Amintiri

Astazi am simtit starea pe care o am de obicei noaptea, cand visez. Se cheama deja-vu? nu stiu. Am simtit ca plutesc, ca totul e bine, ca nu ma poate atinge nici un rau, cu toate ca raul exista. Ma simteam ca si cum as fi undeva deasupra, la adapost, intr-o liniste si-o vreme calduta cu soare. Fara frica, fara sete, fara intrebari, fara foame, fara dorinte. Totul e deja cum trebuie. Ii un sentiment placut. Dar eu eram treaza. Si eram singura. Cred ca ... a fost ceva ... asa ... de ... "hai sa-ti arat cum poate fi" ... de ... exact pe dosul starii in care ma aflam eu defapt.
In fine.
In rest, dezamagita. Mai mult, scarbita de oameni. Aia, ca soferul microbuzului.
Altfel, mirata de ceilalti. Ca vanzatorul de covrigi.
Si ma intreb. De ce unii impart rautati gratis, iar altii sunt dispusi sa-ti spuna o vorba buna de-ti insenineaza ziua, tot gratis? care-i diferenta intre ei?
In fine.
Din nou, sperantele spulberate. Azi ma intrebam cad o veni. Azi m-a sunat sa-mi spuna ca e pe tren. Ca sa vezi "feeling". Dar a venit la fel, fara nici un fel de schimbare. Mare rahat. De parca ar mai conta ceva din tot.
Ieri iar am plans, azi iar sunt obosita, maine am drum de facut.
In cateva zile incepe un alt an. Ma simt ciudat.
Mai voiam sa zic....despre ceva. Am uitat cred.
Am fost la bunica. M-am intalnit cu un vecin. Am ramas aceeasi nepoata a bunicii, care vine in vizita sa o ajute si sa fie ajutata la randu-i. Am ramas aceeasi, care zambeste vecinilor, ce-i asteapta la usa, ce le zice buna ziua, ce le raspunde politicos la intrebari. Chiar daca tot drumul pana la bunica a injurat cine stie ce si a fost ingrijorata si cu mintea in sapte directii. De ce sa fiu eu cea care sa le stric ziua printr-o intoarcere de spate?

Intrebam, dupa incidentul cu soferul microbuzului, cu ochii plini de lacrimi, de ce e lumea asa rea?

Deasupra unui parcurs de zile

Eddie Vedder - Hard Sun
Asculta mai multe audio Muzica


V
LAMPA FLORIILOR
Unul dintre copii, ajuns licean, se plimbă singur. Tinereţa-i dulce ca o fată despletită lîngă el, obraz lîngă obraz. Nu-i plac nici teatrele, nici străzile cu lume. I-i drag să fie singur, ca în cîntecul Călugărul din vechiul schit, pe uliţele cele mai pustii. Se lasă dus în voia paşilor, descoperit, c-un abur ca de zîmbet pe obraji.
Cînd înfloreşte liliacul care e mai tînăr decît toate fetele, umblă din casă-n casă după tufe de floare, respirîndu-le cu capul răsturnat pe spate. Ce beţie!
Şi zarzării il duc de mînă, şi salcîmii, şi mălinii, merii, piersicii şi teii, numai pe uliţele primăverii lor.
Uită de casă, uită de lecţii, de masă, uită a toate. E îndrăgostit. De cine? Dar de nimeni! Tinereţa e o dragoste fără alt nimic. Miroase sufletul a floare. Chiar şi albinele s-ar înşela. Dacă-l întreabă cineva „ce e cu tine?”, se roşeşte ca o fată. Cel cu întrebarea crede că-i îndrăgostit. Are dreptate. Numai că altminteri nici o fată nu e în bătaia inimii.
Dar iată că-ntr-o noapte s-a ivit.
A văzut acela, cum mergea el cu salcîmii, la lumina unei lămpi de gaz, o fată. Nu era nici tînară şi nici frumoasă altfel decît alte multe altele cu gene grele, cozi pe spate şi obraji cuminţi şi albi.
În noapte s-au oprit salcîmii ca o îngerime ş-au îngenuncheat. Puteau să-nceapă versurile, harfele şi stelele. Se deschisese iarăşi Cartea psalmilor. Nopţi de-a rîndul s-a oprit acolo, la fereastra cea de aur a fecioarei preacurate.
Noapte bună, fată fără nume a tinereţii în genunchi.

*
„Autorul Manuscrisului se sinucide in 1815, in apropierea Cracoviei, deprimat, neurastenic, sub amenintarea imaginara a unei maladii incurabile. “(Jan Potocki)

Apus. Desculta, pe o iarba-fan de toamna. Racoare portocalie, devreme. Cred. N-am nici un timp cu mine. Dupa soare, trebuie sa fie trecut de sapte ale serii.
mi-e bine. Cumva…e un bine cumva. Asta e caracteristica lui. E un bine special, nu-l inteleg, nu-l indentific clar…e…un bine cumva.

