Suffocated.

Asculta mai multe audio Muzica


On bended knee is no way to be free
Lifting up an empty cup, I ask silently
All my destinations will accept the one that's me
So I can breathe...

Circles they grow and they swallow people whole
Half their lives they say goodnight to wives they'll never know
A mind full of questions, and a teacher in my soul
And so it goes...

Don't come closer or I'll have to go
Holding me like gravity are places that pull
If ever there was someone to keep me at home
It would be you...

Everyone I come across, in cages they bought
They think of me and my wandering, but I'm never what they thought
I've got my indignation, but I'm pure in all my thoughts
I'm alive...

Wind in my hair, I feel part of everywhere
Underneath my being is a road that disappeared
Late at night I hear the trees, they're singing with the dead
Overhead...

Leave it to me as I find a way to be
Consider me a satellite, forever orbiting
I knew all the rules, but the rules did not know me
Guaranteed

Maybe I'm not made for it.

Duminica.

Eh, a intarziat mai mult decat ma asteptam, dar uite ca a venit. Si incerc fara rezultate sa-mi stapanesc plansul.
Toate sperantele alea si visele par acum niste sclipiciuri menite sa ajute doar sa trec peste o zi rea. Doar sa alunge amaraciunea.
Iar durerea cea mai mare vine din faptul ca singura persoana care ar putea schimba ceva in sensul asta, sa miste putin ca lucrurile sa fie frumoase – eu – nu e in stare sa o faca.
Dintr-un amalgam de motive ce zac intr-un borcan prafuit pe care scrie frica si neincredere cu litere mari.



I have that feeling too, from time to time.

the cure

Si uite. E ora 4.30 dimineata. Nu m-am trezit devreme. Nu m-am dus la somn. A fost sambata seara. Si-am stat singura in camera, tanjind sa ies. N-am iesit. M-am uitat la seriale, asa cum fac prin filme femeile singure care cred ca viata li s-a terminat. Si aveam chef sa beau ceva, dar am zis ca daca imi iau si un vin chiar ca se consturieste o scena dintr-un film banal. Si-am abut bere. Doua mai exact. Si-au venit si ceilalti. Si-am vorbit si cu prieteni pe internet. Si-am ascultat ceva muzica ce m-a facut sa ma simt bine. Da. Am avut o sambata seara banala si penibila. Dar chestia e ca m-am simtit bine. Si-am vazut ca nu am neaparata nevoie sa ies intr-un bar cu muzica tare si bautura de orice fel si multi oameni in jurul meu ca sa ma simt bine. Am vazut ca pot si eu de una singura. Sa-mi fac seara pe placul meu. Vorbind cu necunoscuti mi-am trasat inca o data lucrurile in care cred acum. Poate-s doar pentru moment. Poate intr-adevar m-am schimbat. Poate intr-adevar am acum nevoie de altceva. Poate-i doar o faza ce-o sa treaca. Dar vreau sa o traiesc. Cu tot ce implica. Vreau sa o traiesc! Nebuneste.
Iar cu serialul asta mi-am zis ca la master as vrea sa am colegi de apartament. Baieti. Singuri. Fiindca mi se pare mai interesant. Am nevoie de oameni interesanti in jurul meu. Si gata in orice moment sa se inhate la vreo nebunie venita pe moment. Poate ca n-o sa fie asa. O sa fie cumva bine. Fiindca asa s-a purtat viata cu mine pana acum. Asta e concluzia mea cand trag linia si adun. Bineinteleg, as putea vorbi acum despre toate problemele pe care le-am avut si despre toate momentele in care simteam ca universul a murit pentru mine. As putea vorbi sincer, si as putea sa va fac sa credeti ca intr-adevar am avut o viata … grea. Dar nu cred asta. Fiindca zambesc si fiindca traiesc, si jur ca nu-s beata si nici nu ma consolez pentru seara asta. Pentru inceputul serii asteia defapt, cand ma simteam rau. Vad zilnic cat e de frumos darul asta…sau intamplarea asta de se numeste viata. Si ador sa fac greseli placute :)
Si vreau nebunii. Multe nebunii, ce implica drumuri si trenuri si bautura si oameni si noutati. Poate totusi am sa ies din tara. Pentru o escapada planificata in 2 zile. Pentru un „Hai!” si nimic mai mult.
Exista, bineinteles, si posibilitatea ca nimic din lucrurile astea sa nu se intample. Si sa ma scufund fara drept de apel in plictis si banal si seri de sambata petrecute in casa vizionand seriale. Am 21 de ani. Varsta poate fi vazuta ca o arma. Ca un as mai bine zis. Si am zambetul pe buze. Mare parte depinde de mine, nu-i asa?
E aproape 5. Vine dimineata de duminica. Pe care am s-o dorm si-am s-o continui poate cu o plimbare in parc. Daca e soare. Somn bun!

Do it

So.

Warning: e posibil sa fiu sub influenta. Nealcoolica. Ideatica. E posibil ca maine, sau peste o ora, sa nu mai cred in ceea ce am scris. Sau sa mi se para ca nu-s eu aici.

