La fel ca atunci, demult. Cafea si radio Paradise. Cu linistire si zambete. Cu vocea aia obsedant de calma si sobra. In seara asta am sa ma opresc la magazinul din coltul cladirii vechi. Este o magie rara peste tot locul acela. Un loc in care timpul parca s-a oprit, undeva demult, undeva departe, intr-o primavara tarzie continua. Cladirile traiesc din rosiaticul apus de soare, care mereu cade cu o blandete de catifea, usor, peste ele. Bancile adormite de pe straduta aceea ingusta ofera loc de odihna si inviorare spirituala visatorilor trecatori, clienti sau nu ai magazinului. Pe straduta aceea trecatorii sunt imbracati mereu in sufletele lor. Acolo parca le scot la iveala, doar acolo…si poate in vreun colt singuratic din siguranta casei lor, daca o au… Magazinul…e magazin invers. Expozitie. Se lasa, nu se cumpara. Nu iese in evidenta cu nimic, de afara. Toti stiu insa ca e acolo. Ferestrele sunt blocate prin interior cu fel de fel de amintiri. Si cu toate astea, inauntru este mereu lumina; stranie, veche si prafuita; care nu supara privirea insa; care are iz de cafea, adus probabil de vreun client ce-a zabovit mai mult, prins ori de nehotarare, ori de mirarea aruncata de vreun obiect asupra lui. Niciodata nu intri acolo sigur pe tine. Chiar de pleci de acasa cu hotarare de fier. Odata trecut pragul…te cuprind indoieli, te cuprind intrebari, te cuprind regrete…te cuprind zambete triste. Ce-ncearca sa-ti ascunda durerea sau nostalgia. Nu reusesc. Si te vezi avand fata crispata, in drum spre iesire, pe vreo bucatica de oglinda - care cine stie ce-a mai vazut la viata ei…Altii insa, pleaca de acolo cu sufletul impacat - au gasit o alta casa, de-acum mult mai buna, amintirii prinse in obiectul respectiv. Ii recunosti de cum pasesc afara. Isi ridica privirea spre cer si trag aer in piept. Apoi…parca reinnoiti, parca usurati de o apasare, iau un pas hotarat spre casa.
Cel din spatele tejghelei, contrar asteptarilor majoritatii oamenilor ce intra in coltul acela de lume, este un tanar inalt si zvelt, imbracat bine, fara sa arate insa vreo aroganta materiala. Hainele, croite parca special pentru profilul lui, sunt mereu impecabile si par a fi comode. Mereu poarta palarie cand vine dimineata. Un fel de palarie ciudata. Insa, inainte de a deschide usa, parca dintr-un respect sacru, mostenit, isi descopera capul. Vorbeste calm. Nu grabeste pe nimeni. Poti sta inauntru si ziua intreaga. Nu-ti va zice nimic niciodata, indemnandu-te sa pleci. Nici macar atunci cand e ostenit, si noaptea trebuie sa il duca la odihna. Vorbeste putin, doar cand trebuie. Respecta pe cei veniti. Uneori iese din coltul acela de lume si se aseaza pe-o banca. In momentele acelea priveste cu o atentie mare tot ce este in juru-i. Orice. Tot. Apoi fumeaza o tigara, cu privirea-i atintita pe ceva nevazut. Pentru un moment, pare trist si resemnat. Insa cand dintr-o data se ridica si se indreapta spre usa masiva din lemn a magazinului, il surprinzi zambind. Si vezi atunci in ochi o placere de a se reintoarce printre acele obiecte de amintiri.
Acolo timpul pluteste. Iar toate ceasurile sunt asezate cu fata in sus, pe rafturile inalte. Nu-i trebuie nimanui ca altcineva sau altceva sa tina socoteala orelor petrecute acolo. Stii singur cand e timpul sa pleci.
Magazinul e inchis doar sambata dupa-amiaza…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu