Se afișează postările cu eticheta cafenea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cafenea. Afișați toate postările

miercuri, 15 august 2012

Fisuri


Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.
Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.
În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.
Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.
Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.
Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.
Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.

luni, 2 iulie 2012

Scrisori II



Dragă G.,



Citisem azi undeva că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când vrei să scrii este să începi să scrii. Nu contează despre ce sau cum, lucrurile acestea vor veni pe parcurs, după ce se obişnuieşte peniţa să alunece pe hârtie.
                Nu ştiu dacă ţi-am povestit despre spaima pe care am tras-o atunci când am văzut lacăt pe poarta cafenelei. Ţin minte că purtam o bluză de-a mamei fiindcă nu îmi adusesem destule haine şi se stricase vremea. M-a încurajat totuşi o prietenă spunându-mi că probabil renovează. Au ei, cafeniştii de-acolo, obiceiul ăsta. Mereu schimbă perdeluţele, tablourile şi culoarea de pe pereţi. Oricum, cel mai intrigant tablou de cafenea se află într-un alt loc. E o fată îmbrăcată într-o rochie roşie, cu spatele gol, ce ţine în mâna stângă un pahar cu vin şi stă în faţa unui pian. E cu spatele şi mereu îmi vine să-mi tot schimb locul, poate, poate, măcar un profil să zăresc.  Aştept să ajung acasă să văd dacă îmi mai există cafeneaua. Am să te ţin la curent.
Zilele astea parcă-s moarte. Mi-am propus să nu fac nimic şi nu am făcut nimic. Merit şi eu câteva zile ca astea după tot stresul cu disertaţia. Ştiu, nu ţi-am spus nimic de ea, aştept s-o susţin să-ţi dau detaliile finale. Acuşi e, într-o săptămână.
Nici vântul nu bate, nici soarele nu se joacă, totul parcă stă în aşteptare. Iar eu nu-mi găsesc locul.

vineri, 24 februarie 2012

Despre ce vorbim aici?

“Dacă aş sta să chibzuiesc, nu aş mai scrie deloc, iar avantajul acestei metode este acela că antrenează din întâmplare multe subiecte pe care le-aş elimina dacă aş sta pe gânduri, dar care constituie diamantele risipite în grămada de gunoi.”

„Lucrul cel mai plăcut e să-i cunoşti pe toţi ca muritori de rând, nu ca oameni mari.”

Un sunet poate da căldură. Contravine această afirmaţie legilor din fizică? Poate că da. Şi faptul acesta face ca afirmaţia să fie falsă?
Aş ţine şi eu conferinţă viespiilor şi lui Hippo dacă aş avea ceva interesant de zis.

Plus...mă întrebam ce-o fi acel ceva ce ne face diferiţi unii de alţii.

DAR „Mărturisesc că stilul necizelat şi dezordonat, adesea păcătuind mult împotriva gramaticii şi reclamând înlocuirea unui cuvânt, m-a întristat oarecum. Vreau să spun celui ce va citi rândurile ce urmează că pot să scriu mult mai bine, şi fără să zăbovesc prea mult. Iar acum pot să-mi adresez şi un mic compliment pentru impetuozitatea şi vigoarea stilului [...]” Şi aşa le-am dus înapoi, fără sa ajung nici măcar la pagina 50. Am luat eseuri ale lui Steinhardt, cu toate că ştiu că nu mai întrece nimic Jurnalul.
De ce s-ar gândi cineva la stil şi la formă atunci când scrie într-un jurnal? Într-un jurnal poţi scrie şi stând în cap, dacă aşa îţi vine. Căci despre asta e vorba.

Mie îmi place să merg în picioare pe pat şi să stau în locul pernei cu genunchii la gură, dar pe cine interesează aşa ceva? „Liniştea turcului când îşi fumează narghileaua. Atunci nu se mai întâmplă nimic.” Mă gândeam că sunt puţin diferită în scris, dar cred că e aceeaşi diferenţă ca între felul în care dansezi când eşti singur în casă şi felul în care dansezi când eşti la o petrecere. E vorba despre un soi de libertate. Oricum, nu mint.

Nu îmi pot imagina cafeneaua camera aceea întunecată pe pereţii căreia să apară imagini de câteva secunde. De ce? Deoarece cafeneaua are ferestre, prin care intră raze de lumină. Şi chiar când luminile sunt închise, se crează o diferenţă. De stare. Nu-şi are locul aici nici un film avangardist. Ce trist, nu-i aşa? Dar n-ar fi mai tristă o încăpere fără ferestre? „Idei, aşa ar fi filmul până la sfârşit. Idei şi imagini.”

E mare lucru să găseşti o mână de oameni care să te înţeleagă şi să gândească oarecum la fel cu tine. Nu să-ţi cânte în strună, nu asta vreau să zic. Să gândească oarecum ca şi tine, adică să nu se strâmbe atunci când le zici ce gândeşti. Pentru asta trebuie, cred, o oarecare deschidere a spiritului către altceva. Dar acest altceva nu ştiu cum să-l definesc.

Iar încăperea întunecată să aibă un singur scaun, în mijloc? Sau să fie tot cafenea, cu zece mese, dintre care una în mijloc? Astfel s-ar accentua sentimentul de singurătate. Despre asta e vorba? Depinde cum te simţi şi cum te vezi atunci când eşti singur. Şi cum ar fi chipul luminos, totuşi, în astfel de întuneric? Căci ar fi luminos... Despre ce vorbim aici?

Uneori ni se întâmplă lucruri pentru care nu suntem pregătiţi. Facem 1 mai la mare anul ăsta?

Uneori nu e atât de uşor precum pare la o primă vedere. Dacă vrei să fii singur, nu e de ajuns să închizi uşa. Dacă vrei să fugi, nu e de ajuns s-o deschizi şi să-ţi pui picioarele în mişcare. Fiindcă de cele mai multe ori, vrei să fugi de tine. Iar asta este imposibil.
Îmi spuneam că nu mai vreau cărţi şi nu mai vreau să scriu nici măcar un cuvânt. Sunt în stadiul de larvă şi vreau să rămân aşa, în coconul meu, şi să dorm. Să nu-mi fac patul, să nu ridic jaluzelele, să întind doar o mână după un măr sau o cană de apă. Să-mi ţin mână la gâtul lui Cofy şi să lenevim amândouă cât mai mult posibil. Singurele tresăriri sufleteşti să fie date de zgomotul pe care îl face zăpada când cade de pe acoperişurile blocurilor. Nimin, nimic, nimic altceva.

Cu continuări în 23 şi 24.
Cum se explică faptul că-ţi vin anumite lucruri în minte, aşa, din senin? Înţeleg de ce am analizat ursuleţul colorat de burete. Era în faţa mea, pe etajeră. Ochii, nasul, gura – zâmbitoare – toate găuri. Mi-am zis că trebuie să fie greu să zâmbeşti mereu. Şi-apoi zâmbetul ursuleţului din burete colorat mi s-a părut crispat. Nu e musai să fie trist, ci doar să poată închide gura. Sec. Neutru. Nu, el zâmbeşte crispat dintotdeauna şi pentru totdeauna. Şi se uită direct înainte, orice-ar fi. Nu poate închide ochii, nu poate întoarce capul. Orice i s-ar arăta, el priveşte. E colorat şi trist. Galben, albastru, roz, verde... Ca pentru copii. Dar zâmbeşte crispat. Nu ştiu cum mi-am amintit de păpuşa cu păr negru pe care o avem când eram mică. Nu-mi amintesc numele, deci bănuiesc ori că nu a avut, ori că nu mă puteam hotărî asupra unui nume şi-o numeam de fiecare dată altfel. Avea un soi de sac şi acolo ţineam toată garderoba ei. Botoşei, căciuliţe şi hăinuţe culese de pe cine ştie unde. Într-o seară când mă întorceam cu mama de la bunica şi treceam prin părculeţul de la Junior, ne-a oprit o băbuţă şi m-a întrebat ce vârstă are copilaşul. Când i-am zis că nu e copil ci păpuşă s-a mirat foarte tare. Nu cred că am pretins vreodată că păpuşile-mi sunt copii. Şi nici nu ştiu dacă băbuţa o cunoştea pe mama sau a intrat în vorbă aşa, pur şi simplu. Bătrânii par să comunice foarte bine cu copiii, nu? Adulţii sunt grăbiţi şi au mai multe griji pe cap, bănuiesc. Singurul nume de păpuşă pe care mi-l amintesc e Svetlana. Era roşcată şi zicea „mama” când o dădeam pe spate. Avea o rochiţă în carouri cu broderie la gât. Dar nu am botezat-o eu. Aşa mi-a zis bunica, atunci când mi-a dăruit-o, că o cheamă.
N-am mai fost în cafenea, G. Am fost în parc. E vântul acela primăvăratec şi mi-era dor. A şi plouat chiar, dar nu m-a interesat prea tare, aveam glugă.
Dacă mi-aş expune smiorcăielile, doar G. nu m-ar certa că mă smiorcăi. Restul, toţi. N-ar asculta şi m-ar trimite la colţ, să port coiful ruşinos. Toţi mi-ar zice că mă alint, că sunt probleme mai mari pe lume, că singură îmi fac rău, că mă complac în situaţia aia. G. m-ar asculta cum se cuvine şi mi-ar răspunde cum se cuvine. Ştiu asta. Toţi se întreabă probabil cine e G. Înafară de el.





luni, 20 februarie 2012

20.02.se




Se pierd ani frumoşi, dar nu asta e problema. Problema e că mă strâng două mâini de gât. Mâini imaginare, dar chiar şi-aşa, imaginare, au o forţă incredibilă.
Lampa aruncă lumina ei portocalie ca întotdeauna. Iar mie mi-e dor să scriu scrisori, ca întotdeauna. De-ar exista o formulă matematică prin care să aflăm ce nu-i în regulă cu noi...dar nu există, şi poate că ar fi trist de s-ar putea simplifica totul prin calcule.

Nu mă mai strânge, te rog.



„a transformat colapsul cumplit într-o criză de trecere spre maturitate.”



Note de cafenea. Note de cafenea! Dar cine să fie destinatarii?

Nu ştiu cum era înainte, dar acum sunt mai conştientă de inima mea. Strict fizic, medical vorbesc. O simt mult mai puternic, iar asta nu înseamnă decât că e mai slabă. Parcă printr-o încercare de a o proteja, în fiecare noapte adorm cu mâna pe ea. Uneori bate atât de tare încât mă sperie. Ar trebui să renunţ la cafea, dar este asta posibil?

Mă simt ca o adolescentă prostuţă uneori. Am mai spus asta, mă repet.

Nu cred că termin cartea. Vorbeşte despre poezii şi despre operă. Mă repet, despre „meseria de a fi poet”. În alte însemnări, despre femei. Oarecum misogin. Exemple: „...o femeie care nu e proastă întâlneşte mai devreme sau mai târziu un bărbat zdravăn şi-l ruinează. Asta se întâmplă întotdeauna.” „În dragoste contează numai să ai femeia în pat. Restul sunt aiureli. Aiureli scârboase.” „Femeile mint, mint tot timpul şi cu orice preţ. Şi nu-i de mirare: minciuna lor face casă bună cu partea lor genitală: de unde ştii că o femeie a avut orgasm?” Nu am nici un fel de problemă cu exprimările de genul acesta. Dar mă plictisesc şi îmi par reduse. Aş continua lectura să găsesc motivul din spate, dar nu ştiu dacă găsesc răbdarea necesară.

