Scrie pentru iarba verde!

Citeam. Începuse Debussy. Mereu la Claire de Lune îmi vibrează inima atât de tare încât... trebuie să fie ceva din altă lume. Zilele trecute o auzeam prin apă.

Cred că mi-ai zis tu că e ceva siropos. Da. Dar eu pe tine te aveam în gând atunci. Așa parcă țin eu minte. Și-acum tot de tine mi-amintesc în neamintire.

Tot cu tine simt zăpada. Aceea caldă și uscată.

E trecut de 21. Nu mai fac cafea, ca alte dăți, să stau până aproape dimineața și să-mi amintesc trăiri din viitor și să scriu. Adorm.

Auzeam niște sunete vagi...de departe sau de demult. Am scos apoi capul din apă și-am revenit.

*

Portocala era galbenă și nu avea pui. Stejarul nostru de jos a crescut. Spun nostru, dar nu-i al meu. Sau poate puțin, fiindcă de când era mlădiță mi-am dorit să-l văd mare. M-a depășit. E perfect în imperfecțiunea lui. Dacă nu era stejar nu-mi era așa drag.

La noi natura răzbate. Iedera crește în beton iar un copac vine direct din canalizare, cam de la doi metri de sub plăcile de beton – coronamentul și-a făcut loc printre crăpături iar în vară, un metru din el stă la soare. Copacii ceilalți doi au prins în îmbrățișarea lor și gardul de fier.

Iar cei doi nuci trebuie să se fi unit până acum.

Zice Einstein: coincidențele sunt modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Azi portocala avea pui.

”Tu erai așa de bogată în cuvinte și imagini, o adevărată delectare nebanală. Tu ești destul de complicată și bogată, ca, întotdeauna, să îmi doresc să găsesc un tunel, sau mai multe, între lumile noastre paralele. Lumea ta este o lume interesantă și bogată. Lumea ta, din tine. știu, ai să-mi spui că e ca oricare alta.”

*

Tramvaiul galben are flori de gheață pe geam. Strălucesc în fața luminilor colorate ale orașului încă adormit. E ciudat cum o mașinărie atât de rigidă se aliniază perfect cu muzica lui Strauss.

Alegem ce vedem, alegem.

Aș fi putut fi dirijorul florilor de gheață. În dimineața aceea, cred că am fost. Jucau în culori și intensități diferite: atât de ușor! Un far de mașină, un bec chior, o ghirlandă uitată.

Taximetristul care asculta jazz la Radio România Cultural m-a întrebat cine a scris  Alba-ca-Zăpada. Nu știu de ce i-am răspuns că nu știu. Nu știu de ce nu am zis nimic atunci când el a zis triumfător ”Andersen”. El avea mai multă nevoie de lucrul ăsta. I-a fost bine, cred.

Niciodată nu văd dracul atât de negru precum îl văd alții.

Aleg să nu mă umplu cu ură.