aşa îmi este. Şi scriu degeaba. Şi scriu încruntată. Mi-e ciudă de mine!
20 iulie
Azi a fost o zi foarte ciudată. A plouat în pauze. Minute cu stropi, minute fără. Echilibrat. Am stat toată ziua în casă, şi cu toate astea, uite, n-am scris nimic. Nici de citit n-am avut poftă. Din cauză că am stat pe fereastră şi-am privit. Ce am privit, asta deja nu mai ştiu.
21 iulie
Am însoţit-o pe mama la Jeni. Incredibilă femeie. O detest. Nici nu consum cerneala să scriu despre ea. La întoarcere însă ne-am întâlnit cu Anghel Feleanu, vecinul de la mansardă. Cred că am mai amintit de el. Auzeam într-o discuţie a mamei cu Geluţu cum că acest Feleanu e romancier. Am mai auzit, pare-mi-se, de el, la club. N-aş vrea să citesc ce scrie căci nu vreau să-mi schimb atitudinea faţă de el. Dacă-l citesc, am să-l privesc ori cu superioritate – în caz că scrie prost, ori cu prea multă admiraţie, dacă scrie bine. Şi nu vreau nici una nici alta.
23 iulie
E o vară arzătoare anul acesta, arzătoare din toate punctele de vedere.
Mi-am zis că mi-ar fi bine să stau puţin după nuc, unde credeam că e mai răcoare, unde credeam că mă mai liniştesc. Lectura mă arde şi ea. Văd scrie şi simt invidie. Şi totuşi, ajunge la mine, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Şi mă surprind căutând alte răspunsuri. Credeam că sunt mai puternică.
Până şi nucul mi-a demonstrat că bunătatea nu se răsplăteşte mereu cu bine. Astă vară, Tache a vrut să-l taie să ajute la dorinţa mamei de a avea o gradină de trandafiri. Am sărit ca arsă. Cu toate că recunosc, nu de nuc mi-era. Mi-era că îmi strică adăpostul, şi în plus, nu-mi plac trandafirii. Sunt prea perfecţi. Cert e că l-am salvat. Iar azi, de două ori când m-am dus în casă, m-am lovit în creştetul capului de creanga aceea joasă.
Poate totuşi nu e vina lui, şi-s eu prea adormită.
24 iulie
Ai găsit un adevăr despre lume, ţi-ai pierdut echilibrul interior.
27 iulie
Geluţu l-a invitat pe Anghel mâine după-amiază la noi, la un joc de cărţi. Mie mi-a zis să-mi potolesc ironiile.
Îl văd uneori ieşind în timpul amiezii. Are în unele zile ochii roşii şi umflaţi şi umblă ca o marionetă. Probabil acelaşi drum, cu acelaşi scop. Vine îndată înapoi, mereu cu o sticlă de vin de Cotnar. Mă întreb dacă nopţile le stă treaz să le scrie. Arăta a om chinuit de propria creaţie, chinuit de frământări interioare ce se materializează – presupun eu – în ceea ce scrie. Mi-am spus că de îndată ce aud tipărirea unui nou roman, am să-l iau să-l disec. Mi-e curiozitatea mult prea mare. De fapt…vreau să-mi demonstrez că am dreptate.
29 iulie
A. n-a vrut deloc să vorbească despre romanul pe care-l pregăteşte. Şi pe celălalt îl comentează sumar. Mai mult detalii tehnice şi mai mult întâmplări legate indirect. Nimic de conţinut.
Şarmant om! Un zâmbet timid în colţul gurii. Mi-a părut genul acela de om ce are multe de zis dar e foarte prudent, precaut până să-şi aleagă omul.
În general, o impresie plăcută.
4 august
Am mers astăzi toţi la Jeni. A organizat un patron pentru fiică-sa. O copilă blondă extrem de simpatică. Am rămas destul timp cu ea [Jeni] în discuţii – ce-i drept, banale – încât să-i văd potenţialul. Sau poate mi s-a părut.
7 august
De dimineaţă am fost la club să mă întâlnesc cu Maria. Eu trebuia să-i duc jurnalul lui Jeni [Acterian], pe care nu pot crede că încă nu l-a devorat, şi să iau jurnalul lui Barbellion, pe care nu pot crede că eu încă nu l-am devorat. M-am întâlnit cu A. acolo. L-am surprins interesat, fără să o arate, de ce citesc. A zâmbit. Am certitudinea că după ce-l termin [The Diary of a Disappointed Man], am să înţeleg de ce.
9 august
Am reuşit să mă târăsc în grădină abia la orele 4 ale amiezii. Am stat o oră până să ies. Am ştiut că îmi va da o stare de bine, însă m-am trezit cu o nevoie de a rămâne în propria mea carapace, în casă, ascunzându-mă de tot.
Eu n-aş putea scrie romane. Îmi pare o muncă mult prea grea, ce necesită resurse pe care nu ştiu unde se pot găsi. M-aş putea transpune oricând în alte piei, să transpun stări proprii şi dorinţe proprii sub adăpostul unor personaje. Dar numai povestiri scurte. Sau file de jurnal. Mi-am demonstrat că sunt în stare să-mi imaginez prin ce trece altcineva. Să-i aduc în anumite spaţii şi să le aduc felurite întâmplări ca să scriu defapt despre mine. Sunt o mare laşă.
Acum mă sufocă prea mult aer, şi parcă mi-a fost deajuns. Îmi strâng catrafusele şi intru în întunericul dinăuntru, să-mi continui lecturile. Poate-aşa mai uit de monştrii care nu-mi dau mie pace, şi-i cunosc pe a altora."
scrieri anonime
duminică, 8 august 2010
Such a mess
6 august 2010. 22.oo
In parcul cu bezna. Vine o raza de lumina de la felinarele strazii. Vad vag cuvintele.
Am dormit toata amiaza. M-am trezit cu durere de cap si amintirea unui vis ciudat. Se facea ca eram cu Ionut si cativa prieteni si ne-am oprit la McDonalds in drum spre o petrecere. Eu, Ionut si McDonaldsul, elemente absolut si total paralele.
Imi venea in cap sfatul primit de David. „Deschide-ti orizonturile”. Dau din umeri. Ma gandesc si la intamplarea Bh, care mi-a demonstrat inca o data ca in viata se intampla lucruri necalculate, nebanuite si ciudate.
N-am zis nimic de prima vizita la bunica. Ma simt ca intr-un film extraordinar de prost, in care pleaca o problema doar ca sa ii faca loc alteia. Imi iau totusi seva necesara din mure cu zahar, din cautat nasturi si din piscaturile de tantari din parc.
The roof is on fire ramane eticheta muzicala de la Sighisoara.
Si vine iar sambata. Poate am s-o incep in parc la ora 7, ca apoi s-o dorm sa treaca mai repede.
Am inceput ieri sa citesc cartea. Doar cateva pagini, era tarziu si mi s-au inchis ochii. Nici o impresie puternica. Si asta imi place la jurnale. Incepi sa citesti o carte si ajungi sa cunosti un om.
8 august fara 4 minute.
Nu stiu daca e insufletire de moment. Nu stiu daca nu e inceputul unui noi ciclu, cel atat de cunoscut: sus tare, si-apoi incet pana la pamant. Macar nu doare.
Nu stiu cate pagini s-au scurs cu cuvinte ambigue menite sa ascunda dar totusi sa dea ideea. Acum nu mi-i de plans. Ingamfare din partea mea sa zic asta, ai zice.
Vorbeam cu Alina si mi-a trezit pofta de plecat. N-as pleca in afara totusi. Un cort imi trebuie. Dar nu e grup. Defapt, n-a fost niciodata grup, incat au fost mereu doar bucati din cauza preferintelor diferite si a orarului diferit. Furnici.
Dar suntem furnici.
Incoerenta: ma intreb cum o sa fie concertul Maiden. N-am sa merg. Cel putin nu cred. Ma intreb din alte cauze.
N-as mai vrea sa fiu furnica.
Imi suna cunoscut numele lor. Imi placea Sometime around midnight. Au o serie de clipuri extrem de dragute. Si-s simple, sunt extrem de simple. Si ma intreb de unde vine draguteala. Vad cum unora le merge bine fara sa incerce. Iar altii, viceversa.