Planul pentru perioada următoare: calm. Mult, mult, mult calm. Să vedem dacă se poate, şi ne gândim la strategii. Paşi de copil, toate cu grijă şi gândite.

Mi se aminteşte: Ai grijă ce-ţi doreşti! Mi-am mai dorit ceva odată, s-a întâmplat, şi-apoi am rămas pe gânduri. Dar am zis în repetate rânduri că apreciem ironia, nu-i aşa? Totuşi, de ce şi-ar dori cineva să fie împuşcat în umărul drept, hm? De s-ar împlini asta şi nu cealaltă, tot cred că ar fi mai bine. Şi-atunci, îmi spun, ca să nu lăsăm ironia să se bată în piept plină de satisfacţie, hai să nu ne mai dorim nimic prea important, deoarece dacă cumva se întâmplă şi vedem că nu-i tocmai cum ar fi trebuit să fie, să dăm vina pe soartă, că s-a întâmplat, şi nu pe noi că ne-am dorit. Să nu fim noi niciodată vinovaţii, să găsim alţii, căci e mai uşor aşa. Gama e variată: Dumnezeu, soarta, viaţa, destinul, întâmplarea, familia, prietenii, şcoala, X, Y; Z.

Îmi amintesc parcă pe Jean Reno în videoclip şi griul pare mult mai suportabil.

Iar Leon...

vineri, 17 februarie 2012

After.



Dacă am de ales, şi în ultimul timp am(cel puţin în ceea ce priveşte cafeneaua), aleg masa din colţul din stânga, de lângă hol. Cafeaua e mereu fierbinte.

„Nu, fac lucrul ăsta fără frică.”

Dragă G., trebuie să fiu sinceră şi să-ţi mărturisesc faptul că mă amuză grija ta pentru mine în privinţa aia. Dar mai trebuie să specific un lucru pe care sper că îl ştii deja. Nu sunt îngâmfată şi nici nu-mi port nasul pe sus.

„Ar trebui scos din dicţionarul propriu cuvântul dacă.”

Poza este extraordinară. Tu ai facut-o? Ghetele acelea care bănuiesc că sunt grele, nu impun mare dificultate. Nu prea există dificultăţi atunci când eşti copil. Sau n-ar trebui să fie... Şi-mi imaginez că au multe hăinuţe pe ei, exact aşa cum avea Ciprian la ţară, de mă miram cum de el e roşu în obraji pe când mâinile mele erau vineţii. Frumoşi copii, frumoşi căţei, frumoase amintiri, cele ale copilăriei la ţară.

Mi-am spus că iau decizia de a citi până la capăt sau nu o carte după ce trec de pagina 50. Noi doi, să ne fi petrecut vacanţele copilăriei la ţară...pfiuuu! ce-ar fi ieşit. Eu aş fi fost, probabil, copilul sfios şi temător, iar tu m-ai fi împins mereu să-mi întrec limitele. Aş fi intrat şi în pădurea în care n-am intrat niciodată fiindcă mă speriam de pânzele mari de paianjeni de pe primele crengi ale copacilor. Am fi alergat după fluturii aceia mici şi mov şi ne-am fi înţepat în plantele acelea cu ţepi. Şi m-ai fi lăsat să câştig la fotbalul cu mingea roşie, spartă. Oare am fi avut ghete tot aşa mari? Văd că ai început şi tu să te semnezi cu „G.” Iar asta mă face să zâmbesc.
Am dus ieri la bibliotecă două cărţi. Pe care nu le-am citit. Pamuk. Pe una doar până la jumătate, pe una până pe la pagina 20, cred. Mi-am luat jurnale. Pavese şi Virginia Woolf. N-am găsit ce căutam eu, şi-am mers pe mâna bibliotecarei. Alta, nu cea mărunţică. Cea mărunţică povestea despre motanul ei, cum şi-a fracturat o lăbuţă şi cum nu mai poate sări de pe geam afară. Spunea că nu a dormit prea bine noaptea precedentă, fiindcă-i miloasă şi îl ducea afară de fiecare dată când avea motanul chef. Ghiţă, soţul, urma să îl ducă la doctor. Oricum, jurnalul care-mi va rămâne mereu lângă suflet e cel a lui Jeni Acterian. Lectura mă arde şi ea. Văd cum scrie şi simt invidie. Şi totuşi, ajunge la mine, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Şi mă surprind căutând alte răspunsuri. Credeam că sunt mai puternică.

Revin la grija ta pentru mine. Trebuie să spun, totuşi, că e oarecum fondată. Sunt tare pretenţioasă. Tare. E concluzie, nu punct de plecare, deci n-ar trebui să fiu blamată pentru asta.

Cumva, eu nu pot critica oamenii cu realizări mai mari ca ale mele. Mi se pare cumva că nu am dreptul. Şi oricum, ar trebui să avem în vedere un concept: pluralitate. Nu toată lumea place la toată lumea. Lasă-mă să trăiesc, te las să trăieşti. Şi din moment ce avem de unde alege, nu văd unde e problema. Iar dacă marea masă a populaţiei alege anumiţi scriitori, nu-i putem noi dezvăţa prin aruncarea cu noroi în respectivii. Păreri personale.

Am primit ajutor azi de la tatăl a trei fete. Una dintre ele, adolescentă. Am zâmbit. E doar o altă cutumă, mă gândesc. Mereu când mă întreabă mama ceva, răspund sec şi mă ascund. Nu sunt făcută pentru astfel de discuţii. Punct.  

