Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.
Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.
Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.
N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă. Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.
În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.
Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.
„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”
Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu