Sunt bine

Da, se știe. Nu suntem sinceri. Suntem învățați să ascundem. De aceea răspundem cu “Sunt bine” atunci când suntem întrebați. Suntem bine? Nu.

Dar atunci când am simțit nevoia de a vorbi nu am fost ascultați. Atunci când am simțit nevoia de a vorbi am primit eticheta, glumeață sau nu, de “femeie”, fiindcă nu-i așa, doar femeile au drame pe care le intensifică voit, fără motive, pentru a arăta lumii că … . Atunci când am simțit nevoia să vorbim am primit un “Calmează-te, va fi bine, nu trebuie să îți faci griji”, pentru a încheia o discuție neinteresantă într-un mod cât de cât politicos, iar subiectul a fost schimbat rapid. Atunci când am încercat să vorbim am primit o bătăie ușoră pe spate cu îndemnul “Hai să nu fim prea emoționali”, și n-am mai fost deloc “emoționali”.

Nu a contat că în spate chiar există ceva. Repet, suntem egoiști, nu ne interesează cotidianul altora.

De aceea, la întrebarea “Ce faci?”, nu răspundem niciodată cu “Singur” “Confuz” “Călcat în picioare”  sau “Strivit” , ci cu “Sunt bine.”

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 

27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.

Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.

Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.

Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.

Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.

Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.

Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.

Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.

Mă macin prea mult.

Nimic

nimic nimicnimicnimicnimic nimic. Nimic.



Nimic.

Dar cine să mai facă dulceață de trandafiri?

Știam bunăoară de la Camus că “vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea”. N.S. Jurnalul Fericirii, p. 66

“Cuvântul se degradează în vorbă” N.S., J.F. p.116

Dulceață de trandafiri și un pahar de apă rece de fântână.

Uneori vreau să fiu în stare să îi însușesc masca pe care deseori încerc să o port. Să spun nu fără păreri de rău atunci când unii se folosesc de mine sub pretextul că îmi cer ajutorul.

Singura ureche de măgar din carte:

“16 iun. ’55 – Uneori mă cuprinde o tristețe atât de adâncă și atât de perfect inexplicabilă încât lumea întreagă mi se pare dintr-odată golită de orice sens. Gol, momentul prezent, goale, cuvintele, goale, toate gesturile pe care le-am face și toate eforturile pentru a îndeplini indiferent ce […] Este vântul disperării care stârnește și surpă totul în cale.” J.G., P.d.a.t.p.t.î., p.199.

Sunt anumite persoane care ar putea ajuta pe cineva doar clipind. Clipitul din ochi este ceva natural. Sunt anumiți oameni, care atunci când conștientizează că al lor clipit i-ar putea ajuta pe alții, ar fi în stare să își pună scobitori în ochi sau chiar să-și taie de tot pleoapele. Răutatea e deseori gratuită și născută din prostie.

Un cântec ce prima dată nu l-am înțeles, care apoi îmi năștea o depresie, îmi ia acum durerea de cap printr-o magie ciudată.

30 martie “Nimic nu ne îmbătrânește mai multe decât moartea celor pe care i-am cunoscut în copilăria noastră.”

Dar și locurile mor, nu-i așa?

22 mai ’41 “Ce fac orele pe care le pierdem, și unde se duc? Ele se înveșmântează în stofele cele mai bogate, își acoperă capul cu un văl și-și pun o diademă împodobită cu ametiste, sanghine și rubine sumbre, și așteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat când erau frumoase și meritau îngrijirile noastre, căci fiecare dintre ele ar fi avut să ne dea ceva, și suferă că au trebuit să-și pătreze, inutile, disprețuite, și totuși splendide, darurile pe care noi nu le-am vrut.” Julien Green, Plăcerea de a te povesti ție însuți. Pagini de jurnal.

Hai să plecăm, vrei? Înainte, fără să ne uităm în urmă. Oricum, cât de rău ar putea fi? Ar putea fi mai rău de atât? Hai să facem o nebunie, oricum până acum le-am făcut pe toate doar declarativ. Nu ai curajul, și n-o să îl ai niciodată.

Rochia roșie, cea de copil.

Venin

Să scriu, să scriu...

Ce să tot scriu, când oamenii se comportă ca nişte animale? Este foarte simplu să faci rău. Este foarte simplu să faci şi bine, dar ca să faci bine trebuie să şi vrei. Cel mai simplu e să nu faci nimic, şi sincer, decât răul, e mai bun nimicul. 

Unii au o logică diferită. De ce să nu faci rău când e aşa uşor să faci rău?

Prea puţini se întreabă "De ce să nu faci bine când e aşa uşor să faci bine?"

Sau poate că au sufletul atât de negru încât nici nu îşi dau seama de răul făcut. Sunt înveninaţi şi nu-şi dau seama că cel pe care-ţi varsă veninul nu are nici o vină. Au ţinut în ei ură atâta timp încât acum lovesc unde apucă. Dacă eu am suferit, el de ce să nu o facă?

Aşa se nasc alţi şi alţi monştri. E un cerc vicios. 

Spaţiul ăsta nu a fost menit niciodată să fie un spaţiu în care să mă plâng şi să-mi vărs nădufurile zilnice. A fost un spaţiu pentru nădufurile neînţelese şi de neînţeles.

Discuţii...discuţii, dezbateri, schimb de opini şi păreri. Mai puţin experienţe. Asta voiam eu. 

Sunt supărată pe Dumnezeu, dar cred în karma.

Florile sunt pentru contrast.

Iad

Ne sperie raiul. E prea mult. E prea mult bine. Sunt prea mulţi oameni care ne plac. Sunt prea multe lucruri care ne plac.
Din adrenalină, facem lucruri pe care nu le visăm să le facem. Dansăm cu oameni cu care altfel n-am fi avut curajul. Zâmbim, chiar dacă noi nu zâmbim aşa des. Vorbim cu oameni cu care altă dată n-am fi avut curajul să vorbim. Cerem.

Însă imediat ne speriem.

Şi ne întoarcem în iad. În iadul fiecăruia.

Şi chiar de e iad, e cel pe care-l cunoaştem. Singurul lucru pe care îl cunoaştem. Cunoscutul e mereu mai "prietenos". Cel puţin aşa pare. Şi ne întoarcem în iad. În iadul propriu.

Fiindcă suntem laşi.


P.S. : am trei trandafiri roşii
P.S.2 : ne-am întâlnit cu poliţia
P.S.3 : am brăţară cu steagul României (fără stemă) la mână
P.S.4 : mi-e dor de Fredişor
P.S.5 : aş fi mâncat un piure sărat
P.S.6 : am zmeură-cumva.

Mov cu mov

[26 mai]

Fumul venea prin partea stângă. M-a speriat la început. Al ei. Viciile şi-au spus, până la urmă, cuvântul. E ciudat cum pentru unii dintre noi cele mai anormale lucruri sunt normale iar normalul reprezintă un deziderat după care nu vom recunoaşte niciodată că tânjim. Râca dintre ce e normal şi ce e anormal nu-şi are locul aici.

Nu voi fi niciodată de acord şi nu voi înţelege niciodată cum se poate aşa ceva. E ca şi chestia aia cu credinţa în Dumnezeu. Dacă ar fi atotputernic n-ar fi atâta durere în lume. Dacă e atotputernic înseamnaă că pur şi simplu e rău. Deci nici aşa, nici aşa.

E ca şi când el ia ceva la reparat şi mai mult îl strică, aşa cum s-a întâmplat şi azi. Şi n-ai ce face, căci „s-a stricat”, nu l-a stricat el.

[continuare în 7 iun]

Mă simt ca şi cum aş bea, liniştită, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, otravă. Aşa cum îmi beau de fapt cafeaua. Accept lucruri care îmi fac rău, care mă secătuiesc de puteri, care mă încarcă cu energie negativă. Şi-apoi mă întreb ca un om tembel de ce nu mi-e bine în locul în care sunt.

Am impreşia, greşită, desigur, că toţi trăiesc într-un clăbuc de fum. Mă întreb, cred, de zece ori pe zi „cum poate....?”, „cum se poate?” Greşesc, desigur. Judec.

Bucheţelul de flori dezvăluie un fenomenal dar simplu simţ estetic. Are flori mov-închis, mov-deschis şi albe. Bătrânica ce le vindea să aibă 70 de ani, dar din cauza greutăţilor vieţii arată ca de 90.

„Ea are cele mai frumoase picioare care ţi-au călcat inima, cele mai frumoase buze care te-au minţit vreodată în viaţa ta”

Drept concluzie, noi suntem mereu cei mai buni, cei care muncesc mai mult, cei care au dreptate, cei mai deştepţi, frumoşi şi cei mai sinceri. Restul e minciună.

6613

Plouă.