 „Avea insomnii, de la băile făcute pe timp de seară în cafea. Urmărea atunci jocurile făcute de farurile maşinilor pe tavan. Le urmărea cu atenţie, aşa cum urmăreşti rândurile de cuvinte când citeşti o carte. Făcea analizele întâmplărilor şi ofta tot mai adânc.”

Vreau să citesc despre oameni, nu despre poeţi, scriitori, istorici sau... Niciodată nu m-a interesat funcţia, şi văd că la fel de puţin mă interesează şi meseria. Există meseria de poet?

Din ceva de demult: Albul si negrul. Opuse total. Trecere bruscă. Nu reuşesc să-mi dau seama cum e dunga dintre alb şi negru. E albă sau e neagră ?
S-a intamplat. Si-atat.
Priveam străinii. Le făceam poveşti. Îmi imaginam de unde veneau, la ce se gândeau, cine sunt, ce lucrează, ce probleme au, şi unde vor ajunge când vor coborî din autobuz. Lângă cine îşi vor petrece noaptea…. Toţi erau grăbiţi, obosiţi, răciţi şi abia aşteptau să coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
            După ce am ajuns, am făcut un duş fierbinte, un ceai, şi-am adormit.



sâmbătă, 11 februarie 2012

Fărâme


E gălăgie mare. Mereu plec de la premise greşite. Aşa se nasc visele. Iar ţie ţi-am spus mereu că nu pot scrie mult. Doar fărâme. Ai spus-o şi tu, poate fără să-ţi dai seama. Imaginile de pe pereţi sunt flashuri. Flashuri întrerupte mereu de altele. Ăsta e modul meu şi nu mă pot desprinde de el. Aş putea încerca, bineînţeles, dar nu am imaginaţie pentru o imagine lungă şi coerentă (imagine „lungă”?!). Ar ieşi ceva fals, fiindcă nu pot spune niciodată ceea ce nu văd.
E gălăgie mare şi nu am masa din colţ. Mai mult, stau exact cu faţa spre oglinda din hol.  Oglinda mare din hol seamănă cu oglinda mare din holul meu. Dar nu-mi place să fiu constrânsă să mă privesc.  În felul ăsta eşti constrâns să priveşti în interiorul tău şi să vezi anumite lucruri pe care, uneori, vrei să le ignori.
E foarte uşor, ştii, să înseninezi ziua cuiva. Mereu mă mir de ce nu facem mai des lucrul ăsta cu oamenii care ni-s dragi. Tot aşa îmi ziceam că ar fi foarte uşor să aduci puţină magie în viaţa cuiva. La mine însă, asta e condiţionată mereu de un „în cazul în care...”.  Iar continuarea deseori lipseşte, şi mă face să nu acţionez.  Ziceam că plec mereu de la premise greşite. În orice caz, ştiu că ele sunt greşite, şi totuşi continui. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi înfrâna niciodată visele ascunse iar speranţa nu cred că moare niciodată. Cred că avem mai multe vieţi. Mai multe vieţi, pe parcursul cărora ni se îndeplinesc, puţin câte puţin, visele.  Şi cum nu ne oprim niciodată din visat, trebuie ca vieţile noastre să fie veşnice. Una după alta, până la sfârşitul timpurilor. Orice ar însemna asta.
O oglindă e mai mult decât un obiect fizic care te ajută să-ţi aranjezi cămaşa sau machiajul. O oglindă te ajută să-ţi vezi şi interiorul, dacă ştii cum şi unde să priveşti. Pentru ce s-o fi inventat prima oglindă? Narcis s-a sinucis din cauza asta, ştii? Şi-a văzut frumuseţea într-o oglindă, iar lucrul ăsta, treptat, l-a zdruncinat în interior. Revin iar la Paler, căci el m-a făcut să nu mai folosesc cuvântul „narcisism” cu conotaţie negativă, ci cu milă. Narcis n-a avut nici o vină, zeiţa a fost cea care a aruncat blestemul asupra lui.
Tot ale lui, mă alină mereu cuvintele: „Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă.”
Mi-am propus deseori să adorm fără să mă mai gândesc. Mi-am propus deseori ca atunci când soarele apune roşu, să văd doar un soare care apune roşu. Dar nu pot. Mai mult, spre propria-mi ruşine, visam odată să inventez un buton de „stop” pentru mintea umană. Nu de alta, doar să pot adormi. Din fericire, nu suntem roboţi, şi-ar fi păcat să ajungem toţi, într-o zi, aşa. Se pare că viaţa nu poate exista în lipsa viselor. Iar în majoritatea cazurilor, acesta este un lucru bun. Viaţa e un profesor, nu-i aşa? Şi trebuie să ne şi înveţe să ne ridicăm după ce ajungem cu obrazul la pământ.  

luni, 6 februarie 2012

Eppur si muove

Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.
Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.
Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.
N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă.  Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.
În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.
Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei  moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.
„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”
Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.  

