"Lacrima dreapta, lacrima stanga, ambele coborau parca pe-un traseu dinainte stabilit pe obrajii albi. Se intalneau sub bărbie, se împreunau asemenea unor amanţi şi coborau pe gât până ajungeau la marginea roz a tricoului." - Scrieri anonime, Galati, 2002
Generalul urmăreşte mereu şi pretutindeni. Nu cel de-armată. Al nostru. Aşa zisa „trăsătură fundamentală” văzută de alţii în noi. Şi ea, aşa zisă, ne urmăreşte.
Sentimentul acesta de linişte e poate de la ceai, e poate de la saxofon, e poate de la somnolenţă, poate vocea lui J., poate gândurile care s-au abătut iar asupra mea, fără să mai aibă puterea de a mă trânti în agitări nervoase. E-un fel de oftat dulce amărui, care reprezintă recunoaşterea faptului că habar nu am ce înseamnă toate astea, că habar nu am ce-au însemnat toate alea, nici cele de azi, nici cele de-acum un an, că habar nu am cum să mă port cu ele, că fiind vorba de oameni, nimic nu are soluţie. Poate că melodia asta mă face să mă pierd în toate astea, şi să stau acolo, aşa. Ştii? Alteori mă agitam şi mă înfundam mai rău. Acum plutesc alături de ele, parcă într-un lichid văscos ca o gelatină, care dinăuntru seamănă cu materialele şi parfumurile fine de trandafir ale prinţeselor indiene din carte.
Aş ţine şi cu dinţii de starea asta dacă aş putea. Astă-noapte a fost una dintre cele mai oribile şi agitate din ultima vreme, pe bază de vise. Vreo trei vise, toate urâte. Într-unul, visam că eram speriată, şi-atunci m-am decis să sperii la rându-mi, şi-am speriat pare-se atât de rău încât m-am trezit speriată. Fugăream două fiare care m-au fugărit. La interpretarea viselor de către un psiholog, ştiu că – şi poate greşesc – te întreabă pe tine ce crezi că înseamnă visul. Eu mă răzbunam iar la jumătatea drumului m-am speriat de mine, de ceea ce devenisem; aş fi spus dacă un psiholog m-ar fi întrebat despre visul acesta. Al doilea vis, cel cu copilul, mi-ar spune să nu judec fiindcă nu ştiu unde mă duce şi ce are pregătit pentru mine drumul.
Iar playlist-ul se măreşte. The Walk of Life n-o mai pot asculta deloc din septembrie, So far Away, tot de la ei, alături de Peste răbdări şi multe altele intră într-o categorie aparte ce mă mişcă mereu, T’es parti, iar acum asta.
Un uragan de idei şi sentimente şi întrebări. Oameni, piese de puzzle; din ei, din mine. Nu mai stau pe loc ci mă învârt şi eu cu el. Poate de aceea în majoritatea timpului, toate mi se par la locul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu