Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi. 

We can be heroes just for one day

"Imagine a happy group of morons who are engaged in work.
They are carrying bricks in an open field.
As soon as they have stacked all the bricks at one end of the field,
they proceed to transport them to the opposite end.
This continues without stop and every day of every year
they are busy doing the same thing.
One day one of the morons stops long enough
to ask himself what he is doing.
He wonders what purpose there is in carrying the bricks.
And from that instant on he is not quite as content
with his occupation as he had been before.
I am the moron who wonders why he is carrying the bricks."
- suicide note -

Ştiu că trebuie să iau o deicizie. Cât de repede. Şi, spre binele meu, definitivă. Mă sperie că nu există cale de mijloc. Cobor cu speranţă. Dar în cutia poştală nu este nimic. Doar praf şi-o pânză de paianjen. Înapoi, urcatul scărilor până la etajul 3 pare infernal. Puteri nu mai sunt...

Mirror..mirror... de ce am căzut iar?

„Una dintre cele mai puternice discrepanţe între senzaţii este aceea dintre răcoarea umedă a toamnei târzii şi ploioase şi adăpostirea la căldura casei, după o plimbare de nevoie printr-o astfel de vreme. Îmi place nespus sentimentul pe care-l ai când încep să ţi se încălzească oasele.

Sometimes I remember the shape of his lips, and how I used to kiss them. The way he used to sing or smoke. The way we held hands or the way he used to look at me. And how I was feeling in his arms. And the smell...especially the smell of his skin...” Scrieri anonime, Sinaia, 1992

Nu strig, nu spun, nu arăt, nu mişc. Mi-am zis că e mai uşor să mă las în vârtej. Nu mai încerc nimic.

Nu înţeleg multe lucruri. Nu înţeleg oamenii, acţiunile pe care le fac sau vorbele pe care le spun. Să fie semnele vreunei patologii antisociale?

Aici e frig, inima palpitează, corpul e îngheţat şi amorţit. Somnul e ca o mică moarte.

p.s.: Don't, if you don't know know what I was talking about. And you don't.

"Sunt frânt"

"Anii copilăriei i-am petrecut visând la mulţi „dacă”, având violente răbunfiri pline de nervi cu „de ce”. Acum plâng cu sughiţuri până adorm întrebându-mă de ce mi se întâmplă mie toate astea. Cu unele m-am obişnuit, însă asta nu înseamnă că trebuie să mi se tot dea până ajung să îngenunchiez ca apoi să mă strivesc de pământ. Vin altele, şi iar altele, şi mereu altele. Parcă totuşi e prea mult.  Într-o bună zi n-am să mă mai pot ridica.

I have nothing anf that is why I try to get joy from a flower or a leaf or even a stone. Nu ştiu dacă e o capacitate cu care m-am născut sau pe care mi-am format-o în timp, de nevoie.

De câte ori n-am vrut să adorm mai repede fiindcă speram că atunci când mă voi trezi, voi realiza că totul a fost un vis urât şi că lucrurile sunt defapt exact aşa cum ar trebui să fie? Acum nu mai am puterea asta. Prea multe dimineţi dezamăgitoare. Astăzi, de exemplu, ochii mi-erau cât cepele însă movul pereţilor şi îngeraşul alb m-au liniştit...

Stop crying. Please stop crying. If you’ll stop crying you’ll fall asleep faster and you won’t know about anything for a little while. Maybe you’ll dream about something nice and you’ll wake up with a smile on your face.

Întoarce perna. Faţa asta e prea udă.

Cum de unii te apreciază aşa mult iar mulţi de lângă tine nu văd? Aşa cum Dumnezeu i-a arătat lui Knulp scopul, aşa aş fi vrut să-mi arate mie frumosul, azinoapte."

                                                                                                                        Scrieri anonime, 1996

s.a.

„Lacrimile curgeau pe obraz formand parca un ritual. Usor si linistit, curgeau din privirea fixata in gol. Cantecul se auzea doar in urechea stanga. Pe partea inimii. Se gandea ca dimineata iar se va trezi tarziu, se gandea ca dimineata iar va avea ochii umflati. Se gandea ca dimineata iar va trebui sa o ia de la capat, ca si cand totul ar fi fost raza de soare. Se gandea ca dimineta iar va trebui sa-si zambeasca in oglinda - in incercarea (ce trebuia sa fie una reusita) de a se minti iar. Se intreba cata vreme va mai trece pana sa capete puterea sa se ridice si sa mearga in pat. Se intreba cand va opri cantecul. Se intreba cand o sa mai viseze frumos, cum obisnuia odata. Se intreba cand o sa adoarma cu zambet pe buze. Se intreba de ce totusi inca plange.”

                                                                                                    Scrieri anonime – Pitesti, 1996

fantezii

Pe mimică, întrebarea ia forma unui zâmbet întors.