vineri, 3 februarie 2012

Molii, viespi, si alte animale

Clipeşte cursorul pe foaia virtuală, albă. Mi-e dor de un stilou. G. nu mi-a mai trimis nici un text. O fi ocupat cu gerul. Mulţi sunt ocupaţi cu câte ceva, dar pe G. nu mă pot supăra. Chiar dacă şi-a ras barba. Acum cred că-i pare rău, dacă nu cumva în tot timpul ăsta scurs şi-a crescut-o din nou. Stiloul nu mai scrie atât de bine precum scria acum...5-6 ani. E de înţeles. Nu mai alunecă la fel de uşor pe foaie iar asta deranjează, bineînţeles, la scris.
            Perdeluţele sunt tot gri, nu s-au schimbat. E un soi de ritual, să vin aici singură, eventual cu o carte. Un ritual care-mi face bine, oricât de ciudat ar suna, şi de care nu mă pot desprinde.
            Multe alte promisuni pe care le las să treacă pe lângă mine ca şi cum niciodată nu mi le-aş fi promis. Ăsta e un alt fel de ritual al meu. Din păcate. Păcatul cel mai mare pe care îl duc e lipsa de voinţă şi ambiţie. Dar dacă eu vreau doar linişte, şi nu tind la averi şi la case cu domeniu, ce să fac?
            Mă întreb, în altă ordine de idei, câţi copii visau la aşa ceva la vârsta de 7-8 ani. Ştiu că nu sunt singura, dar ştiu că suntem puţini. Sper, cel puţin, că suntem puţini.
Nu am fost la anticariatele ieşene dar am găsit una dintre cărţi la bibliotecă, acasă. Iar mama a fost iar dusă de nas de firma de telefonie mobilă. În altă ordine de idei, balconul e îngheţat. Cred că e primul an în care se întâmplă, cel puţin în ultimii 20 şi umpic de ani, de când stau ai mei aici. Bunica îmi povestea că mergea la -30 de grade cu ciorapi subţiri şi pantofi. Picioarele-i erau colorate ca dulapul din bucătărie. Dulapul din bucătăria bunicii e roşu. Trecut-au vremurile.
Trebuie să mă apuc de scris iar invenţii. Cu toate că nu mă pricep foarte bine să le construiesc, iar pe cele pe care reuşesc să le construiesc, nu reuşesc să le continui, şi rămân scurte, simple, atârnând parcă în gol. Şi asta se întâmplă fiindcă nu mai trăiesc drame, cum prea-bine spune cineva. Aşadar, până şi părţile rele au părţi bune. Şi viceversa.
N-am fost niciodată omul planurilor pe termen lung. Bănuiesc că faptul ăsta e văzut de majoritatea persoanelor drept defect. Până acum, n-am tras ponoase prea mari de pe urma acestui defect. Dar presimt că urmează. „Presimt” nu e cuvântul potrivit. Nu presimt, dar bănuiesc că ar fi cazul să mă izbească ceva care să mă schimbe. Şi această lovitură o aştept odată cu terminarea masterului. Ca să explic mai bine starea pe care o am, trebuie să spun că aştept mai mult momentul cu pricina mânată de curiozitate. Analizându-mă, mă văd ca fiind un copil răsfăţat care nu-şi dă seama de gravitatea unei situaţii, refuză chiar să îi dea importanţă ştiind că e cineva în spatele cortinei care rezolvă mereu problemele, care demască mereu farsele şi aranjează totul. Să fie destinul, „persoana” din spatele cortinei? Pe el să mă fi bazat mereu, cu neruşinare?

„Tot ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat şi sunt mulţumit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut.” p.160, Deşertul pentru totdeauna, Octavian Paler

Mă încăpătânez şi eu să nu-mi pară rău de nimic, de nimic din ce s-a întâmplat. Exprimarea e greşită, căci nu încerc şi nu-mi impun nimic. Privesc întâmplările trecute ca fiind pietre de consolidare ale fiinţei mele, şi le privesc, acum, cel puţin, cu o maximă naturaleţe, de undeva de deasupra eului meu. Obiectiv. Ca şi cum le-aş citi într-o pagină de jurnal străin. E drept că fiecare avem în drumul parcurs în trecut o serie de întâmplări pe care ni le amintim cu tristeţe, pe altele cu ruşine, pe altele cu bucurie. Însă am ajuns, cred, să las la o parte „animalul afectiv” din mine pentru „animalul raţional”. Cu alte cuvinte, poate că mi-am dat seama că pentru a trăi prezentul şi a întrevedea viitorul, e necesar să nu mai trăieşti în trecut. N-am ajuns acolo 100%, sunt unele momente în care toate amintirile cad pe mine dintr-o dată, precum zapadă de pe un acoperiş, mă doboară şi mă buimăcesc, dar parcurg drumul înainte. Şi nici nu mă lepăd de trecut, să nu fiu înţeleasă greşit!
„Deşertul pentru totdeauna”, să fie a cincea sau a şasea carte a lui Paler pe care o citesc într-un timp relativ scurt. Nu ştiu dacă m-a prins stilul sau fiinţa. Ambele probabil, în cine ştie ce proporţii. Sau poate că mă regăsesc, cumva, în anumite rânduri. Sau poate că mi-a plăcut nespus ideea omului ce locuieşte singur şi-şi prezintă ideile, într-un monolog, moliilor. „Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-i drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. N-am putut fi un celebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.”
Azi dimineaţă, când am descis dulăpiorul din bucătărie să-mi aleg cana din care urma să beau cafeaua(la mic dejun, cafea şi tiramisu, excepţional mod de a începe o zi!), am văzut cuiburile de viespii. Am mai povestit de ele, probabil în vară. Am zâmbit, mi-am amintit de molii, am închis uşile dulapului şi-apoi m-a cuprins un soi de tristeţe sau dezamăgire, fiindcă or să iasă din cuib şi-or să plece înainte să-mi dau eu seama. Cuiburile din bucătărie nu le-am stricat, căci ştiam deja ce-am să găsesc în ele (curiozitatea) – un ou şi mai mulţi păianjeni injectaţi cu ceva venin ce nu omoară, ci doar paralizează. Viespiile astea sunt solitare şi au un simţ tare dezvoltat de orietare în spaţiu. Viespea care a construit cuibul şi şi-a depus acolo ouăle revenea mereu cu provizii de lut, am urmărit-o în timpul construcţiei şi nu mi s-a părut normal să-i stric munca. În plus, viespiile nu stau în case, n-aş avea audienţă pentru un eventual monolog. Mă întreb ce crede lumea că e mai rău. Să vorbeşti singur sau să vorbeşti moliilor?

marți, 3 ianuarie 2012

Guarda e passa


Se pare că totuşi există şi experienţe negative.

Unii oameni sunt şerpi. Te mint şi se poartă frumos, impecabil. Apoi, sar direct la gâtul tău şi te sugrumă. Fără nici un soi de avertisment. Nu te poţi apăra tocmai fiindcă eşti uimit. Pe asta se şi bazează. 
Anul s-a terminat cu un lung şir de dezamăgiri (bineînţeles, nu ştiu dacă şirul de dezamăgiri s-a terminat o dată cu terminarea anului). Cea mai mare, faptul că nu am avut grijă şi mi-am pierdut liniştea şi pacea interioară pe care cu greu am găsit-o. Celelalte, din partea oamenilor, a prietenilor. Toţi dezamăgesc mai devreme sau mai târziu. Toţi, fiindcă suntem fiinţe egoiste şi tâmpite, care nu ne dăm seama de efectele faptelor noastre.  Sau ne dăm seama, însă suferim de-o crasă răutate şi nu ne pasă.
E bine să nu ai certitudini. Cel puţin, să nu te laşi ghidat de ele căci s-ar putea să fie false şi să te pocnească peste ceafă când te aştepţi cel mai puţin. Iar tot atunci (în cazul în care vorbim despre lucruri importante) doare cel mai tare.
Puţini sunt cei care îţi rămân într-adevăr aproape mereu, şi oricât ai fi dat în ei, oricât timp i-ai fi uitat, oricât ţi-ai zis că nu mai ai nevoie de ei, uşa inimii lor îţi rămâne mereu deschisă. Din păcate, nu ne dăm seama la timp, dar în situaţiile astea, niciodată nu e prea târziu, tocmai datorită sufletului lor curat. Poate că aceste cuvinte par cam siropoase, şi n-o să le înţeleagă nimeni decât atunci când o să ajungă să simtă exact ce simt eu acum.
Acum mă simt ca o pasăre colibri. Ea bate repede şi des din aripi, însă plutirea ei în aer arată tare lin. Chiar dacă mi-am pierdut oarecum pacea şi liniştea interioară, merg înainte la fel de calm. Cu toate că...ce-i drept, durerea şi neliniştea sufletească, în cazul meu, niciodată nu s-au arătat foarte uşor în exterior.
Unii oameni nu realizează că acţiunile lor, fie ele cât de mici, pot zdruncina un suflet. Unii oameni nu realizează că tăcerea lor poate clătina un alt om. Aceştia sunt cei care se gândesc în primul rând la ei. Iar analizând lumea de azi, nici că nu pot să-i critic. Avem obligaţia să ne urmăm dorinţele, după puteri, după conştiinţă, după principii. Altceva nu mai contează(?).
Până la urmă, am văzut că există şi experienţe negative. Cu adevărat negative. Ce se adaugă sumei experienţelor trecute, şi astfel schimbă tot. Este, la urma urmei, un plus valoare.
În altă ordine de idei, găsisem o poză pe internet. Ideea e simplă şi pare uşor de urmat. Dar nimic ce pare uşor nu e chiar atât de uşor. De ce? Cel puţin în cazul acesta, fiindcă ne putem lovi de răspunsuri negative.


Guarda e passa (Priveşte şi treci - Dante)
Am spus că am venit deja de două ori in cafenea? Acum perdeluţele sunt gri cu dungi negre. Două. Una sus, una jos.  Mai e nevoie să spun că îmi plac? Iar masa mea nu arată a masă de cafenea, ci mai degrabă a masă de bibliotecă. Foi, cărţi, laptop, geantă, cafea. Masă de 4 persoane, dar bineînţeles că o altă persoană n-ar mai avea loc.
„Just talk about life and how if she were a person she should be locked in the meanest mental institution and how we should teach her some fucking manners.” E uşor tare să dăm vina pentru orice pe exterior. Pe oameni, pe situaţii, pe guvern, ţară, viaţă. Orice, oricine, mai puţin noi, bineînţeles. Bineînţeles că zâmbesc cu subînţeles. Suntem leneşi şi laşi. Bineînţeles că mă autoinclud în această categorie. [„Am să trec peste momentul cu pricina căci dacă-i dau mai multă importanţă, va avea mai multă putere iar lovitura va fi mai cruntă.”]
„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.” „Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...” „nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.” CAMINANTE
Mie îmi plac persoanele ironice, iar dacă viaţa ar fi o persoană, aş invita-o la masă, căci mie îmi plac persoanele ironice.
Iar despre mine şi pentru mine oricum scriu. ( <--- Este necesar un anumit ton în citirea acestor cuvinte). Fiindcă nu vorbesc. 