Asadar. Poate ca nu exista iubire. Iar daca exista, nu a spus nimeni ca pana apare trebuie sa stai de-oparte, pe margine, privind cu jind, dorind ce au altii, visand la locul in care ai vrea sa fii. Asadar. Tot ce-ti iese in cale este de luat. Prins. Profitat. Nu in sensul rau al cuvantului. Principiile prea principioase poate ca nu-s bune. Mai ales in acele momente in care nu ai absolut nimic de pierdut. De ti-e bine si nu te schimba, o faci in continuare, de ti-e rau, te opresti. Whatever works. De ce sa-ti faci griji pentru lucruri ce nu exista? Caci abia dupa ce le incerci trebuie sa le etichetezi. Ca-i o noapte de sex nebun cu un oricine; ca-i o seara de betie cu ultimii bani din buzunar; ca-i un drum lung sa vezi totusi ce culoare au ochii unui om dintr-o poza; ca-i o iesire de unu singur intr-o crasma la 3 noaptea. Caci daca n-o sa mai fie ziua de maine, iar pe azi am sa-l pierd oprindu-ma fara vreun motiv real?







Iar de va ganditi ca toata chestia asta e un soi de "atat de rau ma simt si-atat de pierduta sunt, incat as accepta orice, cat de mic si cat de negru", gresiti.

25 feb. 2010

Mi-e frica. Dar incep.

Si-acum recunosc. Nu, n-a venit primavara. Doar m-a amagit. E singurul anotimp care face asta. Iarna vine dintr-o data, cu frig si zapada. Toamna vine dintr-o data, cu ploi de plumb, vara vine pe nesimtite, cu sufocari. Doar primavara amageste. Face un joc de iele,te-mbata ca sa te doboare mai apoi. Iti da o zi superba, ca apoi sa rada de tine si de dezamagirea ta, de undeva de dupa nori. Cateva zile nu mai da nici un semn. Parca sa-ti rada in fata, caci tu o astepti iar ea apare doar cand vrea. Doar cand vrea. In perioada asta racesc. Ma incapatanez sa-mi port hainele si paltonasul de primavara. Incerc de toate, chiar de-s in zadar. Sa nu simt prea mult ca am pierdut lupta. Si nu mai vreau jocul asta. Si nici alte jocuri nu le mai vreau. Mai ales cele in care joc singura. Am sa sar cateva cuvinte. Insa in ultimul timp ma simt buna doar cand e nevoie de mine. Vrei cafea si n-ai cu cine? Vin. Vrei o seara in oras? Vin. N-ai cu cine visa? Visez cu tine. Ti-e foame? Te hranesc. Vrei sa vorbesti? Te ascult. N-ai tigari? Iti ofer. Dar nu ai habar si nici nu te intereseaza care e nevoia mea.
Asa ca eu visez singura.
Profesoara in bluza rosie a spus ceva ce m-a facut sa cad duios pe ganduri – noi, prin cuvinte, cautam ferestrele prin care sa ajungem la ceilalti. Si-mi ziceam ca trebuie sa fie tot felul de ferestre. Si foarte mici, si foarte mari. Iar astea nu tin doar de ei, ci tin si de noi in aceeasi masura.
Visand singura, vreau momente perfecte. Momente. Clipite. Mici, numai sa fie frumoase. Vreau mirare si vreau trairi. Sa fie scurte, dar sa fie dese. Sa fie in soare sau in ploaie, pe vant sau liniste. Dar sa fie surprinzatoare. Sa fie intense. Sa fie. Sa continui nu mai pot. Cu toate ca ar mai fi multe…dar nu ma simt in stare sa-mi asez visele pe hartie, cand stiu ca e posibil ca ele sa nu se intample niciodata. Vad diferenta. In minte e altceva. In minte gandurile vin si pleaca. In minte pot sa spun ca n-au fost, si sa ma mint. Aici raman mereu. Si-aici mi s-ar aminti mereu esecul.




cantecul e furat.

09. 03;09

3 fara 10. Dimineata. Cerul e rosu afara, si ploua. Eu nu am somn. La 8 dormeam in papuci. Stiam ca o sa imi treaca. Mananc dulceata de gutui. Si ma chinui sa nu dau drumu' la lacrimi. Mereu am avut asteptari mari de la oameni…si mereu…am stiut ca n-ar trebui sa am asteptari mari de la oameni. Sunt prostuta.

„Nu stiau sa atinga inima decat strivind-o.” UN MODERN

Vizionam un film si-am capatat o stare ciudata. Filmul e la jumatate. Nu inteleg starea. Parca sunt oprita. Ma surprind cu privirea fixata pe nimic. Nu ma gandesc la nimic…sau cel putin nu stiu la ce ma gandesc. Tot ce vad se pierde, tot ce gandesc se pierde, tot ce aud se pierde. Poate sunt obosita. Poate e din cauza filmului. Si nu stiu daca sa ma displac fiindca sunt atat de influentabila sau sa-mi admir capacitatea de a empatiza.
Stiu ca facusem multe astazi. Sau cel putin imi trecusera multe prin cap. lucruri sau culori sau sunete…ce-au lasat fiecare cate-o urma in mine. Memento vad. Ca sa mi le reamintesc – lucrurile ce s-au intamplat pe parcursul zilei de astazi – ar trebui sa reincep ziua de la capat, cel putin in gand, incercand sa le iau in firul lor logic.




„Nevoia de neliniste, aceasta era esenta caracterului frumoasei Marguerite de Valois”

Imi pusesem tenisii in picioare. Era caldut si era insorit. Era prima zi de primavara, era luni, era prima zi de scoala. Am fost la un curs. Doamna profesoara arata putin diferit. Odihnita poate. Invigorata poate. Un machiaj usor, o bluza rosie si zambetul cu care ne-a obisnuit. Incantare de inceput.
Inainte de Memento vazusem in ziua aceea Cold Souls [ I want my soul!! I just want my soul the way it was…with all it’s imperfection and darkness…Who sais you can just go around borrowing people’s soul?].
Si nu stiu de ce credeam ca are sa fie o comedie. Nu stiu ce a fost. Un film care sa nu exprime nimic, care sa nu iti arate nimic. Doar sa te faca sa te intrebi. Sau cel putin pe mine. De suflet. Poate are o forma, poate are o culoare, poate se vede ceva in el, poate putem face schimb. Poate defapt nu e nimic. Poate e ceva palpabil, ca un organ. Nu stiu inca exact cum a fost filmul. Doar intrebari.
Sfarsitul..sau defapt noaptea zilei a fost cea care m-a impeidicat sa le scriu imediat aici. Un lucru :)
Parcul inca nu are verde, dar are in sfarsit mangaieri de soare caldut.
Altele nu le mai stiu. Le-am uitat. Intensitatea unuia a intrecut intensitatea altuia…iar lantul a sfarsit aici. Sau acum. Astea au fost atunci




Comentariu la titlu: toate cele de aici erau mai intai scrise in agenda. Iar din greseala, cu toate ca atunci cand am scris-o ma gandeam la varianta corecta, am tastat „lume” in loc de „inima”.


Astazi, toate bune. Un vin fiert intr-un loc in care a avut loc o intalnire speciala. Acum multi, multi ani. Si poate, incepand de-atunci, alte intalniri speciale pentru alti diferiti oameni.
Astazi, un cer de-o seninatate luminoasa. De la stele. Deasupra si inaintea ochilor. In aer.

Mi-i sa zambesc.
________________________________________

Comentariu la titlu - Si ce daca! Nu cred. Viata e frumoasa. N-o zic dintr-o incercare de a-mi infrumuseta o amaraciune. O zic fiindca o simt.



fara legatura:

povesti

M-am intrebat si eu de ce magazinul acela din colt se inchide mereu sambata la pranz. Intrebat fiind, tanarul de dupa tejghea raspunde doar printr-un zambet amar urmat de un oftat aproape insesizabil. „Uitati-va in jur”, spune. Iti plimbi privirea dintr-o parte in alta, convins fiind ca afli raspunsul. Insa nu. Nu e vizibil.
Zvonurile existente pe straduta aceea ingusta se impletesc in jurul unei cutiute mici sub forma de stea. Batranii tineri de pe banci povestesc despre un om ce-a intrat in magazin odata, demult, intr-o dupa-amiaza de sambata tomnatica si insorita. Avea in palme o cutiuta mica, de argint vechi, in forma de stea. Avea mersul calm si figura resemnata. Dupa cum spune povestea – era primul si singurul om ce si-a lasat sufletul in magazin.

Nu stie nimeni daca intamplarea e reala sau e doar o poveste impletita frumos din firul magic ce exista acolo. Cutiuta este acum goala. Dar sta pe raft, alaturi doar de un bol plin de cioburi de sticla colorata si un album ingalbenit cu fotografii vechi. De obiectele astea trei, nimeni, niciodata nu se atinge. Nu fiindca ar exista vreo piedica fizica sau verbala….ci doar fiindca nimeni nu se incumeta. In fata acelui raft oamenii raman doar privind, pierduti parca in ganduri si indoieli.







A venit insa, duminica, la prima ora, sa si-l recapete.

sat.

