Fotonii dansează mereu

Sunt copilul care visa la frați vitregi

Sunt adolescentul care visa un accident

Sunt adultul care își uită grija pentru cuvânt

Mi-am amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă

Era ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…

Doar dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba, oftez, simt că lipseşte ceva.

Plecasem de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare. Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării. Dans, alcool, fum, ce-o fi.

Luna era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de buton stop.

M-am trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.

Mi-era totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine, nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam cum în tine se dădea o luptă.

Doctorul și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună întrebări.

                          - Tu ești moartă.
              - Aproape.
             - Ei!

Se auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit. Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.

Poate era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.

Everything. Anything

Am reușit într-un final să mă debarasez de toate și să mă transpun în muzică. Să reiau legături. A trecut ceva timp de când nu am mai răsuflat așa, plină doar de mine.

E aproape la fel. Un picior sub mine, altul îndoit, câștile, în dreapta cana de cafea. Stau pe loc dar sunt așa departe. Nu doar în timp. Sau nu doar în trecut.

E nevoia de acea profunzime care, din păcate, nu se găsește peste tot. Iar profunzimea asta se poate vedea și într-un gest atât de mic precum e fumatul unei țigări (cu toate că cel mai bine se vede în privire, deci nici măcar în cuvinte).

I  know what's in everyone's mind.

Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple ale vieții

Șă te înstrăinezi prin cultură

Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm.

Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan mi se pare că nu e alta decât aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și a lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică.

Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decât viața. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc? […] Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.

E un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar știți de când? De la singurătate înainte. […] Ne-am învățat așa, să ne fie frică de singurătate.

Am luni de zile de când trag de mine să merg în cafenea. Dar nu mai e deloc aceeași. Au strivit-o și nu cred că mi-ar face bine să caut vremurile apuse. Din toată cafeneaua au rămas doar notele. Nici mesele înalte, nici scunele rigide, nici măcar perdeluțele negre prin care se strecurau raze de soare și nici măcar G. S-au evaporat toate, au rămas câteva cuvinte și câteva amintiri de senzații.

Camil Petrescu a subliniat foarte bine ideea. Diferența cu care privim moartea atunci când *) suntem bolnavi și când **) ne gândim la sinucidere. Poate suntem egoiști.

Nu mi-am fost niciodată fidelă. Nu mai știu să scriu, nu mai reușesc să trec stări și experiențe în cuvinte. Am pierdut ceva pe drum, m-am înstrăinat de mine. Ce caut eu aici?

"Toată lumea urlă de singurătate"

"iar să suferi din dragoste și să-ți pierzi totuși încrederea în dragoste e o contradicție cam ciudată"

"Lucrurile pe care vi le povestesc, fiecare cuplu le-a trăit: ele au săpat cel mai vechi drum al nostru pe pământ. Vă vorbesc despre o prea fericită lipsă de originalitate, căci fericirea nu are ce inventa."

"Iar un bărbat fără femeie, o femeie fără bărbat, suflă în viața lor înjumătățită până ce aceasta se umflă și ocupă tot spațiul. Nefericirea își face bine propagandă: independență și iar independență. Bărbații, femeile, într-atâta au fost de infectați cu independență că nici măcar n-au devenit independenți. Au devenit infecți. Infirmi și mutilați, care recuperează, erijează infirmitatea și mutilarea lor la rang de regulă de viață. Bravo! Să li se decerneze ordinul meritului pentru serviciile aduse respirației artificiale. Am repurtat atâtea triumfuri contra naturii, încât putem, chiar foarte bine, să decretăm  că adevărata modalitate de a respira este asfixierea. Unica valoare umană a independenței este o valoare de schimb. Când îți păstrezi independența doar pentru tine, putrezești cu viteza anilor - singurătate."

"Degeaba te încrezi în firele albe de păr, în maturitate, în experiență, în tot ce-ai învățat, în toți pumnii pe care i-ai primit în cap, în șoapta frunzelor de toamnă, în ceea ce viața face din noi când își pune mintea cu adevărat. Asta nu se schimbă; rămâi și continui să crezi."

"Suntem atât de slabi încât putem să ne facem orice speranță: întotdeauna slăbiciunea a trăit din imaginație. Forța n-a inventat nimic, ea se crede suficientă sieși. Doar slăbiciunea a fost genială."

"Vom trăi după aceea. Deocamdată e vorba doar să-i dăm o șansă șansei. E o epocă în care toată lumea urlă de singurătate." 

Clar de femeie - Romain Gary

Stare

M-am pierdut.

Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

Concluzie: la urma urmei, e vorba despre alegeri.

Pe blues de Armstrong, învârteam lingurița în cafea cu mâna stângă, să topesc zahărul. Zilele astea m-am izolat, oarecum, și mi-a fost nespus de bine. Ar fi trebuit să mă izolez mai mult. Ca timp și ca…”intensitate”. Zilele astea nu mă interesează de voi. Mă puteți acuza de ce vreți, dar nu mă interesează absolut deloc de voi.

Stăteam cu ochii închiși în pat, Rebengiuc era Meursault, încercam să îmi amintesc când am citit prima dată Străinul. În jumătatea de jos, sub pleoape, era scena procesului. În jumătatea de sus, sub pleoape, visam eu procese de-ale mele. Visez prea mult. Acuzatul era un om zvăpăiat cu suflet bun. Dar asta oricum nu contează.

Am înnoptat pe malul iazului și toți vedeau stele căzătoare numai eu nu. Ce-i drept, mă uitam mai mult spre stânga sus, unde erau fulgere în depărtare. Ce-i drept, îmi era destul de greu să țin privirea țintită în sus preț de câteva minute, din cauza alcoolului.

Le-am văzut până la urmă, și la ce bun? Nu mi s-a îndeplinit nici o dorință.

Bunica spunea că a chemat-o pe mama ei în vis, să-i spună dacă s-a întâlnit acolo cu sora ei, care a murit nu demult. Nu m-am gândit niciodată la obiceiul acesta, de a chema morți în vis. I s-a arătat, a spus, și a făcut semnul acela din mână, pe care îl făcea când voia să arate că a rezolvat ea tot, și nu mai trebuie nimeni să-și facă griji.

Am dormit cu bunica în “casa mare”, care e defapt camera din casa mare, ultima cameră, camera unde stă zestrea. Perne, plăpumi, covoare, pături. Tablouri, bibelouri, sticle cu băuturi din comerț, pe care stă praful.

Și m-am gândit să chem și eu pe cineva în vis, să-mi spună și mie ceva. Dar nu morți, iar ce voiam eu să aflu erau prostioare. Chem vorbe în vis, să știu și eu ce și cum. Am adormit imediat, era același întuneric și aceeași liniște de țară. Țin minte doar că aranjam gulerul unei cămăși.

Mă privesc și mă judec după imaginea pe care o aveam despre mine acum 3-4 ani. Eram cu totul altă persoană, m-am schimbat mult. Din cauza asta mereu mă judec și mereu mă învinovățesc. Ce fac acum nu făceam atunci. Ce cred acum, nu credeam atunci. Sau invers.

N-am găsit încă timpul și energia să mă … reexaminez.

Apoi l-am visat pe el, trecea pe lângă mine, a încercat să-mi spună ceva, când un nene mai bătrân m-a tras de mână și m-a luat să rezolvăm o banalitate. Așa facem mereu. Ne preocupă mai degrabă lucrurile mărunte, pierdem vremea cu ele și ne mirăm apoi că nu am făcut nimic care să conteze.

Se pretează la orice

Sunt bine

Da, se știe. Nu suntem sinceri. Suntem învățați să ascundem. De aceea răspundem cu “Sunt bine” atunci când suntem întrebați. Suntem bine? Nu.