Știi Maria, uneori, mai ales când sunt singură prin casă, mă ia gândul ăsta. O fi oare posibil ca cineva să devină dintr-o dată invizibil? Știi, uneori am impresia că nu sunt singură, și-atunci gândesc așa. Și mă întreb ce disperare ar trebui să simtă cineva-ul respectiv. Căci se înțelege, vorbesc despre faptul de a deveni dintr-o dată invizibil, involuntar. Ar încerca să vorbească, nu l-ar auzi nimeni. Ar vedea că eu fac lucrurile pe care le fac doar când sunt singură. Cred că în primă fază ar înnebuni. Ha ha. Îți imaginezi? Lucrul ăsta mi l-am dorit și eu, deseori. Ori să fiu invizibilă ori să fiu o muscă, să zbor pe unde vreau, să aflu. Să-i văd pe oamenii care mă interesează în ipostaze mai altfel. Să știu ce fac atunci când sunt singuri, sau cu cine ies dimineața la cafea, sau chestii din astea. Defapt...nu, nu muscă. S-ar putea ca cineva să mă plesnească cu vreun plici sau să mă supere compania vreunui muscoi. Mai bine invizibilă. Știi Marie, aș fi merge și pe la tine, să văd cum ești atunci când îmi vorbești plictisită la telefon. Aș face defapt un tur pe la toți cunoscuții. Chiar și la vânzătorul de la magazinul din colț, chiar și la dom’ poștaș. Dar stau să mă gândesc totodată dacă aș putea suporta tot.

teacher thinks that i sound funny, but she likes the way you sing...

Cu de toate

[...]Dar avem cerul portocaliu al lui Alexi. Mai avem napolitane, ciocolată, apă tonică și lapte cu cacao. Suntem acasa. Pe birou sunt mărțișoare. Primite de mama.

            Eu anul asta n-am purtat mărțișor. Intrasem în panică în ultima zi a lui februar. Mi-am amintit câte ore petreceam când eram mică, alegând mărțișoare. Le prindeam pe o coala albă de hârtie, scriind sub ele numele destinatarului. Colegi, profesori, bunica, I. etc

Acasă. Hotărâre de moment, plecare pe fugă. Drum ne-simțit. Sosire ne-simțită. Pe drum nu am fost agitată, nici nostalgică, nici nerăbdătoare(cum sunt de obicei). Pe drum am văzut un film prost despre dragoste, al cărui final l-am ratat din cauza că mi-a fost distrasă atenția. Nu mi-e rău și nici bine. Sunt acasă.

.....

Văd filmul printre pusee de durere de măsea. Durerea de dinți e cea mai groaznică durere dintre toate. Înca nu vreau să iau prafuri, și-aștept. I-am zis bunicii că m-a tras un curent. Ea mi-a zis că nu-i deloc bine, pe-un ton acuzator. Am ridicat din umeri, mi-am dat ochii peste cap și-n gând mi-am zis "Cum dracu e vina mea?". Ei i-am zis ca are dreptate.

trei zile intregi.

Este ora unsprezece. Note de Promised. Mă întrebam ceva, dar nu mai țin minte ce anume. Mă gândeam la ceva, dar nu mai țin minte la ce anume. Voiam ceva, dar nu mai știu ce anume. Începusem ceva, dar nu mai știu ce anume. Visam la ceva, dar nu mai ...

M-am alintat cu Cofy toată ziua. Am văzut din nou pe perete luminița venită de la soare, prin gaura cheii de la ușă. Am vazut Away we go, The King's Speech și Dr. Strangelove. Am mâncat mere și bors. Și-am făcut friptură. Cu suc de lamaie. Beau 3 în 1 din cana imensă ce se vrea a fi termoizolantă (dar eu nu cred ca e). Are fel de fel de mesaje pe ea. Exemple: invitație , date, party, life, , amici, club, love, dimineata, free, bar,zambet, metrou, tu, test, coffee, joy, energie, emotie, examen. Dintre toate, îmi place "examen", căci îmi creează imaginea unei studente ciufulite care învață pentru un examen și se otrăveste cu o cană maaare de cafea. Nu știu de ce îmi place imaginea asta.

”Prizoniera de sâmbătă

De câteva săptamani, Adina își petrece zilele de sâmbătă singură, în casă. Totul a început la cafeaua aceea amară, când, gândindu-se la ultimele întamplări ale ei, a găsit un singur element comun: sâmbăta. Se trezește pe la miezul zilei, stă în pat câteva ore, mănâncă pe fugă. Se uita la filme, butonează în derivă telecomanda, adoarme iar. Seara când se privește în oglindă, e ștearsă, albă la față, ciufulită. Arată ca și cum ar fi fost internată în spital zile la rând. Când se apropie miezul nopții închide toate luminile din apartament, exceptând cea din baie. Începe să-și lungească genele cu rimel, să se fardeze. Ca la carte. Totul dureaza în jur de 30 de minute. Apoi își alege ținuta. Fie că-i o rochie elegantă, fie că-i un neglije sexy, fie că-s blugi tăiați. Depinde de stare. Pune cd-ul și deschide sticla de vin. Merge la fereastră și se-așează pe canapeaua facută special la fereastră. Numară stele și desenează. Fredonează cântece. Uneori dansează prin casă. Apoi rămâne doar cu stelele și muzica, într-un soi de șerbet de vișine.  Pe la 4 se termină tot. Schimbă hainele cu pijamaua. Dimineața se trezește cu durere de cap și cu fard întins pe față.”