Ora 4 a unei sambete insorite. Zapada se topeste. Poate ca vine primavara. In cafenea suntem 3 oameni. Eu. Ceilalti doi povestesc cotidienisme. Eu beau cafea. Mi-am luat si ziarul, si, ca de obicei, un articol din paginile de mijloc imi atrage pentru inceput atentia prin cuvintele si ideile lui.
<< [...] Numai ca de data asta adauga: “Ne-am saturat! Nu mai vreau sa fim o generatie de sacrificiu.” Am observat ca cei de o seama cu mine spuneau asta. Nu m-am simtit niciodata inclus, nu am simtit niciodata ca am destinul cuiva “de sacrificiu”.
5) Printre pahare, în fum de ţigară boem, stimulat de zgomotul colorat al cîrciumii, prietenul meu bun îmi povesteşte necazurile amorului său. El are 48 de ani, ea are 24. Ea se comportă bizar, el nu înţelege şi a cam obosit. Mă trezesc spunîndu-i: „Generaţia asta a lor este pierdută. Iremediabil. Sînt insensibili, vor să fie cool şi sînt cold. Sînt inculţi şi dezabuzaţi încă înainte de prima experienţă care ar fi putut să-i facă să cunoască tristeţea. Sînt dependenţi de milioane de obiecte şi nu pot concepe viaţa dincolo de Internet. Nu avem nici o şansă să ne înţelegem cu ei. Am un sfat pentru tine: nu te mai lansa către femei care au sub 30 de ani. Tot ce e sub 30 acum, e pierdut!“. Plec acasă tîrziu. În noapte, ninge fastuos. Pasul îmi e nesigur pe zăpada proaspătă. Mersul cere o anume încordare. Cu mîinile adînc înfipte în buzunare şi cu gluga trasă peste cap, am impresia că nu ninge peste mine, ci doar în faţa mea. Mereu în faţa mea. […] Şi m-am întrebat care dintre cele două generaţii are dreptul să spună despre cealaltă că e pierdută.”

Muzica e mai pliabila aici decat in partea cealalta. Simt ca a venit la pachet cu cafeaua. E linistita si oarecum amara. Nici un bec nu e aprins. Lumina patrunde doar prin cele trei geamuri mari cu perdele bej. Stau la o masa din colt.
Cana e galbena si crapata. Cafeaua insa e rasfat. Un chelner a aprins luminile. Imi place sa cred ca m-a vazut citind si s-a gandit sa ofere ajutor ochilor mei. Ochii mei n-aveau nevoie de ajutor; stau langa fereastra. Dar chiar si asa, am raspuns intr-un zambet ascuns initiativei lui. Lumina nu ma deranjeaza. Vine de la cateva candelute mici. E slaba si e galbena. Ca de opait. In pauza dintre doua cantece s-au auzit batai de ceas. L-am cautat cu privirea, insa nu era cel pe care as fi vrut sa il vad. Era modern, dar simplu. Insa ca sunet, aducea a vechi si lemn. Mana si pixul deseneaza umbre pe foaie, printre cuvinte, de la lumina galbena. Totusi, imi place. Peretii sunt verzi, tablourile si fotografiile expresive. Mobilierul se apropie de negru.

„El este, totodata, posesor al unei oarecare tristeti, al catorva remuscari, dar si al unui picior strivit (intr-un accident de masina) fapt care nu-l lasa sa se foiasca in asternuturi ca tot omul fara somn, ci il obliga la foieli mintale, ca ganduri sucite pe toate partile, cu ceva amintiri zgandaritoare si ceva fictiuni pe potriva – lucruri egal autentice, in fond (caci - spune el – gandurile sunt intotdeauna „reale, chiar si gandurile despre lucruri ireale”). Cum s-ar zice, daca insomnia tot e treaza, macar sa fie si de vis si de cosmar”