Dar atunci când am simțit nevoia de a vorbi nu am fost ascultați. Atunci când am simțit nevoia de a vorbi am primit eticheta, glumeață sau nu, de “femeie”, fiindcă nu-i așa, doar femeile au drame pe care le intensifică voit, fără motive, pentru a arăta lumii că … . Atunci când am simțit nevoia să vorbim am primit un “Calmează-te, va fi bine, nu trebuie să îți faci griji”, pentru a încheia o discuție neinteresantă într-un mod cât de cât politicos, iar subiectul a fost schimbat rapid. Atunci când am încercat să vorbim am primit o bătăie ușoră pe spate cu îndemnul “Hai să nu fim prea emoționali”, și n-am mai fost deloc “emoționali”.

Nu a contat că în spate chiar există ceva. Repet, suntem egoiști, nu ne interesează cotidianul altora.

De aceea, la întrebarea “Ce faci?”, nu răspundem niciodată cu “Singur” “Confuz” “Călcat în picioare”  sau “Strivit” , ci cu “Sunt bine.”

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 

27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.

Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.

Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.

Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.

Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.

Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.

Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.

Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.

Mă macin prea mult.

Mov cu mov

[26 mai]

Fumul venea prin partea stângă. M-a speriat la început. Al ei. Viciile şi-au spus, până la urmă, cuvântul. E ciudat cum pentru unii dintre noi cele mai anormale lucruri sunt normale iar normalul reprezintă un deziderat după care nu vom recunoaşte niciodată că tânjim. Râca dintre ce e normal şi ce e anormal nu-şi are locul aici.

Nu voi fi niciodată de acord şi nu voi înţelege niciodată cum se poate aşa ceva. E ca şi chestia aia cu credinţa în Dumnezeu. Dacă ar fi atotputernic n-ar fi atâta durere în lume. Dacă e atotputernic înseamnaă că pur şi simplu e rău. Deci nici aşa, nici aşa.

E ca şi când el ia ceva la reparat şi mai mult îl strică, aşa cum s-a întâmplat şi azi. Şi n-ai ce face, căci „s-a stricat”, nu l-a stricat el.

[continuare în 7 iun]

Mă simt ca şi cum aş bea, liniştită, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, otravă. Aşa cum îmi beau de fapt cafeaua. Accept lucruri care îmi fac rău, care mă secătuiesc de puteri, care mă încarcă cu energie negativă. Şi-apoi mă întreb ca un om tembel de ce nu mi-e bine în locul în care sunt.

Am impreşia, greşită, desigur, că toţi trăiesc într-un clăbuc de fum. Mă întreb, cred, de zece ori pe zi „cum poate....?”, „cum se poate?” Greşesc, desigur. Judec.

Bucheţelul de flori dezvăluie un fenomenal dar simplu simţ estetic. Are flori mov-închis, mov-deschis şi albe. Bătrânica ce le vindea să aibă 70 de ani, dar din cauza greutăţilor vieţii arată ca de 90.

„Ea are cele mai frumoase picioare care ţi-au călcat inima, cele mai frumoase buze care te-au minţit vreodată în viaţa ta”

Drept concluzie, noi suntem mereu cei mai buni, cei care muncesc mai mult, cei care au dreptate, cei mai deştepţi, frumoşi şi cei mai sinceri. Restul e minciună.

Astenie

Se ştie despre primăvară că este amăgitoare. După trei zile calde, cu cer senin şi ciripit feeric de păsărele, vin alte şase cu temperaturi negative şi vânt nervos. Alte trei senine, alte cinci cu ploi. Se mai ştie despre primăvară că este momentul în care natura reînvie. Când gâzele, păsările şi gândacii se dezmorţesc şi încep anul în forţă. Simbolul acestei renaşteri – ghiocelul şi, implicit, mărţişorul. Se mai ştie despre primăvară că ea impune veselie şi stare de bine. Cerul senin, soarele aşteptat toată iarna, tânjirea după căldură, ghioceii şi fuga după mărţişoare nasc în mintea noastră ideea că trebuie să fim fericiţi. Sau...dacă e prea mult – că trebuie să ne înviorăm starea de spirit. Şi o facem, chiar dacă, uneori, nici nu ne dăm seama. Mergem mai voioşi, închidem ochii să ne îndreptăm faţa spre soare, ne băgăm nasul într-un ghiocel. Apoi ne dăm seama de falsitatea acestei stări, de faptul că nu are fond, de faptul că nu are bază. Nu avem motive reale să fim fericiţi. Ne continuăm traiul efemer şi inutil izbindu-ne de pereţii existenţei noastre. Nu avem motive să fim fericiţi. Şi-o numim astenie.

"Aici poti afla totul despre toate"

Recunosc, a venit prea repede. M-a luat prin surprindere. M-am hotărât destul de târziu anul ăsta cum are să fie Crăciunul, şi când părea totul în linie dreaptă, ajunul a pus frână. Polei, gheaţă, ne-am răsturnat la 180 de grade. Nu contează oricum. Trece şi ăsta, mergem la bunica la masă, ne enervăm, bem vin. Bem vin. Aspru, de ţară. Alb şi aspru.

Nu e doar vina mea. Eu nu ar trebui să fiu stâlp aici. Nu vreau să fiu stâlp. Adică dacă eu plec, se dărâmă tot?

Apoi urmează perioada aceea moartă dintre Crăciun şi Anul Nou când în prima parte a zilei vezi pe străzi doar câteva familii fericite rătăcite. Fac vizite probabil, îşi ţin fetiţa de mâini şi-o ridică la bordură pe sus. Ea are paltonaş roşu şi zulufi. Atunci e prea linişte. Pustiu. Apăsător.

Îmi lipsesc cuvintele lui G.

Mă întreb: păi nu-i asta viaţa? să n-ai bani, să fii bolnav, să te supere şi să te înşele cineva... Are omul dreptul la fericire?..., am încercat să desprind un sens creştin în urma unor întâmplări, nu am izbutit. Încearcă tu. 

- există necazuri şi omul trebuie să se înveţe să trăiască cu ele. 

- deşi îmi place să beau, îţi mărturisesc ca băutura nu reduce nicio listă de umbre, ba chiar o sporeşte.

Parcă îţi simt pe obraz, ca pe o ghindă rece, nasul ăla îngheţat.

I-aş spune atâtea altele acum. Uneori recitesc şi nici nu mai ştiu sigur dacă s-a întâmplat sau...

Cu flaneaua de lână deasupra cămăşii de corp de bumbac, molcuţă. Flanea, nu pulover. Lâna aspră ca şi vinul bunicii. Frigul n-are cum trece şi ţuica ajută şi ea. Nu mai ştii care-i abur şi care-i fum de ţigară. Sau poate că fumezi pipă şi-afară? Eşti bărbos.

Iar sticlele de plastic când se izbesc nu scot clinchete de clopoţei.

mică

Mă uitam peste fotografiile unui tânăr cu familie. Am început să râd după ce mi-am dat seama că zâmbesc tâmp.
Eu să mă mărit? eu nu mă mărit bre!

Ieri am ratat o ocazie. Se spune că mai bine e să-ţi pară rău pentru ce faci decât pentru ce nu faci. Şi aşa şi este. Rămân întrebările. Rămân dacă-urile. Rămâne zbuciumul interior de care nu prea scapi...Ocazia va reveni. Asta, cel puţin. Şi ce-am să fac?

Niciodată aparenţele nu sunt ceea ce par. Se numesc aparenţe. A-pa-ren-ţe. Dar voi faceţi cum vreţi.

Visele din ultimele nopţi implică bărbaţi maturi. Cu toate astea... Visele din ultimele nopţi sunt extrem de ciudate, dar cu toată agitaţia de acum, rămân în con de umbră şi sunt uitate. Starea ciudată care se prelinge din vis pe dimineaţă ţine doar până la cea de-a doua gură de cafea. 

Mierea s-a zaharisit.

Cafeaua din ultimul timp se bea fără zahăr şi pe fugă, soarele dispare nici nu ştii când, la ora 5 e deja lumină gri. 



ar merge puţin fum şi câţiva aburi de alcool

23aug

Cafea şi Cioran. Ameţesc de fiecare dată când mă ridic de pe scaun.

Fisuri

Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.

Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.

În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.

Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.

Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.

Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.

Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.

concluzie

Am mâna zgăriată de parcă m-ar fi lovit cineva în repetate rânduri cu un trandafir plin de spini. La urma urmei, cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla dacă aş pleca într-o ţară cu război ca şi voluntar ar fi să primesc un glonţ în cap. Ceea ce nu e chiar atât de rău.

"[...]o altă lege absolută o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde și caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înșelăciunii, denunțului; în toate acestea fericirea e obținută de la altul. E luată.)" Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt, p. 366

Mă agit mult, mă stresează cele mai mici lucruri. Până şi lista de cumpărături îmi dă bătăi de cap. Trebuie să mă liniştesc, să mă potolesc, să le iau uşurel, pe rând. Să-mi reiau tabieturile de acasă, să nu mai pun la suflet toate prostiile din jur. De exemplu, îmi pare imposibil să nu cunoşti măcar amănunte din cineva în decursul anilor. Să nu vrei, şi tot îţi sar în faţă.

Cât despre film, nu mi-am imaginat niciodată oamenii din Paleolitic ridicând degetul mic atunci când servesc ceaiul, însă discuţia e mult prea lungă. Sau cel puţin nu simt că mă pot exprima cum trebuie aici, acum. Tâmpite întrebări. Tâmpite rău. Ce, conştiinţa s-a născut mai târziu? Mi-e greu să cred. Iar dacă eu pot să cad în contemplare când am doar asfalt şi claxoane de maşini în jurul meu, ei de ce n-ar fi fost capabili să intre în aceeaşi stare când tot în jur era natură şi era de o frumuseţe infinită? Fiindcă nu aveau cu ce s-o compare? Se prea poate. Dar nu cred că soarele roşu care apune într-un ochi de apă poate lăsa pe cineva indiferent.

Uite, nu mai reuşesc să termin nimic. Am început trei cărţi. Una dintre ele, culmea, a lui Paler, nu prea mă prinde. Pe celelalte le târâi. Nu că n-ar fi interesante. Doar că târâi tot în ultimul timp.

Faptul că n-am viziunea macro e lucru ştiut de mult. Planuri de zece ani, niciodată. Dar mă sperie faptul că voiam să fac o prostioară de agăţat pe un perete cam golaş şi n-am nici un plan. Din ce, cu ce, când, în ce fel, rotund sau nu... habar nu am. Nu văd. Nu mai văd. Nu mai scriu. Nu mai merg...nu mai am cafenea! Şi nici chef. De nimic.

Mai nou începe lumea să întrebe când mă mărit. Nu mă mărit. „Nu, că vai, stai să vezi, hihi hihi ha, hi haha când o veni... hi hi ha”. Când o veni. Dar acum asta cred.

Şi încă ceva. Încerc să nu jignesc pe nimeni prin cuvinte. Încerc să le aleg cu grijă, fiindcă ştiu că atunci când scapi porumbei, jignirea e şi mai mare din cauză că eşti sincer. Îi mai scap şi eu din când în când. În fine. M-am întristat. M-am întristat chiar dacă îmi dau seama că n-am motiv serios, fiindcă lumea e aşa cum e şi n-are să se schimbe niciodată.

Păcătuiesc prea mult. Greşesc infernal. Şi orice s-ar întâmpla, eu tot o să-mi asum o parte din vină. Orice, orice, aşa-s construită, aşa m-am educat.

Concluzie

Nu-mi pare rău de calea pe care am ales-o şi nu văd tot timpul acela ca fiind unul pierdut. 

Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi. 

Scrisori III

Dragă G.,

Am putea, oare, spune despre noi că suntem doi epistoleri?

