Măi gâză, tu-ţi aminteşti cum prima lună din vară ţi-ai petrecut-o prin parcuri, citind? Mai ştii ce îmbufnată erai când nu găseai o bancă liberă, şi trebuia să iei parcurile la rând? Sau când ajungeai să stai pe cimentul acela gri din spatele Consiliului? Cum toţi bătrânii intrau în vorbă cu tine, furându-ţi astfel din timpul de lectură? Şi cum după discuţiile cu ei, oricum rămâneai cu un zâmbet pe buze? Îţi aminteşti de fetiţa aceea foarte dezinvoltă care ţi-a ţinut companie în parcul cu lilieci şi ţi-a arătat pozele din excursia la Cetatea Lui Ştefan cel Mare? Sau cum Cofy se uita ciudat la furnici, neînţelegând, probabil, ce-or fi punctele acelea mici ce se tot mişcă printre lăbuţele ei? Furnicile din parc, nu furnicile lui Werber. Pe acelea le urmăream eu.
[cândva, într-o seară]
Ieri seară maşinile îngheţaseră. Iar îngheţul sclipea. Îngheţul sclipicios a reînviat dorul de iarnă înzăpezită şi de scârţâitul fiecărui pas.
Astăzi a fost soare toată ziua iar cerul de albastru de toamnă. Destul de frig însă, iar vântul îşi făcea simţită din plin prezenţa. M-am dus glonţ la Balena, pentru covrigi cu nucă şi-o cafea mare cu lapte. Iar acolo m-am simţit ca în vestul sălbatic, cu frunze uscate care se antrenau în vârtecuşuri. Şi cutii de carton răsturnate. Destul de pustiu.
****
La fel, îşi poartă părul puţin peste umeri. Ochii îi sunt la fel de mari. Căprui. Ciudat, nu s-au decolorat de salinitatea lacrimilor. Machiajul îl poartă simplu, accentuând puţin linia ochilor. Negru. Priveşte la fel de (sau poate mai) adânc ca înainte. Oftează. Puţini sunt cei care observă sau se opresc din mersul lor grăbit să-ntrebe ce-o fi în spatele lor. Poartă ruj roşu, fiindcă buzele-i sunt mici. Asemeni icoanelor bizantine, pictate astfel înadins, parcă să arate înfrânarea patimilor. Mai poartă rochia mamei de la cununia ei civilă. Alb murdar, croşetată de bunica. Floricele, găurele. Priveşte cu acelaşi interes ciorile şi-i la fel de geloasă pe negrul albăstrui şi strălucitor al penajului. Pe aripi. Adoră să le vadă cocoţate în vârfuri de copaci. Se opreşte din drum să culeagă pietre sau frunze. Se uită la nervuri precum copiii mici, înclinând puţin capul. Încruntând sprâncenele. Îşi imaginează, poate, că înţelegând lucrurile simple va înţelege cele mai mari taine ale lumii. Zâmbeşte la copii pe stradă şi spune mai mereu ce-i trece prin cap, nepăsându-i că băiatul de lângă ea şi-ar putea imagina o prostie gogonată precum cea că dacă vorbeşte despre copii înseamnă că vrea unul imediat de la el. Râde des în sinea ei neînţelegând unele aspecte ale vieţii. Râde. Se uită în soare până lăcrimează şi stă cu picioarele cocoţate pe pereţi imaginându-şi amintiri (sau amintindu-şi imaginaţii?). Nu-i plac ochelarii de soare decât purtaţi noaptea. Şi bea mult ceai. Desenează urât şi joacă volei cu mingi confecţionate din două perechi de şosete, într-o cameră mică de cămin.
****
Hai să recapitulăm, fuga, fuga, fuguţa. Două săptămâni de inactivitate. S-au reîntors vremurile de adormit la 3 noaptea şi trezit la 12 amiaza. Stare amorfă jumătate de zi, energie reînviată abia seara – exact cum văzusem în desenul acela – stat cu ochii în laptop alte câteva ore, găsit mărunţişuri de făcut pentru a nu lua proiectele de coarne. Ordine în dulap, turte (da, cu brânză de oi), o plimbare, o ţigară, un film, altă ţigară, un tetris.
Pe de o parte, îmi pare bine că lucrez productiv pe bază de stres. Pe altă parte, în schimb, mă cert mereu. Chestiunea stă în felul următor: nu facem nimic. Fiindcă nu facem nimic, se acumulează stresul. Încercăm în câteva rânduri să facem taskurile. Seara. Nu am făcut nimic. Stres. Toţi aceşti paşi necesită timp, prin urmare, ajungem la final să fim şi în criză de timp, şi stresaţi. Cu o noapte înainte (dacă nu cu câteva ore) terminăm tot. Răsuflăm uşuraţi, apoi râdem că ne-am stresat atât. Apoi apare un alt task. Din experienţele trecute, ştim că avem timp să-l facem şi că până la urmă tot reuşim. Trece timpul, apare stresul, cercul se reia.
Gânduri şi analize şi întrebări. Omul este infinit. Iar dacă nu ar fi el şi ciudat şi schimbător şi mofturos, ar fi banal şi plictisitor. Omul ridică şi coboară fără ca măcar să fie conştient de efectele acţiunilor sale. Nu-i mai pomenim pe cei care fac lucrurile astea dinadins.
Flăcările se jucau pe sânii ei. Era un decor de vis, şi nu ştiu dacă există om pe lumea asta să nu se fi simţit stăpânul lumii. O noapte cu cer senin şi cu mii de stele, un cort în vârf de munte, un copil femeie cu pielea mai albă decât luna, cu buclele atârnându-i până aproape de pântec, cu buzele roşii de parcă abia băuse, asemeni unui vampir, un pocal cu sânge. Focul pocnind şi aruncând jăratec. Miros de brad. Aer de munte. Flăcările se jucau pe sânii ei. Stătea puţin ghemuită, asemeni unui copil pe jumătate ruşinos, pe jumătate conştient de farmecul său. O femeie ce ştie să echilibreze aceste lucruri, aceea este o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Eu, ca bărbat, nu apreciez nici târfele ce se fâţâie pe jumătate dezbrăcate (ele se cred sexy, însă defapt sunt de-a dreptul groteşti) şi nici puritanele cu fuşte până-n pământ şi părul strâns legat la spate, cu faţa ştearsă şi prafuită. Echilibrul. Acolo stă secretul. O femeie trebuie să ştie cum să fie şi amantă şi mamă şi soră şi copil. Ea ştia. Ea ştia prea bine.
****
Un binoclu, un binoclu mi-ar trebui. Un binoclu, să văd totuţi ceva acolo, niciodată n-am văzut ceva acolo. Adică, vreau să spun, pe cineva. Lumină, uneori, şi şevaletul. Iar la parter, pare-mi-se, un tablouaş. Mi-ar trebui un binoclu să văd ce-i cu tablouaşul acela. După şevalet mi-am zis că trebuie să fie pictor. Că la urma urmei, cine altcineva să aibă la mansardă o cameră goală cu un şevalet? Am pierdut primăvara. E al cincilea an de când stau aici şi niciodată nu am fost atentă la casa din faţă. Mi-e obsesie doar de anul acesta.
Revin, merg să pun cartofii la fiert.
Cum măi, să-ţi fie lene să-ţi faci de mâncare? Cum să ronţăi doi biscuiţi toată ziua, biscuiţi care nici nu-ţi plac extraordinar, doar ca să-ţi amăgeşti foamea? De lene? Lene să curăţi doi cartofi şi să-i pui la fiert? Bine, stai, că nu-i chiar aşa simplu. Trebuie să spăl oala, fiindcă ieri mi-a fost lene s-o fac, trebuie să curăţ cartofii, cu un cuţit care taie prost, trebuie să-i spăl şi să cobor la etajul 1 pentur un loc la aragaz căci la doi sunt mereu ocupate (mint, acum nu era ocupat). Trebuie să dezgheţ şi carnea, s-o prăjesc...fiindcă nu, nu ţin post.
- De nici un fel?
- De nici un fel.