Si tot azi am primti asta: „Jos in iad, sus in rai, tu n-ai loc pe pamantul asta”.
Fusese scris de bine. Insa tot gandindu-ma si recitind, ma cam sperie.
In parcul cu bezna. Vine o raza de lumina de la felinarele strazii. Vad vag cuvintele.
Am dormit toata amiaza. M-am trezit cu durere de cap si amintirea unui vis ciudat. Se facea ca eram cu Ionut si cativa prieteni si ne-am oprit la McDonalds in drum spre o petrecere. Eu, Ionut si McDonaldsul, elemente absolut si total paralele.
Imi venea in cap sfatul primit de David. „Deschide-ti orizonturile”. Dau din umeri. Ma gandesc si la intamplarea Bh, care mi-a demonstrat inca o data ca in viata se intampla lucruri necalculate, nebanuite si ciudate.
N-am zis nimic de prima vizita la bunica. Ma simt ca intr-un film extraordinar de prost, in care pleaca o problema doar ca sa ii faca loc alteia. Imi iau totusi seva necesara din mure cu zahar, din cautat nasturi si din piscaturile de tantari din parc.
The roof is on fire ramane eticheta muzicala de la Sighisoara.
Si vine iar sambata. Poate am s-o incep in parc la ora 7, ca apoi s-o dorm sa treaca mai repede.
Am inceput ieri sa citesc cartea. Doar cateva pagini, era tarziu si mi s-au inchis ochii. Nici o impresie puternica. Si asta imi place la jurnale. Incepi sa citesti o carte si ajungi sa cunosti un om.
8 august fara 4 minute.
Nu stiu daca e insufletire de moment. Nu stiu daca nu e inceputul unui noi ciclu, cel atat de cunoscut: sus tare, si-apoi incet pana la pamant. Macar nu doare.
Nu stiu cate pagini s-au scurs cu cuvinte ambigue menite sa ascunda dar totusi sa dea ideea. Acum nu mi-i de plans. Ingamfare din partea mea sa zic asta, ai zice.
Vorbeam cu Alina si mi-a trezit pofta de plecat. N-as pleca in afara totusi. Un cort imi trebuie. Dar nu e grup. Defapt, n-a fost niciodata grup, incat au fost mereu doar bucati din cauza preferintelor diferite si a orarului diferit. Furnici.
Dar suntem furnici.
Incoerenta: ma intreb cum o sa fie concertul Maiden. N-am sa merg. Cel putin nu cred. Ma intreb din alte cauze.
N-as mai vrea sa fiu furnica.
Imi suna cunoscut numele lor. Imi placea Sometime around midnight. Au o serie de clipuri extrem de dragute. Si-s simple, sunt extrem de simple. Si ma intreb de unde vine draguteala. Vad cum unora le merge bine fara sa incerce. Iar altii, viceversa.
Si tot azi am primti asta: „Jos in iad, sus in rai, tu n-ai loc pe pamantul asta”.
Fusese scris de bine. Insa tot gandindu-ma si recitind, ma cam sperie.
joi, 5 august 2010
Run away with me. Really, let's run away...
Muzica asta ma face sa cred ca sunt intr-un tren. Sau tramvai. Sau masina. Cu genunchii la gura, privind pe geam. Ori in noapte, ori intr-o dimineata extrem de devreme, in care nu stii daca traiesti, daca-ti esti proiectie, daca visezi. Si mergi. Si trec pe langa tine felurite lucruri. Oameni. Lumini. De magazine, de orase din departare, de masini, de felinare. Oameni. Trec pe langa tine. Si-i greu sa ridici privirea in sus, sa-ti cauti figuri din desene animate in nori. Si mai bei o gura de cafea, incruntata. Amara. Fiindca e de mers inainte. Si mergi. Si treci pe langa oameni. Si treci pe langa munti, paduri, vai. Te deranjeaza numai masinile care par ca trec la un milimetru distanta de parul ce-ti vantura. Si treci prin orase. Si treci pe langa oameni… Totul pluteste in jur. Tu mergi inainte.
Toti visam sa fugim. N-avem tinta. Dar vrem sa fugim. De noi, de ei…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)