Plouă parcă de trei vieți

Făcusem o baie fierbinte, cum fac de obicei. Am rămas, bineînțeles, fără oxigen și abia am ajuns în pat să-mi recapăt răsuflarea. Corpul mi-era moleșit.

Eram eu și televizorul. Știri. Concertul lui Roger Waters, unde pleacă elevii care au luat 10 la bac, criminalistică, drept britanic… Preț de câteva secunde s-a creat parcă un fascicol de energie între mine și cutia de plastic. Atât vedeam și mă gândeam că totul se întâmplă tuturor cât timp stau eu în pat și le privesc.

Mi s-au încețoșat ochii de lacrimi, le-am șters și-am venit să scriu. Cânta o piesă cu save me from myself.

Ar trebui să caut paragraful acela despre sexualitate (culmea!) din cartea de la C. care m-a făcut să mă gândesc la cele discutate cu R.

Ca și cu chestia aia pe care nu mai știu unde am văzut-o. “Cicatricile care își retrăiesc rănile”.

Discursul cu nu vreau faimă și bani mi l-am mai ținut o dată astăzi și e cunoscut, nu îl repet. Ce vreau eu e dincolo de toate astea. Iar în ultimul timp, drept să spun, nu prea mai cred că am să ajung acolo. Dincolo. La ceva. Dar totuși…

Mi-am amintit, de asemenea, zilele cu acel televizor, cu acea antenă și cu acele pâini. Cât e de ciudat că îmi sunt dragi amintirile acelea?!

Că tot am pomenit de R., mă întorc iar la acel “noi”. Categorisirea aceea, am tot vrut să îl întreb și mereu mi-a fost frică să nu-și fi schimbat părerea, să nu fi înțeles eu greșit, să cine știe ce. Și-apoi chiar de îl întreb, nu-i place lui să facă vreun compliment. Dar totuși…

Mai devreme mă uitam la raftul din dreapta bibliotecii. M-am speriat. Sunt o mulțime de cărți necitite acolo. Altele, în partea cealaltă a bibliotecii. Altele, la bunica în bibliotecă. Altele, în Biblioteca Județeană. Altele, la librări. Altele la…

Așa cum de la o notă ajung la un vers apoi la o idee apoi iar la o pagină din vreo carte apoi îmi aduc aminte de un om, starea pe care o aveam, paginile pe care le-am scris atunci, pietrele culese, altă carte, o discuție, o pană, o supărare. Infinit. Infinitul mă sperie, cred. Vine iar vorba de dualitate. Și revin la cartea de la C. O fi infinitul format din cercuri?

Ascultam un cântec, un alt cântec, care mi-a re-subliniat importanța încercării. Întrebărilor. A experiențelor. “Ce-ar fi fost dacă?” ajunge să te sufoce. Doar că e o problemă falsă. Orice fapt are cel puțin o alternativă. Te poți întreba mereu ce-ar fi fost dacă. Soluția, bănuiesc, e să nu rămâi prins în întrebarea asta.

Plouă parcă de trei vieți.

Jurnal de călătorie

6 feb 2012: Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări. 

„The price of being misunderstood. They call you devil or they call you god.” Jonathan Livingston Seagull, Richard Bach. 

„Maturizarea, în aparenta ei deplinătate, nu e decât o instrumentalizare a ființei, o solidificare care încearcă să obțină eficacitatea. Tot ce e posibil pur în copilărie se închide în puținătatea realului; o imensă plasticitate se schematizează pentru a deveni funcțională.” 

„În generația noastră, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie.” 

„Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.” Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleșu. 

La doi nuci.

Construcțiile cu noi, în care eu sunt parte integrantă, în care mi-e greu să cred. Îmi lipsește încrederea în sine. O parte. „Vezi, ei nu sunt ca noi.” Mă opresc din vorbit și casc ochii. Nu se vede și nu zic nimic. Mă întreb cum am ajuns acolo și mai ales dacă e adevărat. 

Puritatea nu mai există în nimic. Poate doar la copiii care nu au împlinit încă 4 ani, dar nu știu dacă asta trebuie pusă la socoteală, din moment ce ei nu sunt conștienți. 

Ne alterăm. Ne alterăm și spun asta ca fiind unul dintre cele mai normale și naturale lucruri. „Ne” noi pe noi sau “suntem” – din afară, de către alții sau de către ceva. Căutăm scuze, nimic nu mai e cum ar fi trebuit să fie, ne întristăm dar ne obișnuim repede cu noua situație. Mergem înainte (?). Ne purtăm ca niște străini, nu ne pasă ce consecințe au acțiunile noastre. E mult mai ușor să faci un rău decât să faci un bine. 

Nu suport când cineva țipă la mine. Mă fac mică, mă sperii și încep să plâng. Poate fi pe jumătate glumă. Are același efect. 

Îmi lipsește G. Sunt egoistă, mă hrănesc cu oameni. Fiecare are rolul lui, fiecare e pus într-o categorie bine definită în ne-cuvinte, categorii din care se tot mută(?). Stări și emoții. 

***E ca un fel de dovadă supremă că nu poți avea încredere în nimeni și că nu te poți baza pe nimeni. Chestiune venită din trei părți. Rămâi în mijlocul unui platou întins și nu știi încotro să mergi. Așa te simți. Pierdut și debusolat. Stai între oameni și ești singur. Acolo se simte cel mai bine izolarea. 

Mă întreb ce este de preferat. Să visezi la ceva ani la rând, fără să o obții niciodată? În acest fel rămâne acolo sus, pe piedestal, perfect și nealterat. Sau să obții ce-ți dorești și să realizezi că defapt nu e deloc așa cum ți-ai închipuit tu. Să te lupți apoi cu dezamăgirea… 

“Viermii cei graşi sorb rămăşiţele fetide din canale. Asta mă îndeamnă să mă privesc din profil. Mă văd pe mine însumi în cafenea, aplecat deasupra cărţii; vad târfa de lângă mine citind peste umărul meu, îi simt răsuflarea în ceafă. Aşteaptă să-mi ridic privirea sau poate să-i aprind ţigara pe care o ţine în mână. Mă va întreba ce fac aici de unul singur şi dacă nu mă plictisesc. Cartea este despre Stil şi Voinţă şi am adus-o cu mine pentru că este un deliciu să citeşti într-o cafenea zgomotoasă - este de asemenea şi un mijloc de apărare împotriva bolilor. Şi muzica este bună într-o cafenea aglomerată - îţi măreşte sentimentul de solitudine, de izolare.” Primăvară Neagră, Henry Miller. 

Zilnic se demontează mituri și basme. Până ajungem să nu le mai avem, până ajngem la un simplu stadiu de “funcționalitate”. 

Îmi place să fiu singură pe drumuri. Străzi noi, orașe noi, șoferi noi, gări noi. Tot înainte!

Șoferul ne spune “copiii lu’ tata”. În mașină sunt oameni cu vârste cuprinse de la 20 la 60 de ani. El are 50. A reușit să mă facă să zâmbesc chiar și în dimineața asta.