Hai nu mă spune, dă-mi şi tu.

Când eram mici exageram mereu durerea. Când eram mici funcţiona "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Acum realizez. Nu prea iertam. Când eram mici se întâmpla în felul următor: cel care a lovit către cel lovit: "Bine, dă-mi şi tu mie, tot unde ţi-am dat eu şi la fel de tare cât ţi-am dat eu. Nu mai tare, că eu ştiu cum ţi-am dat!". Şi asta era. Suntem chit şi trecem la altele. "Lasă că nu-ţi mai dau, lasă...", dar insistam. "Nu, hai, dă-mi, că eu ţi-am dat." Una din două. Ori ca să nu ne simţim prea vinovaţi pentru lovitura dată, ori ca să nu stăm cu frica-n sân că odat' şi-odat' ... Mai bine să fim siguri. "Dă-mi!"

Astă noapte am visat. Criminali, sinucideri, martori a unor monstruoase crim, ce au rămas cu sechele, urmăriri, taximetrişti. Taximetrişti. Taximetrişti? TaximeTRIŞTI? hm. Urmăriri, taximetrişti, pistoale şi tot tacâmul. Totul s-a terminat la o cafenea cu iz turcesc. Cu evrei. Criminalul nu mai era criminal.
Nu căuta logică într-un vis.

Unele lucruri trebuie puse totuşi la punct.

mică

Mă uitam peste fotografiile unui tânăr cu familie. Am început să râd după ce mi-am dat seama că zâmbesc tâmp.
Eu să mă mărit? eu nu mă mărit bre!

Ieri am ratat o ocazie. Se spune că mai bine e să-ţi pară rău pentru ce faci decât pentru ce nu faci. Şi aşa şi este. Rămân întrebările. Rămân dacă-urile. Rămâne zbuciumul interior de care nu prea scapi...Ocazia va reveni. Asta, cel puţin. Şi ce-am să fac?

Niciodată aparenţele nu sunt ceea ce par. Se numesc aparenţe. A-pa-ren-ţe. Dar voi faceţi cum vreţi.

Visele din ultimele nopţi implică bărbaţi maturi. Cu toate astea... Visele din ultimele nopţi sunt extrem de ciudate, dar cu toată agitaţia de acum, rămân în con de umbră şi sunt uitate. Starea ciudată care se prelinge din vis pe dimineaţă ţine doar până la cea de-a doua gură de cafea. 

Mierea s-a zaharisit.

Cafeaua din ultimul timp se bea fără zahăr şi pe fugă, soarele dispare nici nu ştii când, la ora 5 e deja lumină gri. 



ar merge puţin fum şi câţiva aburi de alcool

nine

Nu vreau să mai aud nimic. Nu mai pot. M-aş deconecta. Dar cui îi pasă? Soluţie nu există, şi mai grav, soluţia pentru asta nu va exista niciodată. Se va termina abia când se va termina totul. Cu mine, nu cu alţii.

Durerea infernală de cap...

Violetele de la pervaz au înflorit. Violetele sunt violet. Pot fi şi albe, roz etc., dar acestea sunt violet. Au în centru un punctişor galben. Vechea poveste. Galben cu mov. Dar violetele mele au înflorit în prag de iarnă, între cactuşi.

Nu înţeleg de unde atâta ură.

Dinte cariat, cu rădăcină, plin de sânge, plutind. La noapte am să visez urât. Cad în extreme. Refuz orice, nu mai am nevoie de nimic. Ha, nevoie.

coming back to life

Nu ştiu dacă am avut dreptate. Poate că m-am înşelat. Spun asta fiindcă altfel...altfel cred că mi s-ar fi tăiat picioarele, mi s-ar fi slăbit genunchii.

Bineînţeles, dacă lucrurile ar fi stat altfel...

Ray LaMontagne are barbă. Iar în noiembrie ar trebui să fie multe bărbi.

Încă îl aştept pe G. Mi-ar fi dat o ţuică fiartă şi răceala s-ar fi dus de tot. Dar G. nu vine.


Ceai verde cu mentă şi lămâie. Iar pe partea cealaltă, fumul ieşind din ţigară, într-o noapte rece şi senină cu lună incertă. Iar fumul nu se poate întoarce înapoi.





I don't think I know what happiness is. But that's ok.