Aşa mă simt

Ştii cum mă simt acum? Ca şi cum toate grijile lumii şi toate grijile proprii mi-ar fi lăsat un moment de respiro. M-au ocolit, pentru un moment. Ca şi cum grijile şi problemele ar avea un timp al lor, timp care acum stă în loc. Poate pentru un singur moment. Mă simt moale, mă simt bine, mă simt puţin adormită, soarele bate în geam şi încălzeşte camera. Nu am nimic în cap şi nu oftez. Trece totul pe lângă mine şi mă simt bine. Parcă şi timpul meu stă în loc pentru un moment. E ca o amiază de duminică. Stau în iarbă şi miroase de la doi paşi a iarbă proaspăt tăiată. Soarele bate, închid ochii şi mă uit la el. E roşu-oranj în spatele pleoapelor. Timpul nu mai există. Şi mi-e bine, pentru un moment.

„Un singur om poate avea vreodată dreptate împotriva majorităţii?”

„De mulţi ani, la noi, sărbătorile nu fac decât să pună în evidenţă ceea ce ne lipseşte. În lumina lor, tristeţea devine câteodată de-a dreptul hidoasă.”

Un om frumos care se macină atât de tare încât uneori are impresia că tot ce a rămas este o pojghiţă subţire, la exterior. Ce se întâmplă dacă ea se sparge?

Cred că am învăţat, în timp, să nu am vise prea mari. Atât despre chestiunea ailaltă.

Nu e drept, ştii? Nimic nu e drept. Tragediile pe care le vedem prin filme sau pe la ştiri. Se întâmplă în viaţa reală des. Suntem mulţi pe planetă. Şi cum reacţionezi? Întorci privirea şi ignori? Te bucuri că nu ţi se întâmplă ţie sau vreunui om drag ţie? Consideri natural, ca lege a firii? Voia lui Dumnezeu? Selecţie naturală? Sunt curioasă: toate micile şi marile tragedii, adunate, depăşesc sau nu toată bucuria vieţii?

E adevărat că te simţi singur mai ales printre oameni. Atunci vezi cum nimeni nu-ţi aparţine, cum nu aparţii nimănui, cum nimeni nu te ascultă şi nimeni nu-i la fel ca tine. Când eşti singur, lucrurile acestea nu ţi se arată. Ba mai mult, dacă eşti şi o fire visătoare...

Gândesc în diacritice şi semne de punctuaţie. Uneori nu pot adormi. Gândurile iau forma unor fraze, încep cu majusculă şi se termină cu punct.

99% incertitudini

1% certitudini

Complexitate.

Îmi imaginez uneori în locul lui Atlas o furnică. Să ţină lumea cu antenele ei subţiri. Furnicile îmi par fiinţe inteligente, şi-mi pare că mereu au o rută bine stabilită pe care o urmează, nu umblă brambura. Nu ştiu dacă asta cred dintotdeauna sau doar după ce-am citit Furnicile lui Bernard Werber. Oricum. Îmi imaginez o furnică ce stă în loc fiindcă nu ştie pe unde s-o apuce. Instinctul de animal ne îndeamnă de obicei să fugim, dar îmi imaginez furnica stând locului. O multitudine de căi. Nu speriată. Nu nehotărâtă, furnica. O multitudine de modalităţi de abordare a fiecărei căi. Pe care o alegi? Cum alegi s-o continui. Te întorci? Cum ar fi fost pe celelalte? Tu ai ales defapt?

 Şi-atunci, unde este sensul? Ai văzut vreodată o furnică de pe lună? Care este sensul? Care este SENSUL?!

Furnica se aşează, nu reacţionează, nu acţionează, fiind mult prea buimăcită de cuvântul sens. Doar că nealegerea este şi ea o alegere.

Nu contează oricum. Timpul meu s-a oprit. Şi mi-e bine, pentru un moment.