“Inainte de toate, aceasta bijuterie in proza ne intoarce la naivitatea unei pubertati malitioase, pe care cu totii am savurat-o in imaginarul varstei, fara sa-i realizam simbolurile si implicatiile subconstiente”(prefata povestii lui Thibaud de La Jacquiere)
Azi dimineata m-am surprins inghetata de o frica teribila. Acum inteleg. Sunt o frunza, ce-si ia putina energie din pamant, pe care-o plimba vantul dupa propriile dorinte. Rareori...rareori e altfel. Eu doar incerc.

S-a innoptat. Mai vine cate un aer de caldura, probabil ratacit. Nu stiu de e al pamantului, al soarelui (de unde-o fi el acum) sau a candelelor din cimitirul din spate. E vremea sa merg acasa.


***Am impresia ca incep anul asta doar pentru a-l termina. Ma gandesc totusi ca e un an din viata…si chiar de ar fi o luna, sau saptamana sau zi, tot n-ar merita sa fie fugarit. Astept insa cu nerabdare ceea ce ii va urma. Si n-am sa plang ce las in urma, caci nu vor muri niciodata, iar golul lasat va fi umplut.
N-am mai avut niciodata un plan asa mare, asa bine pus la punct, cu asa mult timp inainte. Si mi-e frica. Mi-e frica inca de pe acum, mi-e frica ori de cate ori ma gandesc. Mi-e frica deoarece mai sunt multe detalii ce nu depind de mine. De mine, mi-e frica de esecul meu. Paralizare.
Asa a fost dimineata.

**De cateva seri se suie luna peste acoperisurile din fata. Mereu mare. Mereu caramizie. Apoi se catara pe stele sa ajunga sus, pe cer, unde-i e locul. Abia atunci, vazandu-se la loc de cinste, incepe de straluceste. Dar n-o cert. de cateva nopti imi tine companie pana cad in salteaua plina cu vise. Insa uneori pare…sau poate ca doar eu o vad asa…ca o lama ascutita de metal rece.

*Daca n-as avea pentru ce sa traiesc, daca n-ar fi el, as fugi in munti. As fi vrut sa fug in munti, cel putin… sa par ca am ochi de salbatic. Azi numim salbatici pe cei liberi si nu ne dam seama…Sa am zapada pana la genunchi. Sa ma apropii de-un trunchi de brad sa ma imbat cu miros de rasina, sa urlu, sa alerg, sa ma tavalesc, sa stiu a vorbi pe limba animalelor, sa ma catar in copaci, sa se-auda pasarile, sa sar, sa ma intind pe spate sa privesc cerul…
Iar daca…in fuga mea nebuna si-n urletele mele tari, amestecate cu rasete de lacrimi si un sentiment de renastere, m-as intalni cu un….urs….sau cu o….herghelie de cai salbatici….sau cu...un lup…m-ar sfasia cu dintii lor-cutite? Sau m-ar calca, trecand peste mine ca o ploaie de zeci de bolovani, sau mi-ar sfasia carnea impartind-o cu haita? Sau m-ar lasa, vazandu-mi in interiorul ochilor? Auzind ca bataile inimii vin din ceva mult mai presus decat frica…

Par a ma fi pierdut.

Dar uite-ma…stau aici; acelasi aici; scris de mana, stand in muzica, plangand de la o imagine de film sau de la o pagina de carte ingalbenita; otravindu-ma cu cafea la ora unu a noptii. Toate, mangaiate de lumina portocalie a aceleasi lampi. Ce m-a vazut plangand, zambind, bolnava, fericita sau fara speranta. Aceeasi lampa, aceeasi eu, acelasi aici.

Mi-am spalat in seara asta ochii dand jos toate urmele zilei, dand jos toate urmele verii. Ploua acum. A inceput ca un sfarsit de vara, cu tunete si fulgere si se sfarseste ca un inceput de toamna, cu ploaie monotona. Imi place culoarea asfaltului ud. Dar nu sunt ipocrita. Nu-mi place ploaia tot timpul. Uneori ma ineaca. Insa acum e prea bine venita! Spala si alina. Eu…sunt bine. Doar putin praf ramas din vara. Imi duceam scaunul in balcon, sprijineam picioarele de pervaz, coatele de genunchi, barbia in palme si priveam. Unde, ce, cat…nu mai stiu. Pana se termina.

