Frânturi

Azi a fost așa: aur în iarbă, puhoi de oameni, totuși aer respirabil. 

Ești Martha mea, dar nu te mai cunosc - asta dacă te-am cunoscut vreodată.

Oamenii își achiziționau la preț redus stima de sine din mall. Afară era un moșneag de 90 de ani ce vindea legume. Avea cărucior (din acela mare, nu de butelii), o ladă cu roșii (mari, frumoase, ca de seră), castraveți, ceapă - și cântar din acela cu greutăți, cum erau odată. De care avea și Bica. 

Mi-a dat mie a doua greutate să o pun pe taler, și culmea, fierul nu era rece. 

Am trecut pe lângă clădirea cu coloane înalte și am zâmbit.

Moșneguțul trebuie să fi fost rodul imaginației mele, dar am patru roșii pe masa din bucătărie. 

Tu rămâi la toate rece

**
Plouă. Plouă și e frig. Plouă și bate vântul și simți rece până în măduva oaselor. E liniște, pe străzi e aproape pustiu. Din nou, luminile se oglindesc în asfaltul ud.

*
 Ieri am zis cu voce tare că cel mai simplu ar fi să mă arunc în fața unei mașini.


*
Omul cu barbă și blugi bleu era acolo, stătea așa cum stătea când trecusem prima dată, în urmă cu trei ore. Stătea pe bancă, pe partea dreaptă, în fund, cu mâinile între picioare și capul ghemuit în piept. Cred că așa își petrece nopțile.
Așa dormea și Leon, știi? și cu ochelarii aceia cu rame rotunde pe ochi. Dar el stătea în fotoliu, la cald.

*

Azi dimineață era cu capul mai ghemuit. Cred că dormea mai adânc.

*

Mă miră faptul că am zis-o cu voce tare.

Povești

Îți priveam talia așa cum privește un vampir gâtul următoarei sale victime. Se unduia ușor iar eu eram prea departe. Voiam s-o mușc, s-o frâng, să nu mai fie pe veci a altuia, ci numai a mea.

*

Îmi vine să plâng. Azi m-a încercat de vreo trei ori plânsul, dar niciodată nu a izbutit.

Problema mea cu rozul s-a agravat.

Luna e joasă, oloagă și roșie. Îmi vorbea de Freddy. M-a întrebat de al meu. Nu știa. I-am spus. Am văzut că ea înțelege, am tăcut, fiindcă nu mai erau cuvinte nici la mine nici la ea, dar am continuat să spunem prin ochi ceea ce era de spus. A înțeles.

Domnul O. mi-a zis într-o zi că nu a băut cafea dimineață, ca să nu o bea singur. Știa că vin, și-a zis că o vom bea împreună, m-a așteptat. M-a așteptat degeaba, eu l-am refuzat. Ziua lui pe semne că a trecut fără cafea, iar acesta este în sine un lucru trist.

Domnul S. mă mușca de mână de fiecare dată când mergeam lângă el. Este pesedist și se înroșește fiindcă ar vrea să urle dar nu poate. Oricum, atât mustața cât și puținul păr care-i mai înconjoară chelia nu mai sunt gri, ci de-un atât de imaculat alb încât mă sperie.

*

Cum e să mori sărac și singur? Dintr-o dată. De ce? De frig, de foame, de cine știe câte boli nedescoperite, de alcool?

Am văzut iar în ochii tăi privirea aceea. Și la urma urmei, de ce să nu o văd? Ești uman. Să fi fost mai mult? te întrebi și tu același lucru? Sau am gândit-o doar eu și am transpus-o la tine?

*

Astăzi în timp ce scriam ce-mi dicta, mă gândeam că ar fi atât de simplu să fiu rea. Aș face rău? De ce aș face rău? Aș spune, la urma urmei, adevărul, nu-i așa? Adevărul meu. Uneori ar merita să fiu rea și să-l pun la punct. Tac. Îmi zice că am o mină mult prea serioasă. Lucrez, ce mină ar vrea să am?! Uneori nu am răbdare deloc. Îmi aud tonul cam răutăcios și tot eu mă întristez. E ușor să fiu rea. Și la urma urmei, ce rezolv? Mă răcoresc eu puțin? Nu. Caut iar un ton mai glumeț. Îh. Oare observă când mă enervez? Cred că observă. Sper să nu îl supăr. Uf.