Revin. Obsesia cu casa pictorului (?) e nouă. Ce-i drept, un an am avut vederea spre deal, vreo doi eram în capătul celălalt al holului. Dar în camera asta, de exemplu, am mai stat un an. Anul 3. Nici atunci nu-mi amintesc să fi văzut ceva.
Spuneam că am pierdut primăvara. Ce-ar fi fost mai frumos să stau la pândă, cocoţată pe geam, 5 ore, să văd dacă se mişcă cineva acolo? Păsările ar fi cântat, porumbeii şi-ar fi făcut cuib în copacii care ar fi înmugurit, soarele m-ar fi bătut fix în frunte. Ar fi mirosit a primăvară, cu aerul acela proaspăt şi călduţ. Nu-i nimic romantic în a sta cocoţată pe geam în decembrie, cu hanoracul pe mine, eventual cu gluga pe cap, zgribulind de frig şi înjurând că nu se mişcă nici dracu’ acolo, să pot şi eu să-mi văd de treabă.
Partea bună din toată povestea asta e că urmează primăvara. Şi-i mai probabil să vină primăvara până să fac eu rost de un binoclu.
Casa este ciudată. Un arhitect ar spune că e un eşec total. Ar spune că e urâtă, ar spune „ntz ntz” şi-ar da din cap în semn de dispreţ.
Să fie aia o scară defapt? Să nu fie şevalet? Sau o schelă? Camera-i cam goală, pare neterminată. Să fie casa unui om absolut banal, fără simţ estetic, sau fară bani s-o termine şi-atât? Nu. Ăla trebuie să fie un şevalet. Trebuie să fie casa unui pictor. Ce dacă mansarda e nefinisată? E de înţeles. Aşa am văzut eu prin filme, camerele unde „lucrează” artiştii sunt gri şi goale. Şi e şi normal să fie aşa! Acolo se desfăşoară ei, artiştii, acolo se naşte arta! Acolo se întâmplă miracolele, aşadar, de ce să aibă nevoie de culoare e pereţi, de lustre strălucitoare sau covoare pe jos? De ce să aibă acolo mobilă de ultimă generaţie sau bâzdâbâcuri ornamentale în rafturi? Acolo sunt ei, artiştii şi arta lor. Altceva nu mai contează. Ştii? Până şi-n filmul acela, The Notebook, camera de pictat pe care Noah i-a pregătit-o lui Allie era la fel de simplă, cu toate că ea era o frumuseţe şi-o gingăşie de fată. Avea şi-o verandă mare, acolo la etaj, unde bătea soarele, unde stătea ea goală pe jumătate şi picta. De data asta, soarele, şi nu luna se juca pe sânii ei.
Revin. Cu siguranţă casa din faţă este a unu pictor! E ciudată căci e construită în pantă, iar asta face ca din faţă să pară de două niveluri, iar din spate (partea pe care o văd eu defapt) pare să aibă 3. 4 chiar, dacă iau în considerare şi garajul. Garajul...un soi de garaj, o chestie care arată a garaj, căci e făcut, cred, mai târziu, un fel de alipire. Asta unu la mână, iar doi la mână, n-am văzut niciodată vreo maşină. Trei la mână, nici cale de acces nu prea are.
Oricum ar fi, artiştii au mereu scuze. Şi-aşa şi trebuie, să aibă! Că e casa construită aiurea sau că are garaj fără cale de acces, ş-apăi ce!
****
În sala de seminar, pe tablă era scris cu majuscule, deasupra tuturor calculelor şi a formulelor şi-a celorlalte hieroglife, următoarea exclamaţie: "FII MAI ALTRUIST". Pe drumul spre covrigi, un bătrân cânta la nai. Pe bancă, lângă el - o cutie deschisă. În interiorul capacului era scris (tot cu majuscule): LIBERTATE. Tăiat cu un x roşu.... Peste stradă, pe scările dintre lei - un băiat cu parpalac negru ţinea în mână o pancartă "BIBLIOTECA VIE" şi se uita când în stânga, când în dreaptă. Noi mergeam la seminar.