M-am trezit speriata de serpii si omida din vis. Si masina si cearta. Se intampla ceva…insa…mereu se intampla ceva.
Amiaza orei 3, dimineata inca pentru mine, cand am iesit in haine lalai sa duc gunoiul si sa-i arat lumina lui Cofy, m-a zdrobit sorele. O raza m-a lovit in crestetul capului, nascand o durere si-o ameteala teribila…am inchis ochii. Caci ma deranjeaza cand lucrurile nu se intampla la tipul lor. Ma deranjeaza vremea calduta de acum, cand ar trebui defapt sa te grabesti sa ajungi acasa, cand umezeala si frigul ti-au inclestat oasele
Astazi aveam ochi frumosi. I-am dus direct in intunecimea salii de cinema. Oamenii se plimbau in ultimele raze ale soarelui portocaliu. Parea si azi ca timpul curgea mult mai lent. Un film despre constiinta, morala, legi si in primul rand compromisuri. Apoi am misunat in frig pe strazi pana acasa, in acelasi aproape-intuneric gri.
“I read somewhere how important it is in life not necessarily to be strong, but to feel strong.” De asta am eu atata nevoie de tine. Si nu cred ca ai stiut vreodata cat de dependenta sunt de tine. Chiar si atunci cand par a nu fi. Sunt sensibila, chiar si atunci cand nu par a fi…iar interiorul…interiorul e tot al tau, imi esti singurul doctor…


VI
LAMPA COVORULUI ZBURATOR
“Ce e de facut? Tare-i adormit baiatul dumneavoastra”, spun profesorii de la liceu tatei si mamei, inadins chemati la cancelarie.
Tata glumeste, dar mama isi face sange rau si e adanc ingrijorata de sanatatea vesnicului comnoros, care e palid, cu privirea mioapa de distrata ce-i, absent, fara suras si parca in surghiun printre ai lui. Tot felul de medicamente – hapuri si pilule si siropuri, vinuri tonice, alimentare rationala. El inghite tot, dar ca butoiul Danaidelor.
Gura n-o deschide nici acasa, nici la scoala. Il pandeste repetenta. “Poate nu-i bolnav, poate-i bleg, incet la minte, tont. N-ar fi mai bine sa-l retraga de la scoala? Oricum – s-asa, s-asa – tot rau s-alege” ofteaza mama, amarata fara seaman,
Lui insusi i-i lehamite de el. Si-ar pune o pancarta, chiar pe frunte, scrisa caligrafic: “Nu sunati degeaba. Sunt plecat.”
La scoala, printre camarazi de varsta si de banca, nu le-aude decat zgomotul si sta cu fruntea plumburita printre ei, al singur numai repetent al tineretii. Profesorii cu drept cuvant binevoiesc sa vada-n el rusinea clasei s-a parintilor: model de neurmat, pe scoala.
Cand vine acasa, de la usa il ia mama in primire, indopandu-l cu fosfati si calciu, indrumari, programe si porunci. Deschide gura, si-i vine cascatul. Deschide cartea, si-l apuca jalea. Matematica, chimie, geografie, luni, marti, miercuri, joi – nici o duminica in carte, iar in saptamana, numai una: si aceea stand la umbra zilei luni, cumplita ei vecina.
Si totusi, somnorosul, jalnicul, neimpacatul, obiditul sinucigas fara vointa faptei, de nu stiu cate ori pe zi – are in toate zilele orgii de fericire. Incep indata ce s-au stins luminile. Numai atunci, cu o zvacnire nazdravana in adancul inimii, aprinde lampa lui de buzunar, iar de subt perna scoate Cartea.
E singur ca Robinson Crusoe. Patu-i cald. Toti dorm. E-atat de fericit ca inca nu deschide cartea. Ce fericire poate fi mai mare decat pragul ei pe care-ntarzii?
Apoi deschide cartea. Numai aripi. Zborul a-nceput. Cum se numeste cartea? Oricum! Oricum! Nu are nici o importanta cine a scris-o, cum a scris-o!
Romanul in fascicole cu “va urma”, sau aventurile lui Sherlock Holmes, Muschetarii, Catacombele Parisului, Contele de Monte-Cristo, Genoveva de Brabant, Barbara Ubric, sau romanele lui George Ohnet – orice, orice! De-a valma, Eminescu si Vasile Pop, Balzac si Paul Feval, Duiliu Zamfirescu – sulfina din Viata la tara - ,Arsene Lupin, Cosbuc si Dickens, Pelladan si Anton Pann, Turgheniev, samovarul romantismului rusesc…
Orice! Orice! Covorul zburator e numai unul, nu in carte, ci in varsta. Cartea il desface numai, la lumina lampii, intru magica plutire.
Noapte buna zborului de-atunci.

Ionel Teodoreanu. Intoarcerea in timp. Lampile vietii.