Dimineaţă am deschis după mult timp cutia cu amintiri. Demult n-am mai hrănit-o, iar azi am aşezat în plic biletul de la Scorpions şi cel de la Ten Years After. Pietrele din geantă am uitat să le pun, după atâta timp am uitat şi provenienţa lor.
De s-ar fi interesat cu adevărat de soarta mea şi nu de un subiect de bârfă, aş fi povestit istoria. M-am blocat. Paler avea dreptate de fiecare dată când spunea că nu te simţi mai singur decât printre oameni, în agitaţie.  Sunt singură în cafenea. Eu şi chelnerii. Bradul e încă împodobit. Ca şi cel de-acasă.  Doar că afară e primăvara. Astăzi mi-era un dor teribil de toamnă, de toamnă călduţă, să mă pierd pe străzile micuţe ale parcului, covoare de frunze colorate. Să fug înspre nicăieri. Am uitat, nu-i aşa, să călătorim, iar tot ce ne interesează acum este destinaţia. Găsisem în agendă (acea agendă) câteva foi scrise. Un soi de scrisoare şi un soi de jurnal de drum. Jurnalul de drum era compus din vreo patru foi A4, îndoite. Scrise în neordine, numerotate. Drumul şi staţionarea în acel parc bistriţean, pe banca din faţa celor doi nuci mici. Botoşani, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Bistriţa. De drumul acela, mi-e dor. De serpentine, de biserică, de gara din Vatra Dornei (autocarul oprea mereu în spatele gării), de localităţile acelea multe cu nume neoriginale. Bârgău. Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului. Indiferent dacă vară, toamnă, iarnă sau primăvară. Mereu avea un alt farmec, mereu descopeream ceva nou, niciodată nu am simţit plictis. În parc se auzea susurul apei iar salciile ori stăteau încremenite, ori îşi legănau uşor franjurile în vânt. Iar cei doi nuci tineri mereu mi-au pus problema viitorului. Când vor creşte, ce se va întâmpla cu ei din moment ce erau atât de aproape unul de altul? Două variante, total opuse. Ori cei doi nuci, în lupta pentru supravieţuire se vor anihila unul pe celălalt, şi în felul ăsta ambii vor fi sortiţi pieririi, ori se vor contopi şi astfel vor putea ajunge la vârste venerabile de zeci, poate sute de ani (nu sunt la curent cu vârsta nucilor).  Iar de se vor contopi, despre ce am sp scriu data viitoare? Despre un nuc sau despre doi nuci? Iar dacă tot vorbim de nuci, unui alt nuc îi datorez câteva vizite. 
Am coborât în partea cealaltă a oraşului, unde am dat peste casa roşie cu numărul 13. 

sâmbătă, 10 septembrie 2011

10 septembrie


Cafenea, chelneriţă nouă. Cafea.
Calendaristic, este toamnă. Din punct de vedere al precipitaţiilor şi al temperaturilor din ultimele zile (şi nopţi), tot toamnă e. Dar încă nu e toamna aceea uşor călduţă cu raze de soare şi frunze colorate. În prima zi de toamnă de tipul acesta am să mă plimb prin parc prin frunze până ce papucii-mi vor fi gri cu praf şi-am să ascult de la Eurythmics I saved the world today, chiar dacă eu nu salvez nici un fel de lume.
Probabil mă repet, dar după ce am citit Copilul divin, mi-am promis că nu mai citesc nici o altă carte scrisă de Pascal Bruckner. Forma ideii m-a zdruncinat enorm, a fost o carte care cutremură. Ideea în sine (dacă am mai cunoaşte lumea, am mai fi de acord să ne naştem?) de asemenea. Problema este că din ziare aflăm prea puţine. Eu la momentul de faţă, cu toate stările mele depresive şi toate problemele şi toate analizele şi toate fricile, tot aş fi dat un răspuns afirmativ. Nu există un singur motiv. Nu am să spun că e din cauza iubirii. Nici măcar în sensul ei larg – iubirea de părinţi, de prieteni, de natură, de Om. Am să spun, poate, că aş răspunde afirmativ din cauza experienţei. A acelui infinit finit pe care îl trăim, simţim, vedem, respirăm. A acelui infinit care nu poate fi prins nici în cuvinte, nici măcar în amintiri. Am corelat oarecum întrebarea aceasta cu aceea din religie. Cu...dilema botezului şi a religiei (spun religie şi nu credinţă). Botezul îl primim când nu avem conştiinţa a ceea ce înseamnă botezul sau religia. Unii spun că botezul ar trebui să aibă loc când copiii sunt puţini mai mari, pentru ca decizia să fie luată în cunoştinţă de cauză, dacă se poate spune aşa. N-am făcut niciodată o analiză a religiilor, şi nu m-am întrebat niciodată dacă o altă religie mi s-ar potrivi mai bine. Nu sunt, oricum, o persoană religioasă, cu toate că în ultimul timp, mai ales din egoism, am încercat să mă întorc către un ajutor, să-i spunem, divin. Problema asta rămâne o frământare pentru mine. Dar să mă întorc. După câţiva ani de la cartea cu pricina am citit Luni de fiere. O altă carte destul de zdruncinătoare. Extrem de bine scrisă, cu o putere foarte mare. De ce m-am întors acum la Bruckner? Fiindcă am văzut prima parte a emisiunii Ca la carte, pe care am găsit-o pe situl Tvrului. Şi probabil în scurt timp am să procur şi Pradoxul iubirii şi Hoţii de frumuseţe. Ţin minte din liceu, de la ora de română, când vorbeam despre Dacia Literară, axioma următoare: judecăm opera, şi nu omul. Pe de o parte sunt de acord, şi spun că viaţa personală a unui scriitor nu ar trebui să afecteze opera. Inversa este la fel de valabilă, iar renumele unui scriitor, să spun, nu ar trebui să se transfere în mod direct (pozitiv, se înţelege) asupra unei opere, dacă aceasta nu este reuşită. DAR nu spun nici că autorul ar trebui lăsat în umbră doar pe baza acestei idei, fiindcă în el se poate descoperi un om polidimensional, pe care-ţi place să-l asculţi, de la care ai ce învăţa. Iar pe lângă înţelegerea individuală a operei, explicaţiile lui pot lua un văl de pe ochi. Eu nu ştiam ce să cred despre omul Bruckner după ce am citit cele două cărţi. Lucrurile sunt, să spun, cu un procent mai clare după ce l-am ascultat. Curajul şi ideile care l-au ghidat mi-au plăcut. Nouă, majorităţii, ne lipseşte curajul. Iar libertatea ne constrânge. Când scoţi un om din lanţuri, acesta adesea nu ştie ce să facă. Stă. Asta în cazul în care libertatea (cea deplină, după părerea sa şi a multor altora, este una dintre cele mai copilăreşti idei) nu duce la autodistrugere. Vorbea de asemnea despre dihotomie. În romane îşi dă frâu liber iar în esee (nu, n-am citit încă nici unul) este moralist. Ca două părţi care se completează (sau se luptă între ele?). Şi bănuiesc că în fiecare om există o multitudine de alţi mici oameni care îi formează defapt persoana. Mereu am spus că nu am încredere în extreme. Iar cu cei pe care se vede cum omuleţii mici din interior se luptă să ajungă la un soi de consens pentru a-i asigura existenţa – mă identific. Suntem ca un vulcan. Uneori lava dinăuntru doarme, alteori, izbucneşte. Iar pe lângă amalgamul de elemente din interior, reacţionăm de asemenea şi la cele din exterior. Nu doar noi ca oameni, ci asta se întâmplă la toate fiinţele vii. Doar că la ele (se presupune) că reacţiile sunt de ordin fizic. Fotosinteza, îngheţul, foamea. Când oare se va descoperi că o frunză gândeşte şi simte? Nu avem oare, fiecare dintre noi, două părţi care se luptă atunci când, de exemplu, trebuie să luăm o decizie? Îngeraşul şi drăcuşorul. Albul şi negrul. Ying şi yang. Iar la final, cine pune ultima pietricică astfel încât balanţa să se încline într-o anume parte? Instinctul? Experienţa? Nepăsarea? Uşurinţa?