Când m-am ridicat din pat, ceasul arăta exact 12. Mai mult din cauza lui Cof, care făcea nazuri că voia afară. Mă gândeam că-mi iau paltonul deasupra pijamalei, cobor, stau 10 minute, și apoi mă bag înapoi în pat, să-mi continui visul în care-mi întâlneam iubirea vieții. Dar apare mama în peisaj: "Nu mergeți și până la Luna (magazinul din cartier) să luați pâine etc etc etc. Dacă vrei".... "Dacă vrei"-ul mamei nu e portița de scapare ca să spui "nu" făra să te simți vinovat, ci din contra.

În gunoi erau lalele.

Primavara încă nu a venit. Primăvara vine atunci când pot eu să port tenișii.

Un sfert de oră până în miez de noapte. Gust de cafea. Gust de cafea care mă face să beau în continuare cafea. Am luat din bibliotecă poeziile lui Iosif, să caut ceva informații în prefață. M-am pierdut iar în versuri. Pe lângă cântecul din copilărie de la venirea primăverii(Ah, de ce n-am zece vieți, să te cânt natură!), am mai găsit o poezie tristă "Vezi tu, e trist să mori/ Când tot renaște". Tot ce-mi venea în minte erau versuri de toamnă "Se-ntorc iar zilele noroase/ Cu negurile somnoroase,/ Și-amurgurile timpurii- /Vin diminețile urăte/ Și nopțile posomorâte/ Și lungi, Și negre, Și pustii./ Copacii, despuiați și jilavi/ Și triști ca cerșetorii schilavi, / Gem biciuiți de vânt și ploi [...]"

mi-a scăpat:

Primăverii

O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne,

Cu tot alaiul tău de bucurii,

Toți te-așteptăm cu-atâta dor să vii:

Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine! [...]

Stai și-asculți sub ramuri...

                              Heine [trad. de S.O. Iosif]

Stai și-asculți sub ramuri albe

Cum departe geme vântul

Și privești la cer prin ceața

Care-nvăluie pământul

Vezi și crânguri, vezi și câmpuri

Triste și pustii, departe:

Iarnă-n suflet, iarnă-n fire,

Iarnă aflii-n orice parte...

Însă crăngile se scutur

Fără veste. Abătut,

Crezi că valuri de zăpadă

Peste tine-au fost căzut.

Ah, nu-s valuri de zăpadă!

Tresărind din vis, te sperii:

Plouă flori mirositoare,

Joacă razele puzderii.

Farmec fioros de dulce!

Iarna se preschimbă-n vară,

Fulgii se preschimbă-n floare

Inima iubește iară...

Mai devreme mă gândeam că aș putea face un abajur pentru o veioză având la bază un covrig. În loc de ...sârmă. Un covrig.

Niciodată nu mi-am pus problema că în spatele ochilor lui Cofy (sau al oricărui alt animal) nu există nimic.  Azi mă întrebam ce-aș fi făcut azi dacă n-ar fi Cofy aici. Nu în sensul de moarte, ci în sensul de inexistență. Dacă nu se sătura mama atunci de bocetele mele și dacă nu o luam. Ce făceam oare în timpul pe care-l petrec acum ocupându-mă de ea?

Orange sky este oare despre familie sau despre dragostea de oameni? mai există, oare, dragostea de oameni?

" Virusul egalității ne îndeamnă să ne vrem răul cu înverșunare. Ura față de ceilalți poate fi mai puternică decât iubirea de sine. Cioran: mai bine toți în iad, și cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus; mai bine toți sub osândă decât să scape careva." J.F.

Beau cafea, citesc și se face ora 1(noapte). Am mâncat pe la amiază borș. De-atunci, sticksuri, covrigi și alte uscături. Pare-mi-se și un măr. De băut, apă tonică și cafea. Nici măcar bere. Și nici un strop de apă. Și Cofy visează.

7 martie 2011

Somn prost. În ultimul timp, nu știu de ce, nu mai pot dormi după ce beau cafea seara. Concluzia asta sună tâmpit pentru cei ce nu știu.

M-am băgat În pat pe la 1 și 10. Ultima dată m-am uitat la ceas la 2.20, dar am mai stat cu ochii în tavan(privind umbrele luminoase) încă jumătate de oră, cel puțin. Se auzea secundarul. La 5.39 mă trezesc iar. Mă gândesc că mai sunt 20 de minute până se trezește mama. Adorm. Mă trezesc la 7 fără 10. Mă întorc, mă răsucesc. Mama pleacă târziu, pe la 7.30. Stau în pat până la 8.30. La 8 scriu pe telefon: "Bineînțeles că n-am mai adormit. Bineînțeles că aseară am pus alarma să sune la ora 10, fiind destul de neîncrezătoare că mă voi putea trezi."

Așa se întâmplă multe. Pe dos.

Aud de afară tramvaiul și diferitele tipuri de mașini(alea mici sună mai puțin, alea mari sună mai tare. Mai sunt defapt și alea mici cu motor nașpa.)