O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –

3 am

La fel ca atunci, demult. Cafea si radio Paradise. Cu linistire si zambete. Cu vocea aia obsedant de calma si sobra. In seara asta am sa ma opresc la magazinul din coltul cladirii vechi. Este o magie rara peste tot locul acela. Un loc in care timpul parca s-a oprit, undeva demult, undeva departe, intr-o primavara tarzie continua. Cladirile traiesc din rosiaticul apus de soare, care mereu cade cu o blandete de catifea, usor, peste ele. Bancile adormite de pe straduta aceea ingusta ofera loc de odihna si inviorare spirituala visatorilor trecatori, clienti sau nu ai magazinului. Pe straduta aceea trecatorii sunt imbracati mereu in sufletele lor. Acolo parca le scot la iveala, doar acolo…si poate in vreun colt singuratic din siguranta casei lor, daca o au… Magazinul…e magazin invers. Expozitie. Se lasa, nu se cumpara. Nu iese in evidenta cu nimic, de afara. Toti stiu insa ca e acolo. Ferestrele sunt blocate prin interior cu fel de fel de amintiri. Si cu toate astea, inauntru este mereu lumina; stranie, veche si prafuita; care nu supara privirea insa; care are iz de cafea, adus probabil de vreun client ce-a zabovit mai mult, prins ori de nehotarare, ori de mirarea aruncata de vreun obiect asupra lui. Niciodata nu intri acolo sigur pe tine. Chiar de pleci de acasa cu hotarare de fier. Odata trecut pragul…te cuprind indoieli, te cuprind intrebari, te cuprind regrete…te cuprind zambete triste. Ce-ncearca sa-ti ascunda durerea sau nostalgia. Nu reusesc. Si te vezi avand fata crispata, in drum spre iesire, pe vreo bucatica de oglinda - care cine stie ce-a mai vazut la viata ei…Altii insa, pleaca de acolo cu sufletul impacat - au gasit o alta casa, de-acum mult mai buna, amintirii prinse in obiectul respectiv. Ii recunosti de cum pasesc afara. Isi ridica privirea spre cer si trag aer in piept. Apoi…parca reinnoiti, parca usurati de o apasare, iau un pas hotarat spre casa.
Cel din spatele tejghelei, contrar asteptarilor majoritatii oamenilor ce intra in coltul acela de lume, este un tanar inalt si zvelt, imbracat bine, fara sa arate insa vreo aroganta materiala. Hainele, croite parca special pentru profilul lui, sunt mereu impecabile si par a fi comode. Mereu poarta palarie cand vine dimineata. Un fel de palarie ciudata. Insa, inainte de a deschide usa, parca dintr-un respect sacru, mostenit, isi descopera capul. Vorbeste calm. Nu grabeste pe nimeni. Poti sta inauntru si ziua intreaga. Nu-ti va zice nimic niciodata, indemnandu-te sa pleci. Nici macar atunci cand e ostenit, si noaptea trebuie sa il duca la odihna. Vorbeste putin, doar cand trebuie. Respecta pe cei veniti. Uneori iese din coltul acela de lume si se aseaza pe-o banca. In momentele acelea priveste cu o atentie mare tot ce este in juru-i. Orice. Tot. Apoi fumeaza o tigara, cu privirea-i atintita pe ceva nevazut. Pentru un moment, pare trist si resemnat. Insa cand dintr-o data se ridica si se indreapta spre usa masiva din lemn a magazinului, il surprinzi zambind. Si vezi atunci in ochi o placere de a se reintoarce printre acele obiecte de amintiri.
Acolo timpul pluteste. Iar toate ceasurile sunt asezate cu fata in sus, pe rafturile inalte. Nu-i trebuie nimanui ca altcineva sau altceva sa tina socoteala orelor petrecute acolo. Stii singur cand e timpul sa pleci.
Magazinul e inchis doar sambata dupa-amiaza…

quality

Nuca

Astazi am desfacut o portocala. Si mi-am amintit de puiutii de portocala din copilarie. Ce sunt puiutii de portocala? Sunt cei pe care ii mancam cu mai multa pofta cand eram mica, sunt cei ce mi se pareau mereu mai dulci, mai gustosi, mai speciali. Sunt feliile acelea micute din interior. Astazi...portocala avea puiuti.

N-am iesit astazi din casa. Am dormit pana foarte tarziu, pana la 2,30. Rar se intampla. Afara era soare. Putin, dar mult soare. Putin, ca nu a durat. Dar mult, un moment de intensitate cum n-am mai vazut demult. M-a facut sa zambesc. A spus cineva niste vorbe frumoase, odata, despre zambetele triste...Are sa vina primavara. Are sa si plece. Imi place ciclul acesta, caci da tuturor exact starile si lucrurile de care au nevoie.
In film...spuneau... “Let’s be colour blind”…o spuneau, desigur, ca o…formula impotriva discriminarii de culoare. Mie..formula nu mi se pare corecta. Fiindca e pacat sa ne impunem sa fim orbi. Inloc sa ne prefacem ca ceva nu exista, ar trebui sa pretuim diferenta. Si sa invatam din ea. Sau...sa o ignoram, atunci cand credem, dupa o analiza obiectiva, ca nu avem ce invata. Dar nu se impune culorii. Se impune individului.
E ora 1. ma culc fara pic de somn. Noapte buna


La 8 eram trezita. Un somn mai rau ca cel de azinoapte nu l-am mai avut demult. Si culmea. Cand ma chinuiam sa adorm, avea iar starea aia de « abia astept sa ma trezesc », sa pot face toate lucrurile pe care mi le-am propus. Erau multe. Sau...erau destule. N-am facut nimic. M-am trezit in frig, m-am trezit obosita, m-am trezit fara chef de nimic. Dar macar eu am iesit din casa. E gheata pe jos. Tot la o cefaea sunt, tot singura. Tot scriu. Tot amara e. Lichid magic. Tot fum e. Dar imi trag o oaresice placere masochista din asta. Zilele trecute m-a surprins un email de la yahoo answers. Un raspuns la o intrebare de acum 3 ani. Mi-am amintit de ce, si am zambit. Surprinsa, ca..dupa atata timp, tot n-am aflat exact raspunsul.
Maybe I'm lonely and that's all I'm qualified to be.

