Despre ce vorbim aici?

“Dacă aş sta să chibzuiesc, nu aş mai scrie deloc, iar avantajul acestei metode este acela că antrenează din întâmplare multe subiecte pe care le-aş elimina dacă aş sta pe gânduri, dar care constituie diamantele risipite în grămada de gunoi.”

„Lucrul cel mai plăcut e să-i cunoşti pe toţi ca muritori de rând, nu ca oameni mari.”

Un sunet poate da căldură. Contravine această afirmaţie legilor din fizică? Poate că da. Şi faptul acesta face ca afirmaţia să fie falsă?

Aş ţine şi eu conferinţă viespiilor şi lui Hippo dacă aş avea ceva interesant de zis.

Plus...mă întrebam ce-o fi acel ceva ce ne face diferiţi unii de alţii.

DAR „Mărturisesc că stilul necizelat şi dezordonat, adesea păcătuind mult împotriva gramaticii şi reclamând înlocuirea unui cuvânt, m-a întristat oarecum. Vreau să spun celui ce va citi rândurile ce urmează că pot să scriu mult mai bine, şi fără să zăbovesc prea mult. Iar acum pot să-mi adresez şi un mic compliment pentru impetuozitatea şi vigoarea stilului [...]” Şi aşa le-am dus înapoi, fără sa ajung nici măcar la pagina 50. Am luat eseuri ale lui Steinhardt, cu toate că ştiu că nu mai întrece nimic Jurnalul.

De ce s-ar gândi cineva la stil şi la formă atunci când scrie într-un jurnal? Într-un jurnal poţi scrie şi stând în cap, dacă aşa îţi vine. Căci despre asta e vorba.

Mie îmi place să merg în picioare pe pat şi să stau în locul pernei cu genunchii la gură, dar pe cine interesează aşa ceva? „Liniştea turcului când îşi fumează narghileaua. Atunci nu se mai întâmplă nimic.” Mă gândeam că sunt puţin diferită în scris, dar cred că e aceeaşi diferenţă ca între felul în care dansezi când eşti singur în casă şi felul în care dansezi când eşti la o petrecere. E vorba despre un soi de libertate. Oricum, nu mint.

Nu îmi pot imagina cafeneaua camera aceea întunecată pe pereţii căreia să apară imagini de câteva secunde. De ce? Deoarece cafeneaua are ferestre, prin care intră raze de lumină. Şi chiar când luminile sunt închise, se crează o diferenţă. De stare. Nu-şi are locul aici nici un film avangardist. Ce trist, nu-i aşa? Dar n-ar fi mai tristă o încăpere fără ferestre? „Idei, aşa ar fi filmul până la sfârşit. Idei şi imagini.”

E mare lucru să găseşti o mână de oameni care să te înţeleagă şi să gândească oarecum la fel cu tine. Nu să-ţi cânte în strună, nu asta vreau să zic. Să gândească oarecum ca şi tine, adică să nu se strâmbe atunci când le zici ce gândeşti. Pentru asta trebuie, cred, o oarecare deschidere a spiritului către altceva. Dar acest altceva nu ştiu cum să-l definesc.

Iar încăperea întunecată să aibă un singur scaun, în mijloc? Sau să fie tot cafenea, cu zece mese, dintre care una în mijloc? Astfel s-ar accentua sentimentul de singurătate. Despre asta e vorba? Depinde cum te simţi şi cum te vezi atunci când eşti singur. Şi cum ar fi chipul luminos, totuşi, în astfel de întuneric? Căci ar fi luminos... Despre ce vorbim aici?

Uneori ni se întâmplă lucruri pentru care nu suntem pregătiţi. Facem 1 mai la mare anul ăsta?

Uneori nu e atât de uşor precum pare la o primă vedere. Dacă vrei să fii singur, nu e de ajuns să închizi uşa. Dacă vrei să fugi, nu e de ajuns s-o deschizi şi să-ţi pui picioarele în mişcare. Fiindcă de cele mai multe ori, vrei să fugi de tine. Iar asta este imposibil.

Îmi spuneam că nu mai vreau cărţi şi nu mai vreau să scriu nici măcar un cuvânt. Sunt în stadiul de larvă şi vreau să rămân aşa, în coconul meu, şi să dorm. Să nu-mi fac patul, să nu ridic jaluzelele, să întind doar o mână după un măr sau o cană de apă. Să-mi ţin mână la gâtul lui Cofy şi să lenevim amândouă cât mai mult posibil. Singurele tresăriri sufleteşti să fie date de zgomotul pe care îl face zăpada când cade de pe acoperişurile blocurilor. Nimin, nimic, nimic altceva.

Cu continuări în 23 şi 24.

Cum se explică faptul că-ţi vin anumite lucruri în minte, aşa, din senin? Înţeleg de ce am analizat ursuleţul colorat de burete. Era în faţa mea, pe etajeră. Ochii, nasul, gura – zâmbitoare – toate găuri. Mi-am zis că trebuie să fie greu să zâmbeşti mereu. Şi-apoi zâmbetul ursuleţului din burete colorat mi s-a părut crispat. Nu e musai să fie trist, ci doar să poată închide gura. Sec. Neutru. Nu, el zâmbeşte crispat dintotdeauna şi pentru totdeauna. Şi se uită direct înainte, orice-ar fi. Nu poate închide ochii, nu poate întoarce capul. Orice i s-ar arăta, el priveşte. E colorat şi trist. Galben, albastru, roz, verde... Ca pentru copii. Dar zâmbeşte crispat. Nu ştiu cum mi-am amintit de păpuşa cu păr negru pe care o avem când eram mică. Nu-mi amintesc numele, deci bănuiesc ori că nu a avut, ori că nu mă puteam hotărî asupra unui nume şi-o numeam de fiecare dată altfel. Avea un soi de sac şi acolo ţineam toată garderoba ei. Botoşei, căciuliţe şi hăinuţe culese de pe cine ştie unde. Într-o seară când mă întorceam cu mama de la bunica şi treceam prin părculeţul de la Junior, ne-a oprit o băbuţă şi m-a întrebat ce vârstă are copilaşul. Când i-am zis că nu e copil ci păpuşă s-a mirat foarte tare. Nu cred că am pretins vreodată că păpuşile-mi sunt copii. Şi nici nu ştiu dacă băbuţa o cunoştea pe mama sau a intrat în vorbă aşa, pur şi simplu. Bătrânii par să comunice foarte bine cu copiii, nu? Adulţii sunt grăbiţi şi au mai multe griji pe cap, bănuiesc. Singurul nume de păpuşă pe care mi-l amintesc e Svetlana. Era roşcată şi zicea „mama” când o dădeam pe spate. Avea o rochiţă în carouri cu broderie la gât. Dar nu am botezat-o eu. Aşa mi-a zis bunica, atunci când mi-a dăruit-o, că o cheamă.

N-am mai fost în cafenea, G. Am fost în parc. E vântul acela primăvăratec şi mi-era dor. A şi plouat chiar, dar nu m-a interesat prea tare, aveam glugă.

Dacă mi-aş expune smiorcăielile, doar G. nu m-ar certa că mă smiorcăi. Restul, toţi. N-ar asculta şi m-ar trimite la colţ, să port coiful ruşinos. Toţi mi-ar zice că mă alint, că sunt probleme mai mari pe lume, că singură îmi fac rău, că mă complac în situaţia aia. G. m-ar asculta cum se cuvine şi mi-ar răspunde cum se cuvine. Ştiu asta. Toţi se întreabă probabil cine e G. Înafară de el.