În altă ordine de idei, în ultima perioadă, înainte să adorm, îmi imaginez o discuţie cu un psiholog. Iar chestiunea aceasta e ca un must do pentru mine. Poate că am ajuns la fundul sacului iar acum caut ajutoare unde nu le-am căutat până acum. Ca şi în cazul credinţei. La ora actuală am o singură funie de care încă mă agăţ şi care încă mă ţine pe linia de plutire. Dar frânghia aceasta (să-i spun mai bine aţă?) se subţiază pe zi ce trece. Iar când se va rupe (odată cu terminarea masterului, căci el e aţa), cred că am să fiu într-un picaj liber, iar acum încerc să mă pregătesc pentru cădere.
O altă chestiune de care trebuie să scap (fiindcă mă face să analizez lucrurile de 123.421.345.123 de ori înainte şi-mi consumă un procent enorm de energie) este frica de eşec şi mai ales frica de a nu dezamăgi oamenii ce apreciază la mine fel de fel de lucruri micuţe de care dispun sau pe care le fac. Nu spun că trăiesc pentru alţii. Nu sunt atât de altruistă, însă sunt atâţia oameni care m-au dezamăgit pe mine şi care au decăzut în ochii mei, încât mereu încerc să am grijă.



vineri, 19 august 2011

Sunflowers



My imperfect "essay" in my imperfect English about  

How to spend time in a field of sunflowers
.


In a field of sunflowers? How would I spend my time? Hmm...first of all, I want to say that I could use “we” instead of “I”, to talk about the both of us, to talk about what we could do, but I don’t know if my ideas would fit your personality or desires, so I’ll just talk about myself.
So, I will expose my ideas here, and if any of them will sound fun or relaxing for you, then we will going to find ourselves a field of sunflowers and spend a nice autumn day there.  
I’m going to dress in some old and funky and comfortable clothes. Those which any of us have in the closet, but are too old or too out of line to still wear them. Those old clothes that we used to wear a lot, to love a lot, but now are just laying there in the closet, because we just cannot throw them away. A hippie colorful long skirt, a shirt that has little holes in it, and lost a little bit from the power of its color. I wouldn’t care if my hair is straggly because the wind played with it. And barefooted. Definitely, barefooted.
I’d be running after birds, trying, just like them, to spread my wings and fly. And I would fly. I’d close my eyes and see everything a bird sees from up there. I’d tie a yellow ribbon around a tree and start to sing as loud (and lousy) as I can that song. But I wouldn’t be expecting any one else. And of course I will be dancing. As clumsy as I can. With the wind, with myself, with you, if you feel like dancing.
I’d stay still for half an hour to see how a sun flower changes her position after the sun. I’d ask her why is she doing that, because I’m even more colorful than the sun is, and I’m spreading even more heat than the sun does. Then I’ll laugh and kiss the little flower.
I’d take pictures. Tons and tons of pictures. Of me, of the sunflower, of me and the sunflower, of any little bug I see, of you, of us, of the present, of the past and of the future. I’d play with kites. My kite will be yellow with purple flowers. I love yellow and purple, in this combination. It’s girlie and childish, and I like it. When I’ll get tired, I’ll just lay on the ground and watch how the clouds are passing by. I’m going to dare you to tell me their shapes. Some look like Jerry, some look like dinosaurs, some look like flowers, airplanes or turtles. The winner will be that one who finds the strangest shaped cloud.  And the prize will be...hmm...a poem about a sunflower or a wreath of sunflowers. Then I’d dare you to try to hear how a stone is growing. I’d pretend then that I am Japanese, maybe even a samurai.
Just sit and have the deepest sigh ever. For all the sadness in the world. For our dead relatives or friends, for our killed past loves, for the friends we used to have and changed or left, for the pets that used to lick our faces in the morning, for our grandparents’s house, that is now a modern 20 levels apartment building. And afterwards, we’ll capture that sigh in a smile, we’ll have the sunset in our eyes, and we will be grateful for what we have now.
We’ll know it’s time to go when we’ll see the sunflowers bending their heads down, because the sun is going to sleep.



So, B., what do you think?