Mă aflu iar într-una din stările mele (uşor) depresive, stări pe care niciodată nu ştiu să le explic sau să le remediez.

Eram într-un parc, acum ceva timp, şi-un domn în vârstă – să fi avut 80 sau chiar 90 de ani – îmi spunea bancuri. Unele deocheate. Avea un soi de lumină ciudată în privire, chiar dacă ochii lui cândva albaştri erau mai şterşi. Mi-am zis, eh, e bătrân, n-o avea cu cine vorbi, cine ştie...plus, bancurile nu sunt deloc proaste.

Apoi îmi zice Domnişoară, ştiţi, în viaţă e foarte important să râdem şi să fim binedispuşi. Să încercăm să nu avem prea multe griji şi să nu ascultîm toate prostiile de la televizor. Râsul şi mişcarea, astea două, astea două sunt foarte importante. Eu am o vecină la bloc care stă mereu în casă. Şi-i spun Hai bre în parc, la aer, la mişcare. Ştiţi ce-mi spune ea? Că aşteaptă moartea. Eeeei, eu n-o aştept. Las-o să m-aştepte ea pe mine!

Ştii ce mi se pare mie, G.? Că bărbaţii sunt mai plini de viaţă decât femeile. La orice vârstă, de la 20 la 90 de ani. Ei glumesc şi râd, noi vorbim despre probleme, oale şi nepoţi. Noi parcă ne-am născut cu sufletul bătrân, zău aşa. O să fiu acuzată şi de misoginism acum. Poate că e din cauza falsului cadru moral în care avem impresia că trebuie să trăim, doar fiindcă suntem femei. Că....vorba ta, dă bine.

Şi ce G., dacă nevasta lui Damaschin era nimfomană? Ce dacă se tăvălea prin porumb şi cu doctorul veterinar, şi cu inginerii, şi cu profesorii navetişti şi cu toţi tractoriştii? Dacă aşa voia să fie ea, cât mai primitoare?

Scrisori II

Dragă G.,

Citisem azi undeva că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când vrei să scrii este să începi să scrii. Nu contează despre ce sau cum, lucrurile acestea vor veni pe parcurs, după ce se obişnuieşte peniţa să alunece pe hârtie.

                Nu ştiu dacă ţi-am povestit despre spaima pe care am tras-o atunci când am văzut lacăt pe poarta cafenelei. Ţin minte că purtam o bluză de-a mamei fiindcă nu îmi adusesem destule haine şi se stricase vremea. M-a încurajat totuşi o prietenă spunându-mi că probabil renovează. Au ei, cafeniştii de-acolo, obiceiul ăsta. Mereu schimbă perdeluţele, tablourile şi culoarea de pe pereţi. Oricum, cel mai intrigant tablou de cafenea se află într-un alt loc. E o fată îmbrăcată într-o rochie roşie, cu spatele gol, ce ţine în mâna stângă un pahar cu vin şi stă în faţa unui pian. E cu spatele şi mereu îmi vine să-mi tot schimb locul, poate, poate, măcar un profil să zăresc.  Aştept să ajung acasă să văd dacă îmi mai există cafeneaua. Am să te ţin la curent.

Zilele astea parcă-s moarte. Mi-am propus să nu fac nimic şi nu am făcut nimic. Merit şi eu câteva zile ca astea după tot stresul cu disertaţia. Ştiu, nu ţi-am spus nimic de ea, aştept s-o susţin să-ţi dau detaliile finale. Acuşi e, într-o săptămână.

Nici vântul nu bate, nici soarele nu se joacă, totul parcă stă în aşteptare. Iar eu nu-mi găsesc locul.

Scrisori

Dragul meu G.,

Mă apucasem de scris, iar eu fără lectură nu pot aşeza nici un cuvânt pe coala albă. Aveam vreo trei cărţi pe-aici, dar le-am trimis deja acasă. Mi-a rămas una care nu prea mă satisface. Am luat însă de pe raft povestea lui Damaschin. Gheorghe Damaschin, cum era numele lui întreg. Of G., chiar nu mai sunt sate aşa cum erau ele odată, aşa-i? Eram în parc, obosită după o zi pe-afară, amorţisem pe bancă şi n-am apucat să scriu mare lucru. M-a acostat şi un blond cu zulufi care nu mai voia să plece de lângă mine, dar nu prea înţelegeam ce gângurea el acolo. Să fi avut 7-8 luni poate. Am lipici la copii.

Am ajuns acasă şi-am deschis scrisorile în care ne-am tot împărtăşit gânduri şi cuvinte. Scrisori, scrisori! chiar dacă n-au ele materia. Aşa le numesc şi-aşa am să le numesc mereu, fiindcă dacă eram în altă situaţie, scrisori aveam. Iar când s-ar fi făcut un teanc, le-aş fi legat cu o pănglicuţă albă şi le-aş fi pus lângă pietrele şi scoicile mele, amintiri dragi ale sufletului meu.

Şi cum răsfoiam scrisorile, am găsit-o pe aceasta:

Draga şi micuţa mea scriitoare, mă bucur dacă-mi zici aşa, că ai ţinut seama de îndemnul meu şi n-ai renunţat la scris. Înseamnă că am făcut amândoi un lucru bun. Pe mine să nu te superi că, din când în când, răspund cu întârziere. Deja mă cunoşti, simt nevoia câteodată, şi mă retrag atunci ca un melc, ca un val. Pot lipsi şi un an, cine nu mă cunoaşte se supără, tu nu, sper.

Aşa că m-am mai liniştit. Oricum în tot timpul ăsta mi te-am imaginat la un birou în faţa unei ferestre, cu fum, cafea, şi uneori un păhărel, terminând romanul pe care ai promis că mi-l trimiţi semnat special.

            Am primit în dar, de la doi prieteni, o pereche de şosete. Ajung până aproape de genunchi şi sunt dungate. Aici ferestrele sunt deschise larg şi se simte răcoarea de seară. Le-am luat şi mă simt specială. Ce uşor sunt de mulţumit, ar spune unii, aşa-i? Doar că ei nu înţeleg aşa cum înţelegem noi ce se află defapt în spatele acestei perechi de şosete. Am furat o cană de vin şi m-am cocoţaţ pe pervaz, să fumez o ţigară. Luna clară, cerul clar. Tu o vezi deasupra unei creste de munte, mereu mi-am imaginat asta. Până şi-n nopţile fără de lună.

Mi-e dor de tine, G., aşa cum mi-e dor şi de alţi oameni cu care-aş vrea să stau acum la vorbe la o ţuică fiartă. Mâna aia de oameni-OAMENI care-mi lipseşte din ce în ce mai mult în utimul timp. Mi-ai spus tu odată că sunt închisă într-o matcă morală. Câţi ani or fi de când vorbim?

Acum sunt liniştită şi-aştept să văd ce se mai pregăteşte pe scenă. Nu trăiesc nici o dramă. N-am mai trăit drame de mult timp, G., cred că am crescut. Ştiu oricum că n-am să mor fără să fac ceva măreţ. Nu, nu, nu pentru alţii, nu vreau să fac istorie. Dar cred că ştii la ce mă refer. Vreau doar să mai adaug câteva clipe de mulţumire sufletească sufletului meu. Judecând după şosete, în ochii altora ar fi nimicuri, dar nu mă deranjează, din contra. Îmi trebuie oameni, G., altfel mă sufoc. Asta o să rămână marea sete a vieţii mele. Marea dramă.

Ştii tu ce mi-a mai rămas în suflet, de la tine? 

Fiecare clipă are farmecul ei; nu se poate să nu-ţi dai seama tu, care ai atâtea frumuseţi. Trebuie să ai încredere şi răbdare; nu e una, sunt atâtea altele bune de iubit şi trăit cu ele.

Unde-mi eşti tu, om de munte?