Send me

Don Quijote

Pe o clădire sunt inscripţionate următoarele:

Vita non est vivere sed valere vita est

Mai jos:

Labor omnia vincit improbus

În prima mă adâncesc mai tare.

Astăzi am stat 6 ore prin parcuri. Am citit. N-am văzut veveriţe, n-am văzut copii, n-am văzut bătrâni, tineri, căţei sau alte lucruri ce-mi furau atădată din atenţie. Or fi fost şi veveriţe şi copii, dar am stat doar cu nasul în carte. Voiam s-o termin, am lungit-o prea mult, şi voiam să iau alta la rând. Am schimbat două parcuri, şi-am ajuns în unul dintre cele două parcuri care mi-au rămas în memorie din prima venire la Iaşi. Defapt, prima venire cu mama. În prima am fost singură şi nu ţin minte decât băncile din amfiteatru. (E ciudat cum mi-am hotărât „soarta” atunci, pe moment, singură, nu?) Pe lângă parcul de azi, în amintirea de atunci mai e şi parcul acela fără prea mulţi copaci şi fără prea multe bănci, unde am hrănit un căţel cu gogoşi pudrate cu zahăr vanilat, luate de la o caşcarabetă din colţ.

Stăteam pe bancă, acolo unde acum 5 ani văzusem acea operă de artă, făcută probabil de copiii de la Clubul copiilor ce e situat în apropiere, făcută pe un spaţiu verde din parc, cu pietre colorate în albastru (Dunărea şi Marea Neagră) şi cărămizii (Carpaţii). România, la scară mică, cu munţi, ape şi oraşe.

Banca era sub geamul unde copiii făceau repetiţii. Cântau. Pe rând, cu negative, cu microfon. „Nu ştiu ce s-a întamplat de-o vreme-ncoace” şi un alt cântec cu arlechini ce râdeau în trei feluri, atât am prins. Apoi a început să bată toaca, clopotele. Şi căutând izvorul sunetului,  am observat cu stupoare că după clădirea cea gri se află o biserică. O biserică de a cărei existenţă am aflat abia astăzi, după cinci ani în care am trecut prin faţa clădirii gri. Ce-i drept – fără să folosesc scuze – din drumul spre bibliotecă nu se vede. Clădirea gri e mare (nu trebuie luată ca o mertaforă). Şi oricum, eu n-am probleme prea mari cu griul. Este cea mai gri clădire pe care am văzut-o. E veche, dar nu degradată – cel puţin la o primă vedere neavizată. Nu a rămas nici o urmă a vreunei culori existente demult, dacă a existat vreodată o culoare. M-am gândit apoi că habar nu am ce înseamnă toaca. „Un cântec al lemnului”, cum am găsit undeva exprimat, ce marchează trecerea de la timpul cotidian la cel liturgic. N-am intrat în biserică ci am continuat să citesc. Oricum, relaţia mea cu divinitatea e ceva mai personală, şi puţini din cei care mă cunosc ştiu că în majoritatea cazurilor îmi curg lacrimi când intru într-o biserică în care mă simt bine. Ceva mă emoţionează extrem. Defapt, nu ştie nimeni lucrul acesta, căci se blochează pe ceea ce se vede din exterior.

Din spate cântecul copiilor, în faţă, biserica, toaca, clopotele. Pe stradă, zgomotul maşinilor, o ambulanţă, oamenii îmbrăcaţi în portocaliu ce curăţau liniile de tramvai şi împrăştiau praful, eu citeam, alţii din parc râdeau zgomotos la vreo glumă, tocuri, un căţel trecea cu ochii blânzi pe lângă mine, fără să se atingă de firimiturile pe care le-am aruncat pe jos pentru porumbei. Un haos organizat. Fiecare cu treaba lui, fără să se întrebe nimic altceva decât ceea ce îi interesează direct.

Acum vreo două zile am văzut o barză. Dacă primăvara, prima dată vezi o barză singură, se spune că vei fi singur tot restul anului iar dacă vezi două, îţi vei găsi perechea. Impersonal.


MORGĂ - s.f. atitudine, comportare trufaşă, dispreţuitoare; sentiment exagerat al propriei valori.

Am citit scrisoarea adresată domnului Unamuno, aşa cum am citit şi Don Quijote în Est. Ştiu şi eu cum e să iei apărarea, la o scară mai mică, e drept, a unui “nebun”. Şi nu de multe ori, “nebunul” am fost chiar eu. Nu mă arunc în mare fiindcă nu ştiu să înot, dar spun atât: îţi trebuie curaj ca să fii nebun. Îţi trebuie curaj să ai iluzii şi speranţă. Şi probabil noi, cei care se zbat între raţiune şi afectiv, suntem cei care-l iubim cel mai mult pe Don Quijote. Cei ca el cred cu sinceritate în lupta pentru Dulcineea, iar cei care sunt vindecaţi de iluzii rânjesc batjocoritor când se întâmplă ca Don Quijote să treacă prin faţa lor, îndreptându-se spre monştrii cu care urmează să se lupte. Nu cred că exagerez cu ceva atunci când spun că ceea ce simt eu se poate numi şi invidie.

De ce mi s-a recomandat tocmai această scrisoare spre citire nu ştiu, poate fiindcă uneori par şi eu lipsită de iluzii sau speranţă. Sau nu sunt destul de perseverentă. 

20

Avem nevoie de stâlpi de sprijin, de piloni. Dacă nu-i avem, tânjim măcar după un baston sau o bucată de lemn, din aceea în care se sprijină bătrânii când ies pe uliţă. Dar ce te faci când eşti desculţ şi vântul te îndoaie în toate direcţiile, şi nu e nici măcar un gard de care să te ţii? 

Aşa mă simt

Ştii cum mă simt acum? Ca şi cum toate grijile lumii şi toate grijile proprii mi-ar fi lăsat un moment de respiro. M-au ocolit, pentru un moment. Ca şi cum grijile şi problemele ar avea un timp al lor, timp care acum stă în loc. Poate pentru un singur moment. Mă simt moale, mă simt bine, mă simt puţin adormită, soarele bate în geam şi încălzeşte camera. Nu am nimic în cap şi nu oftez. Trece totul pe lângă mine şi mă simt bine. Parcă şi timpul meu stă în loc pentru un moment. E ca o amiază de duminică. Stau în iarbă şi miroase de la doi paşi a iarbă proaspăt tăiată. Soarele bate, închid ochii şi mă uit la el. E roşu-oranj în spatele pleoapelor. Timpul nu mai există. Şi mi-e bine, pentru un moment.

„Un singur om poate avea vreodată dreptate împotriva majorităţii?”

„De mulţi ani, la noi, sărbătorile nu fac decât să pună în evidenţă ceea ce ne lipseşte. În lumina lor, tristeţea devine câteodată de-a dreptul hidoasă.”

Un om frumos care se macină atât de tare încât uneori are impresia că tot ce a rămas este o pojghiţă subţire, la exterior. Ce se întâmplă dacă ea se sparge?

Cred că am învăţat, în timp, să nu am vise prea mari. Atât despre chestiunea ailaltă.

Nu e drept, ştii? Nimic nu e drept. Tragediile pe care le vedem prin filme sau pe la ştiri. Se întâmplă în viaţa reală des. Suntem mulţi pe planetă. Şi cum reacţionezi? Întorci privirea şi ignori? Te bucuri că nu ţi se întâmplă ţie sau vreunui om drag ţie? Consideri natural, ca lege a firii? Voia lui Dumnezeu? Selecţie naturală? Sunt curioasă: toate micile şi marile tragedii, adunate, depăşesc sau nu toată bucuria vieţii?

E adevărat că te simţi singur mai ales printre oameni. Atunci vezi cum nimeni nu-ţi aparţine, cum nu aparţii nimănui, cum nimeni nu te ascultă şi nimeni nu-i la fel ca tine. Când eşti singur, lucrurile acestea nu ţi se arată. Ba mai mult, dacă eşti şi o fire visătoare...

Gândesc în diacritice şi semne de punctuaţie. Uneori nu pot adormi. Gândurile iau forma unor fraze, încep cu majusculă şi se termină cu punct.

99% incertitudini

1% certitudini

Complexitate.

Îmi imaginez uneori în locul lui Atlas o furnică. Să ţină lumea cu antenele ei subţiri. Furnicile îmi par fiinţe inteligente, şi-mi pare că mereu au o rută bine stabilită pe care o urmează, nu umblă brambura. Nu ştiu dacă asta cred dintotdeauna sau doar după ce-am citit Furnicile lui Bernard Werber. Oricum. Îmi imaginez o furnică ce stă în loc fiindcă nu ştie pe unde s-o apuce. Instinctul de animal ne îndeamnă de obicei să fugim, dar îmi imaginez furnica stând locului. O multitudine de căi. Nu speriată. Nu nehotărâtă, furnica. O multitudine de modalităţi de abordare a fiecărei căi. Pe care o alegi? Cum alegi s-o continui. Te întorci? Cum ar fi fost pe celelalte? Tu ai ales defapt?

 Şi-atunci, unde este sensul? Ai văzut vreodată o furnică de pe lună? Care este sensul? Care este SENSUL?!

Furnica se aşează, nu reacţionează, nu acţionează, fiind mult prea buimăcită de cuvântul sens. Doar că nealegerea este şi ea o alegere.

Nu contează oricum. Timpul meu s-a oprit. Şi mi-e bine, pentru un moment.