 Îți fac o confidență, așa...ca...aproape ca între prieteni....scuză-mă că spun așa...poate că...  dar era vorba despre bani, ceea ce m-a făcut să-mi dau ochii peste cap (doar imaginar). Ar fi ușor să fiu rea, uneori o merită, dar ce folos?

*

Ar fi fost posibil, de ce nu? Sunt o norocoasă, chiar și așa...

Am încercat să scriu despre chestiunea cu rozul, dar sună atât de stupid. Oricum, m-am mirat că fetișcana blondă de la tejghea mi-a vorbit și m-a privit în felul acela. Chiar dacă m-a bufnit râsul când mi-a zis, mândră de ea, că era sigură că îl voi alege pe cel roz. Eu și rozul.

Mi-era dor de cafenea. Azi în cafenele nu se mai fumează, și-a mea era mereu plină de fum, mai ții minte? Razele soarelui abia își croiau drum înăuntru.

Azi nici eu nu mai fumez.

*

Ieri m-a prins cartea și am stat până în miez de noapte să o termin. O carte ușoară, o poveste de amor. Dacă era film, cu siguranță că ridicam cinic o sprânceană, înainte să-l urmăresc cu ochii mari și să plâng stupid la final. Dar ce să vezi, ei nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Mi-a fost ciudă. Ciudă rău. Am mai rămas vreo două ore trează. De ciudă, nu de cafea. Cum adică să nu rămână ei împreună, să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți? Eu aveam nevoie de asta! Unde se îndreaptă lumea asta dacă nici măcar cărțile ușoare nu mai au happy end-uri?

*

Ieri am uitat de narcise, astăzi mi-am amintit, dar prea târziu...

*

*

*

Dar bogat? bogat și cu alai, cum e să mori?

Scrie pentru iarba verde!

Citeam. Începuse Debussy. Mereu la Claire de Lune îmi vibrează inima atât de tare încât... trebuie să fie ceva din altă lume. Zilele trecute o auzeam prin apă.

Cred că mi-ai zis tu că e ceva siropos. Da. Dar eu pe tine te aveam în gând atunci. Așa parcă țin eu minte. Și-acum tot de tine mi-amintesc în neamintire.

Tot cu tine simt zăpada. Aceea caldă și uscată.

E trecut de 21. Nu mai fac cafea, ca alte dăți, să stau până aproape dimineața și să-mi amintesc trăiri din viitor și să scriu. Adorm.

Auzeam niște sunete vagi...de departe sau de demult. Am scos apoi capul din apă și-am revenit.

*

Portocala era galbenă și nu avea pui. Stejarul nostru de jos a crescut. Spun nostru, dar nu-i al meu. Sau poate puțin, fiindcă de când era mlădiță mi-am dorit să-l văd mare. M-a depășit. E perfect în imperfecțiunea lui. Dacă nu era stejar nu-mi era așa drag.

La noi natura răzbate. Iedera crește în beton iar un copac vine direct din canalizare, cam de la doi metri de sub plăcile de beton – coronamentul și-a făcut loc printre crăpături iar în vară, un metru din el stă la soare. Copacii ceilalți doi au prins în îmbrățișarea lor și gardul de fier.

Iar cei doi nuci trebuie să se fi unit până acum.

Zice Einstein: coincidențele sunt modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Azi portocala avea pui.

”Tu erai așa de bogată în cuvinte și imagini, o adevărată delectare nebanală. Tu ești destul de complicată și bogată, ca, întotdeauna, să îmi doresc să găsesc un tunel, sau mai multe, între lumile noastre paralele. Lumea ta este o lume interesantă și bogată. Lumea ta, din tine. știu, ai să-mi spui că e ca oricare alta.”

*

Tramvaiul galben are flori de gheață pe geam. Strălucesc în fața luminilor colorate ale orașului încă adormit. E ciudat cum o mașinărie atât de rigidă se aliniază perfect cu muzica lui Strauss.

Alegem ce vedem, alegem.

Aș fi putut fi dirijorul florilor de gheață. În dimineața aceea, cred că am fost. Jucau în culori și intensități diferite: atât de ușor! Un far de mașină, un bec chior, o ghirlandă uitată.

Taximetristul care asculta jazz la Radio România Cultural m-a întrebat cine a scris  Alba-ca-Zăpada. Nu știu de ce i-am răspuns că nu știu. Nu știu de ce nu am zis nimic atunci când el a zis triumfător ”Andersen”. El avea mai multă nevoie de lucrul ăsta. I-a fost bine, cred.

Niciodată nu văd dracul atât de negru precum îl văd alții.

Aleg să nu mă umplu cu ură.