Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple ale vieții

Șă te înstrăinezi prin cultură

Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm.

Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan mi se pare că nu e alta decât aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și a lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică.

Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decât viața. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc? […] Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.

E un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar știți de când? De la singurătate înainte. […] Ne-am învățat așa, să ne fie frică de singurătate.

Am luni de zile de când trag de mine să merg în cafenea. Dar nu mai e deloc aceeași. Au strivit-o și nu cred că mi-ar face bine să caut vremurile apuse. Din toată cafeneaua au rămas doar notele. Nici mesele înalte, nici scunele rigide, nici măcar perdeluțele negre prin care se strecurau raze de soare și nici măcar G. S-au evaporat toate, au rămas câteva cuvinte și câteva amintiri de senzații.

Camil Petrescu a subliniat foarte bine ideea. Diferența cu care privim moartea atunci când *) suntem bolnavi și când **) ne gândim la sinucidere. Poate suntem egoiști.

Nu mi-am fost niciodată fidelă. Nu mai știu să scriu, nu mai reușesc să trec stări și experiențe în cuvinte. Am pierdut ceva pe drum, m-am înstrăinat de mine. Ce caut eu aici?