Abia mai pot scrie cate un paragraf rupt…iar aseara, inainte sa adorm, vorbeam cu mine si ma gandeam in scris. Spun asta fiindca am observat ca si in momentele in care totul e informal – doar ganduri – tot in fraze le pun. Tot am grija cum suna, tot ma opresc in mijlocul unei propozitii sa schimb un cuvant, pentru a reda exact ceea ce vreau sa spun. Ceea ce vreau sa-mi spun… insa se rupe lantul atunci cand ma ridic sa le pun pe foaie. Raman cu ceea ce am zis in gand… si mi-e teama ca nu cumva propozitia precedenta sa ma caracterizeze de-acum incolo. Inainte, cand ma simteam asa, singura solutie era cititul. Inca nu m-am apucat. N-am citit nimic in vacanta asta. Si aici stiu ca gresesc. Mie.
Ma mir de mine, cum nu fac nimic, si mai e atat de putin timp.
Apropo de planuri. Imi zice un prieten ca la vara are sa mearga cu ceva prieteni peste tot in tara, sa se intalneasca cu cine vrea si sa…have a good time. Si eu am planuri. Tacute. De care mi-e frica sa nu le fac praf.
Drumul spre tara. Vechi.

Nu-mi dau seama cum ajungeam acolo. Nu vad nici o masina. Imi imaginez ca mergeam pana acolo cu autobuzul. Amintirile pornesc pe un drum destul de lat, cu multi copaci pe ambele parti; poate o mica padure despartita in doua. Nu stiu daca masina nu avea drum mai departe sau daca nu putea sa mearga mai departe. Pe drumul acela eram de cele mai multe ori in caruta la nenea Mitru. Cateodata si pe jos, cu bunica de mana. Si ajungeam la pod. Un pod mare, infiorator dar cu toate astea protector parca… Si jucaus… Pe maluri erau copaci inalti si salcii. Podul era tehnic intr-o stare jalnica, dar asta ii dadea magia. Era gaurit, gaurit tare, carpit pe ici pe colo, cu balustrada rupta… Cand il treceai, de te uitai in jos, vedeai apa. O apa aproape verde si furioasa. Mereu furioasa. Subrezenia podului era oarecum si inspaimantatoare. Imi imaginam mereu cat era de usor sa imi alunece piciorul dintr-o gaura, eventual sa raman prinsa intr-o bucata de tricou, balansandu-ma…Rasuflam usurata de cum puneam piciorul pe pamant sigur… Dar la urma urmei, el era cel ce ne tinea departe de valurile acelea ce cantau o muzica zgomotoasa.
Apoi urma un drum serpuit, verde, ce leaga o comuna de-un sat. Linistit. Tacut. Pe-o parte dealul. Pe cealalta porumbul. Capite de fan, animale ce se opreau din pascut si ne aruncau o privire formata parca dintr-un amestec de curiozitate si nepasare…fluturi si ganganii si gazulite si bazaitoare de tot felul. Urma mai apoi un alt pod. Unul mai micut. La fel de carpit. Insa apa de sub el era un firicel mic. Si podul acela are multe multe amintiri cu noi. Iar dupa pod…e a doua sau a treia casa din sat, de pe dreapta. Podul acela nu-l mai stiu. Iar al doilea, de la intrarea in sat…vechea intrare…nu se mai foloseste. A cazut si…e transformat. Era atunci. E schimbat tot acum, iar magia se mai regaseste doar in amintiri.



Mi-e frica sa merg in pat. Frica, deoarece in ultimul timp m-am culcat destul de devreme si am dormit extrem de prost. Orice schimbare poate face rau. Chiar de schimbi raul cu binele. Chiar de iti schimbi programul, si nu te mai culci la 3 dimineata, ci la miez de noapte. Iar acum…astept sa se faca tarziu…beau ceai si mananc biscuiti. Imi amintesc cum faceam cate-o noapte de cafea. Imi amintesc cum…nu stiu ce faceam toata noaptea, insa cat de mult imi placea. Acum abia vad daca scriu corect. Casc. Scriu un cuvant la zece minute. Ma intreb de ce mai stau. Nu-mi raspund dar nici nu inchid nimic aici, nici nu ma ridic, nici nu ma indrept spre pat. Poate ca e lene. Sau poate ca e bluesul asta care actioneaza exact ca un formol asupra mea. N-are efect la suprafata. Sunt inconjurata de sticla si plastic. In fata laptopul, in dreapta monitorul de la cel vechi, in stanga televizorul. Spun asta fiindca imi place catelul din ultima reclama de la Pedigree si nu are nici o logica. Spun asta fiindca as schimba laptopul cu un prieten, monitorul cu un pick-up iar televizorul, curtea verde si catelul din reclama cu gradina mea mare cu flori. Si cu catelul acela. Care-mi place mult. N-as schimba cana cu albinute. Ci ora, si-acum ar fi fost un apus rosu sangeriu. Sau mov cu galben. Iar picioarele mi-ar fi atarnat cumva. Poate dintr-un leagan. Sau poate de pe hambarul acela.

De odaia de lemn

Ti-am mai zis. Mi-e cam frica sa intru aici. Poate nu frica..doar simt ca nu merit. Dar .. poate.. hmm...ma intreb cum ar fi de m-as simti aici ca acasa. Ti-am spus..nu mi se pare ca merit. Tacuta, ma simt bine aici. Dar cand...ma compar..cand ma vad...cand...hmm...
Aici totul e intunecat. Doar ecranul.... E gri cerul, e ora ceaiului englezesc..nu intra nimic prin ferestre...
Mama doarme. Totul sta. Nu se intampla nimic. Nu se aude mai nimic...doar...vibratii de afara, de masini sau de tramvai..un catel...o ciora, doua, poate. Si-atat. Nimic. Becul e stins. Iar toate obiectele din camera dupa care ma uit n-au culoare. Se vad. Dar nu sunt nici negre, nici galbene sau albastre sau rosii...sunt intunecate...si stau! Toate stau. O frunza nu se misca, o jucarie nu cade...nimic. Si totusi nu e noapte. E doar sambata dupa-amiaza. Cand nu pare sa existe nimic, decat o liniste incomensurabila si apasatoare, decat o somnolenta captivanta, un somn neodihnitor. Nici lumina, nici intuneric. Si ma gandesc, ca atat de usor ar fi sa aprind becul. Dar...lumina aceea ar fi obositoare. Si falsa. Si.. oarecum, cred ca imi place ca nu vad nimic cu claritate.

Povesti

Asculta mai multe audio Muzica


Odata…candva… 8septembrie 2009

Prelude imi aminteste de un film vechi romanesc. Nu unul anume. Nu foarte vechi. Suna a trecut romanesc. Plin de melancolie si saracie in sensul acela pozitiv adolescentin; gri dar frumos.

Kirlian Voyager m-ar descrie atunci cand imi pun in cap sa fac ceva. Cand sunt agitata si fac. Orice, chiar de asta se rezuma la a ma plimba pe strazi pustii in haine lalai ascultand ori muzica, tare, ori linistea noptii ce are atata energie in ea incat poate naste fel de fel de povesti. Iar ideea din inceput e una tare blanda pentru a spera in ea…stii…eu n-am sa mor niciodata. Iar prin asta nu exprim imortalitatea. Doar ca eu n-am sa mor asa cum crede lumea ca se intampla intamplarea asta….n-am vreo teorie sau vreo idee despre cum o fi; am doar siguranta ca n-am sa mor ca ei.

Steel for pappa. L-am visat aseara pe tata. Era schimbat, era voinic tare, era foarte foarte inalt. In piesa vad un apus de soare, unul linistit, de toamna. Calm si portocaliu. Dupa o durere mare. Dar il vad in zambet.
Cred ca simt si gandesc in imagini. O fi ciudat?

Bodies in the house next door. Imi place titlul. N-am cum sa ma detasez de titlu. N-are cum sa nu ma influenteze. Cred ca mai exista lucruri de care nu stim si pe care nu le vedem. Si pe care probabil n-o sa le aflam niciodata.

Forbidden tracks aceeasi stare cu a doua.

The first rain and you. Azi dimineata a plouat. Acum, cand rescriu, picura. E o zi tipica de toamna. Rece, gri, stropita din cand in cand. Si cu fel de fel de ganduri vagi despre el. Dar n-am cum zice thank you for this day. Fara a fi ironica, cel putin.

Severed – acalmie ce ma nelinisteste si-mi da o stare de frica. De ce urmeaza, preuspun.
Visam ca azi sa fie o zi insorita…de toamna, dar insorita. Voiam sa merg in parc, sa numar frunze de toamna, sa citesc, sa ma aline raze slabe printre crengi ce in curand vor deveni negre si umede. Dar e o zi gri si ploioasa, in care racoarea iti ajunge pana la oase…si-apoi atata e de greu sa scapi de ea…

Azi m-am facut prizoniera fara vlaga a patului. Si a muzicii ce-mi da o alta stare cu fiecare piesa. Insa din toate, asupra mea, cade un val asemanator mortii, o apasare de plumb, o dorinta de ochi inchisi sub caldura si adapostul paturii. E oboseala si dezamagire, ma simt uitata. Lasata aici sa zac. Intr-o linie de suflu fara fluctuatii, intr-o stare in care sunt si privesc la geam fara sa simt secundele ce trec. O stare de-un oftat adanc, prin care mi se confirma ca locul meu e aici, la adapost, uitata. De unde doar ochii mi-i scot sa vad daca cerul e tot gri.
Cantecele toate ma apasa. Imi strang inima. Imi stau pe umeri. Sau poate e doar o intamplare, poate inima mi-e stransa de alti clesti, iar cel ce-mi sta pe umeri e cerul. Dar fiind singurele ce se aud, sunetele primesc vina. Sau e rezultatul tuturor, luate impreuna. E si geamul, ce-mi arata doar acoperisuri ce odata demult erau albe, ce odata nu foarte demult erau insorite. Banuiesc ca timpul tot merge si tot merge. Batran, sprijinit in baston, dar nu se opreste foarte des. Poate doar pentru o gura de aer sau un sunet sau o privire….cand e soare iar copii colorati joaca sotron, sau poate atunci cand ninge cu fulgi mari si grei pe o straduta luminata de-un felinar portocaliu. In rest se aude bastonul cum tot loveste marmura alba. E un batranel simpatic…
Mi-am lasat fereastra deschisa, cu tot frigul ce vine. Caci bate vantul si-mi danseaza perdeaua. Chiar in fata mea. Si am impresia ca daca as avea un ac, si-as putea atinge cerul, sa-l sparg, ar incepe o ploaie de ore intregi, si l-as ajuta sa se descarce. Si-asa ar redeveni albastru. Din acela de copii.

Astazi…12 februarie 2010

Hello I’m Ben – iar nu ma pot desprinde de titlu. Imi place vioara. Imi e dor sa merg la concerte simfonice, n-am mai mers demult. Si-i pacat. E o stare cu totul aparte. In sala aia mare, in care se joaca atatea sunete, imbinate atat de magnific, ma cuprinde…parca o panica…parca…o uimire absolut doboratoare. De cat e de frumos si pur. Si cat e de diferit. Si cat de...uitat de lume e. Cumva. Poate ca Ben incearca sa se cunoasca. Oare nu asta incercam toti, toata viata ? e calm Ben. Daca asculta vioara asta. Sau .. poate sunt sunetele sufletului sau. Si sufletul meu are acorduri de vioara. Primavara, cand stau in iarba si ma ciufuleste vantul, si ma oreste soarele. Si e aer, pe care il respir cu o pofta ne mai vazuta. Si cand e zambet. Mult zambet, fie el si singur.

When the sky ends. E nelinistitoare melodia. Inceputul cel putin. Poate ca am mai scris de ea, nu mai stiu. Imi da o stare apasatoare. Nu e vorba de anotimp. E vorba de stare. Cerul se naruie chiar cand e de cel mai senin albastru. E ciudata si scurta. Poate ca asa si starea respectiva. Asa si eu – cand se termina, imi ridic ochii mai sus, si mai plini de viata – am mai zis asta...

Sunshine - Curaj. Si...speranta. Asta e. Si-un zambet pentru trecut, poate. Si...vis de viitor. Sau poate numai eu.

Running water. Ma intreb numai ce trebuie sa ai, sau cum trebuie sa te simti sa faci asa o muzica...sau...muzica in genere. Nu cred ca se potrivesc starile pe care le=au avut ei cu starile pe care mi le produc mie. Dar ce conteaza. Nu despre asta e vorba. Si-au asumat riscul. Nu cred ca ii...intristez. prin...felul in care ma fac pe mine sa ma simt melodiile astea. E cu doua sensuri arta. Ce faci si cum se primeste. De aici bogatia. E o minune arta, in general..

I believed in God – hm, trecut. Poate ca abis, poate ca libertate. Nu stiu…

That final week – Stii, ma intrebam daca ar fi fost mai usor de inteles daca aveau versuri. Dar nu cred.


Astazi, mai toata ziua, am mers, am fost, m-am dus si am venit. Dimineata mi-am inceput-o in cafenea. Ador cafeaua in fata si pixul in mana…am scris, m-am reintors putin la mine. Astazi a nins, a nins ca de poveste, a nins cu fulgi mari si grei…cu fulgi perfecti, caci natura ne arata perfectiunea in fiece clipa… Cu fulgi calzi a nins…Astazi am alergat cu Cofy prin zapada, si mi-au inghetat mainile jucandu-ma. Am ras astazi. Am ras cu albul de afara. Astazi mi-a fost bine.

Seara, am vazut The Last Samurai.
Aveam nevoie de o poveste. De…ceva altfel, de ceva magic, de mister, de necunoscut, de frumos. De puritate...si onoare...si ochi liberi si vant. Mult vant. Aveam nevoie de conversatii din acelea intre ochi. Fara un sunet macar. Spiritualitatea si cantul naturii...Un cais inflorit...un susur de izvor...
Am plans, cum fac de obicei, insa mereu din alte motive si din alte sentimente si din alte idei si din alte imagini...
Mi-ar place sa-mi scriu pe tocul usii, la casa aceea pe care o sa o am, cuvintele astea: I like to think I may have at last found some small measure of peace… that we all seek… and few of us ever find.
Prima oara m-am gandit la ele pe o piatra de mormant. Dar n-are cum. Eu n-am sa mor asa...
In prag de usa, usa sufletului meu, suna mai frumos. In pragul sanctuarului pe care o sa mi-l construiesc cu grija, suna mai cald. Cu mereu a mea urma de indoiala...caci de asta imi plac asa mult cuvintele de mai sus; lasa intrebari: poate ca e….poate ca nu e…?
N-as strica o floare cu lacrimile mele. N-as lasa-o sa ma atinga. Le las mereu sa se usuce pe obraz si pe gat. Nu se vad, si tocmai de aia arata atat de frumos in olginda. Oglinda cea mare de acasa ...
„The perfect blossom is a rare thing. You could spend your life looking for one, and it would not be a wasted life."


Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.
V.B.