Apoi mă gândesc la cât de diferite sunt cele două universuri. Unul, cu mine încercând să adorm iar, în pat, în pijama, la căldură, cu Cof, în liniștea casei (spartă pe alocuri doar de pregătirea plecării mamei la servici) - și cel de după geam, cu tramvai, cu mașini, cu oameni grăbiți, somnoroși și zgribuliți de frig. Unde poate că plouă, poate că ninge, unde e abia lumină.

 Universurile sunt și mai diferite când eu dorm. Atunci conștiința și conștiența lipsesc.

Iarna și primăvara sunt ca doua iele ce dănțuie un dans jucăus. Totodată, ele se joacă cu mințile unora dintre noi(voi).

Am visat că era 8 martie și-am primit o broșă cu cei trei purceluși. După cum îmi aștepta entuziasmul și mulțumirea, R. a fost cea care a achiziționat-o. I. mi-a prins-o în piept. Dacă asta a fost ciudat, bunica îmi dăruia un fel de globuri de Crăciun și-mi zicea să fiu atentă cu ele să nu le sparg fiindcă trebuie să i le dau înapoi. Nu mai pomenesc de faptul că erau din ceva scârț îmbrăcat cu ață. Dar tot 3.

E 10 fără 13. Cofy sforăie.

Cât am stat în pat, mă gândeam la vremuri apuse. La cum obișnuiam să spunem că o să fie totul bine odată ce se termină facultatea. "Un an mai este", "Doar câteva luni". Dar n-a fost să fie Cluj. Îmi amintesc zilele acelea groaznice și mă mir cum de n-am ajuns să urăsc orașul. N-a mai fost să fie nimic.

Acum, la fel de des ne certăm, doar că de data asta, "prietenește". În fond, o prostie.

Și fiindcă mi-ai amintit, dimineață m-am schimbat în cămașa de noapte și m-am băgat iar în pat.  ACEA cămașă de noapte. Tot ca o regină odihnindu-se în simplitatea patului m-am simțit. Și mi-am amintit de toate. Și bune, și rele.

Cum râdeam cu ochii în cer culcați pe iarbă, acolo sus pe deal, cum am stat singură în parc, uitându-mă la cei doi nuci mici, când ai plecat enervat. Mă simțeam atunci a nimănui, în nicăieri. Amintirile sunt echilibrate, asemeni realității. Cu bune, cu rele.

M-am ridicat, m-am schimbat, am împăturit cu grijă cămașa.

(pauză)

Azi am găsit un alt caiet. Cât de tare m-a surprins! Era rătăcit printre caietele de liceu. Mi-a mai ieșit în cale. Mă mira mereu că e scris până la sfârșit.  Caietele mele din liceu nu treceau niciodată de jumătate. Și tot niciodată n-am deschis caietul acela să văd ce-i în el. Până azi. E datat cu sfârșitul verii lui 2007.  Puțin din finele lui iulie și luna august. Mă miră că am scris un caiet întreg într-o singură lună. Dar era despre tine.

Tot acolo am găsit schița aceea pentru ”scrisoarea” din început, pe care ți-am trimis-o. Cea cu Sufletele tale tari, cu Jocul meu de iele.

Mai sunt desene, citate, și-o pană de porumbel. Mai e și primul caiet.

(Cât de vrăjită eram de tine atunci! absolut vrăjită!)

(pauză)

Nebunie.

Am crezut mereu că am să sfârșesc suferind de o boală psihică. Nebunie. Salvador Dali se diferenția de un nebun prin simplu fapt că el nu era nebun.

Urmează să văd care dintre cele două va avea dreptate:

Fie ”de ce ți-e frică, de aia nu scapi”  fie  ”la ce te aștepți, aia nu se întâmplă”.

Cred, fiindcă mă supăr repede, exagerez des, dramatizez mult, visez, inventez, am o lume doar a mea ce uneori îmi e de ajuns, mă privesc ciudat în oglindă și am impresia că văd dincolo, vorbesc cu mine destul de mult, noaptea târziu îmi imaginez fel de fel de monștri și mă paralizează frica, multe coșmaruri în ultimul timp, dansez ca o nebună prin casă, de obicei pe muzica lui Janis, privirea mi se pierde des în nicăieri, și nu în cele din urmă, multă lume îmi spune, mai direct sau nu, mai în glumă sau nu, că sunt.

Frânturi:

[* Sunt acum ca un copil botos care și-a pierdut jucăria ce-i era cel mai aproape de suflet - încrederea în sine.

Doar doare

Doar dorul doboară ușor

Doar dispari lin

Dar dormitezi

Da, nu realizezi că în beznă

Dormind intri.

Deșteptarea durează,

Doare înțelegerea

Doar doare.

De-odată!

Dimpotrivă a tot ce-a fost

Drăcuiești încet

Dulci amintiri.

Dansul inimilor se-oprește.

*Și totuși, azi dimineață, când ai plecat, am plâns. (ian. 2010!)

*Iar în spate am cruci și candele ce încă ard....ciudat. Tu taci, cum ai făcut toată ziua. Țigările-s în geantă, vodca în iarbă, muzica în urechi. Frică de casă? Nu, că dorm. Nimic nu mă oprește. Doar se face întuneric.

*Bilanț? (...) și scriu cu negru. Teoretic învăț.

*Mi-am dat seama că la sfârșitul anului fac 20 de ani. Și m-am speriat.

*Sunat R. ”Săru mâna domnișoara studentă.”

*Mi-am pus șosete. Diferite, bineînțeles.] Din foi.

Am citit Hruba și pendulul lui Poe și-am avut unul dintre cele mai oribile coșmaruri. M-am trezit speriată și-mi era frică să închid ochii. Din ce în ce mai des,  noaptea, mă paralizează frica. Visez doar draci și monștri. Să spun rugăciunea înainte să adorm? Ar fi comerț. Eu spun o rugăciune, El îmi dă un somn liniștit.

Uneori, îi spun lui Cof că-i o pisică. Azi, mi-am amintit:

”Pisicuță, pis pis pis,

Te-am visat azi-noapte-n vis

Te spălai, te pieptănai...

Fundă roșie-ți puneai.”

O zicea mama, și cred că mă imaginam o țanțoșă pisică în momentele acelea.

"[...]o altă lege absolută o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde și caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înșelăciunii, denunțului; în toate acestea fericirea e obținută de la altul. E luată.)"  J.f., N.S. p. 366

”Seara iau ascensorul și mă urc la etajul 8 unde, pe toată suprafața clădirii, se întinde o imensă terasă. luminile orașului scânteiază în depărtare. Efect de feerie, de grandoare, și mai ales, de nemărginire, de libertate. NICI UN ZID.”  citind, mă gândeam că prăpăstiile tot limite sunt. Dar pentru cineva care a stat în închisoare, o asemenea terasa nemărginită trebuie să facă inima să tresalte foarte sincer. p. 368

”aventură (și romantism) este să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și-n condițiile date.” p 396

You just aren't that strong, crazy child anymore.

"Lacrima dreapta, lacrima stanga, ambele coborau parca pe-un traseu dinainte stabilit pe obrajii albi. Se intalneau sub bărbie, se împreunau asemenea unor amanţi şi coborau pe gât până ajungeau la marginea roz a tricoului." - Scrieri anonime, Galati, 2002

Generalul urmăreşte mereu şi pretutindeni. Nu cel de-armată. Al nostru. Aşa zisa „trăsătură fundamentală” văzută de alţii în noi. Şi ea, aşa zisă, ne urmăreşte.

Sentimentul acesta de linişte e poate de la ceai, e poate de la saxofon, e poate de la somnolenţă, poate vocea lui J., poate gândurile care s-au abătut iar asupra mea, fără să mai aibă puterea de a mă trânti în agitări nervoase. E-un fel de oftat dulce amărui, care reprezintă recunoaşterea faptului că habar nu am ce înseamnă toate astea, că habar nu am ce-au însemnat toate alea, nici cele de azi, nici cele de-acum un an, că habar nu am cum să mă port cu ele, că fiind vorba de oameni, nimic nu are soluţie. Poate că melodia asta mă face să mă pierd în toate astea, şi să stau acolo, aşa. Ştii? Alteori mă agitam şi mă înfundam mai rău. Acum plutesc alături de ele, parcă într-un lichid văscos ca o gelatină, care dinăuntru seamănă cu materialele şi parfumurile fine de trandafir ale prinţeselor indiene din carte.

Aş ţine şi cu dinţii de starea asta dacă aş putea. Astă-noapte a fost una dintre cele mai oribile şi agitate din ultima vreme, pe bază de vise. Vreo trei vise, toate urâte. Într-unul, visam că eram speriată, şi-atunci m-am decis să sperii la rându-mi, şi-am speriat pare-se atât de rău încât m-am trezit speriată. Fugăream două fiare care m-au fugărit. La interpretarea viselor de către un psiholog, ştiu că – şi poate greşesc – te întreabă pe tine ce crezi că înseamnă visul. Eu mă răzbunam iar la jumătatea drumului m-am speriat de mine, de ceea ce devenisem; aş fi spus dacă un psiholog m-ar fi întrebat despre visul acesta. Al doilea vis, cel cu copilul, mi-ar spune să nu judec fiindcă nu ştiu unde mă duce şi ce are pregătit pentru mine drumul.

Iar playlist-ul se măreşte. The Walk of Life n-o mai pot asculta deloc din septembrie, So far Away, tot de la ei, alături de Peste răbdări şi multe altele intră într-o categorie aparte ce mă mişcă mereu, T’es parti, iar acum asta.  

Un uragan de idei şi sentimente şi întrebări. Oameni, piese de puzzle; din ei, din mine. Nu mai stau pe loc ci mă învârt şi eu cu el. Poate de aceea în majoritatea timpului, toate mi se par la locul lor. 

Jurnal

"15 iulie
Eu sunt femeia asta cu carne albă. E ciudat, e prima oară cand vorbesc despre mine ca fiind femeie. Când mă gândesc la mine ca fiind femeie. Apa semăna a ocean, semăna cu puritatea lui, din cauza culorii albastre a vanei. Mă scufundam şi stăteam aşa câteva secunde, cu capul sub apă, cu picioarele înafară. Auzeam zgomote, frânturi de discuţii şi notele muzicale de la magnetofonul domnului Feleanu care locuieşte la mansardă de pe la începutul iernii. Intrările sunt separate, curţile la fel, deci prea des nu m-am întâlnit cu dumnealui. Bufnesc în râs când scriu „dumnealui”. Mă gândesc la dumnealui ca la un „el” defapt. Trebuie să aibă cu cel mult 5-6…poate 7 ani mai mult decât mine.

17 iulie
Mă simt rău! mă simt rău! mă simt rău! nu ştiu de ce mă simt rău. Se întâmplă iar o stare fără motiv. De nu e motiv, nici starea n-ar trebui să se întâmple. Dar uite că mai există magie în lume şi se mai nasc lucruri de nebănuit. Dar de ce la mine?
-
E amiază. Tot aşa. Nu mă înţeleg. M-am plimbat, am stat, am citit, am fluierat. Şi tot aşa îmi este. Şi scriu degeaba. Şi scriu încruntată. Mi-e ciudă de mine!

20 iulie
Azi a fost o zi foarte ciudată. A plouat în pauze. Minute cu stropi, minute fără. Echilibrat. Am stat toată ziua în casă, şi cu toate astea, uite, n-am scris nimic. Nici de citit n-am avut poftă. Din cauză că am stat pe fereastră şi-am privit. Ce am privit, asta deja nu mai ştiu.

21 iulie
Am însoţit-o pe mama la Jeni. Incredibilă femeie. O detest. Nici nu consum cerneala să scriu despre ea. La întoarcere însă ne-am întâlnit cu Anghel Feleanu, vecinul de la mansardă. Cred că am mai amintit de el. Auzeam într-o discuţie a mamei cu Geluţu cum că acest Feleanu e romancier. Am mai auzit, pare-mi-se, de el, la club. N-aş vrea să citesc ce scrie căci nu vreau să-mi schimb atitudinea faţă de el. Dacă-l citesc, am să-l privesc ori cu superioritate – în caz că scrie prost, ori cu prea multă admiraţie, dacă scrie bine. Şi nu vreau nici una nici alta.

23 iulie
E o vară arzătoare anul acesta, arzătoare din toate punctele de vedere.
Mi-am zis că mi-ar fi bine să stau puţin după nuc, unde credeam că e mai răcoare, unde credeam că mă mai liniştesc. Lectura mă arde şi ea. Văd scrie şi simt invidie. Şi totuşi, ajunge la mine, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Şi mă surprind căutând alte răspunsuri. Credeam că sunt mai puternică.
Până şi nucul mi-a demonstrat că bunătatea nu se răsplăteşte mereu cu bine. Astă vară, Tache a vrut să-l taie să ajute la dorinţa mamei de a avea o gradină de trandafiri. Am sărit ca arsă. Cu toate că recunosc, nu de nuc mi-era. Mi-era că îmi strică adăpostul, şi în plus, nu-mi plac trandafirii. Sunt prea perfecţi. Cert e că l-am salvat. Iar azi, de două ori când m-am dus în casă, m-am lovit în creştetul capului de creanga aceea joasă.
Poate totuşi nu e vina lui, şi-s eu prea adormită.

24 iulie
Ai găsit un adevăr despre lume, ţi-ai pierdut echilibrul interior.

27 iulie
Geluţu l-a invitat pe Anghel mâine după-amiază la noi, la un joc de cărţi. Mie mi-a zis să-mi potolesc ironiile.
Îl văd uneori ieşind în timpul amiezii. Are în unele zile ochii roşii şi umflaţi şi umblă ca o marionetă. Probabil acelaşi drum, cu acelaşi scop. Vine îndată înapoi, mereu cu o sticlă de vin de Cotnar. Mă întreb dacă nopţile le stă treaz să le scrie. Arăta a om chinuit de propria creaţie, chinuit de frământări interioare ce se materializează – presupun eu – în ceea ce scrie. Mi-am spus că de îndată ce aud tipărirea unui nou roman, am să-l iau să-l disec. Mi-e curiozitatea mult prea mare. De fapt…vreau să-mi demonstrez că am dreptate.

29 iulie
A. n-a vrut deloc să vorbească despre romanul pe care-l pregăteşte. Şi pe celălalt îl comentează sumar. Mai mult detalii tehnice şi mai mult întâmplări legate indirect. Nimic de conţinut.
Şarmant om! Un zâmbet timid în colţul gurii. Mi-a părut genul acela de om ce are multe de zis dar e foarte prudent, precaut până să-şi aleagă omul.
În general, o impresie plăcută.

4 august
Am mers astăzi toţi la Jeni. A organizat un patron pentru fiică-sa. O copilă blondă extrem de simpatică. Am rămas destul timp cu ea [Jeni] în discuţii – ce-i drept, banale – încât să-i văd potenţialul. Sau poate mi s-a părut.

7 august
De dimineaţă am fost la club să mă întâlnesc cu Maria. Eu trebuia să-i duc jurnalul lui Jeni [Acterian], pe care nu pot crede că încă nu l-a devorat, şi să iau jurnalul lui Barbellion, pe care nu pot crede că eu încă nu l-am devorat. M-am întâlnit cu A. acolo. L-am surprins interesat, fără să o arate, de ce citesc. A zâmbit. Am certitudinea că după ce-l termin [The Diary of a Disappointed Man], am să înţeleg de ce.

9 august
Am reuşit să mă târăsc în grădină abia la orele 4 ale amiezii. Am stat o oră până să ies. Am ştiut că îmi va da o stare de bine, însă m-am trezit cu o nevoie de a rămâne în propria mea carapace, în casă, ascunzându-mă de tot.
Eu n-aş putea scrie romane. Îmi pare o muncă mult prea grea, ce necesită resurse pe care nu ştiu unde se pot găsi. M-aş putea transpune oricând în alte piei, să transpun stări proprii şi dorinţe proprii sub adăpostul unor personaje. Dar numai povestiri scurte. Sau file de jurnal. Mi-am demonstrat că sunt în stare să-mi imaginez prin ce trece altcineva. Să-i aduc în anumite spaţii şi să le aduc felurite întâmplări ca să scriu defapt despre mine. Sunt o mare laşă.
Acum mă sufocă prea mult aer, şi parcă mi-a fost deajuns. Îmi strâng catrafusele şi intru în întunericul dinăuntru, să-mi continui lecturile. Poate-aşa mai uit de monştrii care nu-mi dau mie pace, şi-i cunosc pe a altora."

scrieri anonime

something III

"Albul si negrul. Opuse total. Trecere brusca. Nu reusesc sa-mi dau seama cum e dunga dintre alb si negru. E alba sau e neagra ?
Ii cerusem Simonei ragaz de o luna. Fara nici un calcul, fara sa fi citit vreun articol prost dintr-o revista de duzina, intitulat «Uita de fostul partener in 10 pasi ». Doar impuls. Aveam nevoie doar de putina liniste ca sa ma reasez pe linia mea. Ea s-a tinut de promisiune si nu i-a oferit nici una dintre « noile mele date de contact ». Excursia ei in Anglia chiar a lungit termenul cu o jumatate de luna.
In oras patrunsese spiritul sarbatorilor de iarna, ce urmau sa vina. Rosu-sangeriu pretutindeni in reclame. Strazi gri insa, si cerul lui Bacovia. Era un contrast ciudat, aproape comic. Eu visam la zapada.
Cand l-am vazut in fata casei Simonei, am simtit o avalansa pornindu-se. Diferenta era, ca de aceasta data, avalansa nu venea peste mine, de undeva de sus, doborandu-ma. Nu. Venea din spate, a ipingea in bratele sale, ma impingea sa-l sarut cu patos, sa-l mangai, sa-l strang tare la piept. Am supravietuit. Am ramas dreapta, l-am salutat in acelasi mod in care imi salut noii vecini.
M-am gandit de multe ori la felul in care am sa ma port in situatia asta. Si normativ si intuitiv. N-am gasit insa raspunsuri ; nici la ce ar trebui sa fac, si nici la oare ce as face.
Avalansa a fost urmata de o stangacie uriasa. M-a rugat sa mergem undeva sa vorbim. De asta mi-era cel mai teama. Nu-l puteam refuza, insa mi-era si frica sa nu ma topesc. Mi-era ca am sa fiu ori prea moale, ori un sloi de gheata razbunator. Nu. Am fost sincera. Mi-am amintit frumosul, mi-am amintit uratul, am explicat cum mi-as explica mie in oglinda. Calm si senin. Atingerile sale ma dureau. L-am rugat sa se opreasca. L-am rugat sa ma lase sa trec peste tot ce-a fost. L-am rugat sa ma lase sa-l uit. Caci intr-adevar, asta imi doream."
scrieri anonime - noiembrie 2005

something II

“Am lasat totul in urma – casa, numarul de telefon – nu pentru a ma ascunde, ci pentru a evita anumite bruiaje ce stiu ca mi-ar face rau. Sunt perfect constienta ca am sa-l mai vad. Sau poate am sa-i mai vad. N-am plans. N-am plans deloc. Nu inteleg aceasta stare de acalmie ce a cazut ascupra mea. Iau totul ca atare, muncesc, ma uit la filme, ies in locuri noi si ma plimb. Ma plimb mult. Ieri spre exemplu, am petrecut vreo doua ore in autobuz. Ma intalnisem cu Serban la un vin fiert. De fapt, ca sa fiu sincera, au fost mai multe – ragaz pentru amintirile ce-au incepus a se depana aproape insesizabil. Si-asa am retrait momentele din cartierul cu tei al bunicii, cele de inghet fizic si fierbere sufleteasca pe de Rarau sau Omu, aniversarile facute in casuta lui mica si calda, unde adormeam cu totii in vorbe soptite, pe covoare sau scaune; amintirile cu scoici si nisip, cu par incalcit de vant si sare, cuvinte sub vodca si bere, in cant de chitara; primele suparari, iubiri, certuri, greutati…
Cand am iesit din trecut, afara cerul plangea cu lacrimi de crocodil. Am mers impreuna pana in statie de unde am luat autobuze diferite. Nu era trecut de 8. Geamurile erau pictate cu picaturi de ploaie si luminite. Faruri de masini, panouri publicitare sau lumini ale magazinelor… un tablou dinamic, ce se schimba de la minut la minut.
Mergeam oriunde, coboram nicaieri, urcam in autobuze anonime si-am facut din asta un lant lung, plin de margele miscatoare. Parca fugeam de trecut. Atunci simteam ca fac asta. Caci nici macar o frantura de gand nu s-a indreptat spre el. Priveam strainii. Le faceam povesti. Imi imaginam de unde veneau, la ce se gandeau, cine sunt, ce lucreaza, ce probleme au, si unde vor ajunge cand vor cobori din autobuz. Langa cine isi vor petrece noaptea…. Toti erau grabiti, obositi, raciti si abia asteptau sa coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
Dupa ce am ajuns, am facut un dus fierbinte, un ceai, si-am adormit.”
scrieri anonime, septembrie 2005

something

“Am urcat grabita dar tacuta. Am avut grija sa nu fosneasca sacosa cu cartofi. Am facut cumparaturile la magazinul din cartier,dar cu foarte mare atentie, pentru a nu ma da de gol. Stiam. O intamplare. Urma sa spun, oricum, ca Simona nu a mai aparut si am fost in piata.
Am ajuns in fata usii cu respiratia taiata. Am tras un ochi pe vizor si-am vazut umbrele pe hol. Mi-am scos zgomotos cheia, am fosnit sacosa si-am intrat. Mi-am pictat oboseala pe fata, apoi surprindere, inviorare brusca si-am luat rolul de gazda.
Am salutat, am grabit trei cuvinte scurte sa explic cum de-am ajuns atat de repede acasa; am facut cunostinta cu ea. I-am intins mana, m-am prezentat, i-am zambit iar pe el l-am certat ca nu a invitat-o in sufragerie. Eram calma si neschimbata. Un gest nu ma trada. Ma purtam cu ea cum m-as fi purtat cu oricine altcineva ce mi-ar fi trecut pragul casei pentru prima oara.
Am zarit un telefon strain pe masa din bucatarie, si m-am scuzat sa duc cumparaturile la locurile lor.
Am servit-o cu cafea, am baut si eu una si-am avut grija sa nu fumez mai mult decat de obicei. El era buimacit. Stia ca stiu cine e; defapt – stia doar ca stiu cine a fost. Nu ma intelegea. De ce n-am ramas in usa, de ce n-am inceput sa zbier sau sa palmuiesc, de ce nu m-am intors sa plec si de ce n-am sfarsit totul in lacrimi. Am ramas doua secunde singuri – eu si el – si-a fost randul unor cuvinte scurte de explicatie din partea lui. Intalnire intamplatoare, doua vorbe, interesata de un examen, o cafea. Politete. I-am zambit, i-am vorbit cu drag, i-am reamintit ca trecutul nu-mi mai naste cosmaruri. Ma purtam de parca as fi inghitit minciuna aceea urata, cu prea multa sare si prea mult piper.
Ea si-a baut cafeaua repede si a plecat, multumindu-i pentru detaliile oferite despre acel examen imaginar.
El s-a plans de foame. Mi-a zis ca ma iubeste. I-am zambit; i-am raspuns. L-am sarutat si i-am promis un pranz gustos, la fel cum promiti unui copil o surpriza de amploare.
Curatam legume. De cand a plecat ea nu trecusera nici zece minute. I-am auzit telefonul sunand a mesaj si-am zambit.
Dupa-amiaza a decurs normal, iar noaptea am dormit-o linistita si lina, langa el. Stiam ca a doua zi urma sa ajunga acasa abia pe la 5.
*
M-a lasat dormind iar ceasul meu n-a sunat decat pe la un 9. Timpul a fost suficient. Mi-am dat jos pijamalele ce luasera mirosul lui, si-am aruncat pe mine halatul acela proaspat spalat, din matase roz. Brose, agrafe, lumanari, cadouri de la prieteni. Amintiri nu. Am terminat repede. Au trecut abia zece zile de toamna, e soare, e caldut, e aproape melancolic. Poate ca-mi va fi dor de masuta aceasta din bucatarie, de felul in care fumul se imbina cu razele de soare ce ajung aici, de panselutele de la geam.
*
La 3 am ajuns. Noroc de Simona. Noroc de intamplare. Garsoniera asta era pe o straduta de cladiri vechi, linistite, uitate parca in timp. Cu oameni ce-si duc viata pe firul lor, fara noduri. Unii - cu chipuri ce mint ca n-au intalnit niciodata o lacrima, altii – ce au urmele lor adanci. O garsoniera micuta in tonuri calde. Cu soare la fereastra. Cu un balcon micut, cat pentru mine, cu un fotoliu singur si-o masuta rotunda sub sticla careia am gasit bucati din ziare vechi – articole ce prezentau miscari feministe. Am zambind vazandu-le, insa si acum ma intreb cine-o fi stat aici inainte. Sau…atunci.
Lui i-am lasat o bucatica de foaie, rupta nesimetric, precum inima mea. Cu trei cuvinte: “Stii de ce”. N-am sa-i mai cer de-acum s-adorm la el pe prag.
Nu sunt trista nici vesela. A fost ca un dezastru natural, ce se intampla parca intr-o secunda, iar tu n-ai timp nici macar sa evaluezi consecintele.
S-a intamplat. Si-atat.”

-scrieri anonime, septembrie 2005