Povesti

Asculta mai multe audio Muzica


Odata…candva… 8septembrie 2009

Prelude imi aminteste de un film vechi romanesc. Nu unul anume. Nu foarte vechi. Suna a trecut romanesc. Plin de melancolie si saracie in sensul acela pozitiv adolescentin; gri dar frumos.

Kirlian Voyager m-ar descrie atunci cand imi pun in cap sa fac ceva. Cand sunt agitata si fac. Orice, chiar de asta se rezuma la a ma plimba pe strazi pustii in haine lalai ascultand ori muzica, tare, ori linistea noptii ce are atata energie in ea incat poate naste fel de fel de povesti. Iar ideea din inceput e una tare blanda pentru a spera in ea…stii…eu n-am sa mor niciodata. Iar prin asta nu exprim imortalitatea. Doar ca eu n-am sa mor asa cum crede lumea ca se intampla intamplarea asta….n-am vreo teorie sau vreo idee despre cum o fi; am doar siguranta ca n-am sa mor ca ei.

Steel for pappa. L-am visat aseara pe tata. Era schimbat, era voinic tare, era foarte foarte inalt. In piesa vad un apus de soare, unul linistit, de toamna. Calm si portocaliu. Dupa o durere mare. Dar il vad in zambet.
Cred ca simt si gandesc in imagini. O fi ciudat?

Bodies in the house next door. Imi place titlul. N-am cum sa ma detasez de titlu. N-are cum sa nu ma influenteze. Cred ca mai exista lucruri de care nu stim si pe care nu le vedem. Si pe care probabil n-o sa le aflam niciodata.

Forbidden tracks aceeasi stare cu a doua.

The first rain and you. Azi dimineata a plouat. Acum, cand rescriu, picura. E o zi tipica de toamna. Rece, gri, stropita din cand in cand. Si cu fel de fel de ganduri vagi despre el. Dar n-am cum zice thank you for this day. Fara a fi ironica, cel putin.

Severed – acalmie ce ma nelinisteste si-mi da o stare de frica. De ce urmeaza, preuspun.
Visam ca azi sa fie o zi insorita…de toamna, dar insorita. Voiam sa merg in parc, sa numar frunze de toamna, sa citesc, sa ma aline raze slabe printre crengi ce in curand vor deveni negre si umede. Dar e o zi gri si ploioasa, in care racoarea iti ajunge pana la oase…si-apoi atata e de greu sa scapi de ea…

Azi m-am facut prizoniera fara vlaga a patului. Si a muzicii ce-mi da o alta stare cu fiecare piesa. Insa din toate, asupra mea, cade un val asemanator mortii, o apasare de plumb, o dorinta de ochi inchisi sub caldura si adapostul paturii. E oboseala si dezamagire, ma simt uitata. Lasata aici sa zac. Intr-o linie de suflu fara fluctuatii, intr-o stare in care sunt si privesc la geam fara sa simt secundele ce trec. O stare de-un oftat adanc, prin care mi se confirma ca locul meu e aici, la adapost, uitata. De unde doar ochii mi-i scot sa vad daca cerul e tot gri.
Cantecele toate ma apasa. Imi strang inima. Imi stau pe umeri. Sau poate e doar o intamplare, poate inima mi-e stransa de alti clesti, iar cel ce-mi sta pe umeri e cerul. Dar fiind singurele ce se aud, sunetele primesc vina. Sau e rezultatul tuturor, luate impreuna. E si geamul, ce-mi arata doar acoperisuri ce odata demult erau albe, ce odata nu foarte demult erau insorite. Banuiesc ca timpul tot merge si tot merge. Batran, sprijinit in baston, dar nu se opreste foarte des. Poate doar pentru o gura de aer sau un sunet sau o privire….cand e soare iar copii colorati joaca sotron, sau poate atunci cand ninge cu fulgi mari si grei pe o straduta luminata de-un felinar portocaliu. In rest se aude bastonul cum tot loveste marmura alba. E un batranel simpatic…
Mi-am lasat fereastra deschisa, cu tot frigul ce vine. Caci bate vantul si-mi danseaza perdeaua. Chiar in fata mea. Si am impresia ca daca as avea un ac, si-as putea atinge cerul, sa-l sparg, ar incepe o ploaie de ore intregi, si l-as ajuta sa se descarce. Si-asa ar redeveni albastru. Din acela de copii.

Astazi…12 februarie 2010

Hello I’m Ben – iar nu ma pot desprinde de titlu. Imi place vioara. Imi e dor sa merg la concerte simfonice, n-am mai mers demult. Si-i pacat. E o stare cu totul aparte. In sala aia mare, in care se joaca atatea sunete, imbinate atat de magnific, ma cuprinde…parca o panica…parca…o uimire absolut doboratoare. De cat e de frumos si pur. Si cat e de diferit. Si cat de...uitat de lume e. Cumva. Poate ca Ben incearca sa se cunoasca. Oare nu asta incercam toti, toata viata ? e calm Ben. Daca asculta vioara asta. Sau .. poate sunt sunetele sufletului sau. Si sufletul meu are acorduri de vioara. Primavara, cand stau in iarba si ma ciufuleste vantul, si ma oreste soarele. Si e aer, pe care il respir cu o pofta ne mai vazuta. Si cand e zambet. Mult zambet, fie el si singur.

When the sky ends. E nelinistitoare melodia. Inceputul cel putin. Poate ca am mai scris de ea, nu mai stiu. Imi da o stare apasatoare. Nu e vorba de anotimp. E vorba de stare. Cerul se naruie chiar cand e de cel mai senin albastru. E ciudata si scurta. Poate ca asa si starea respectiva. Asa si eu – cand se termina, imi ridic ochii mai sus, si mai plini de viata – am mai zis asta...

Sunshine - Curaj. Si...speranta. Asta e. Si-un zambet pentru trecut, poate. Si...vis de viitor. Sau poate numai eu.

Running water. Ma intreb numai ce trebuie sa ai, sau cum trebuie sa te simti sa faci asa o muzica...sau...muzica in genere. Nu cred ca se potrivesc starile pe care le=au avut ei cu starile pe care mi le produc mie. Dar ce conteaza. Nu despre asta e vorba. Si-au asumat riscul. Nu cred ca ii...intristez. prin...felul in care ma fac pe mine sa ma simt melodiile astea. E cu doua sensuri arta. Ce faci si cum se primeste. De aici bogatia. E o minune arta, in general..

I believed in God – hm, trecut. Poate ca abis, poate ca libertate. Nu stiu…

That final week – Stii, ma intrebam daca ar fi fost mai usor de inteles daca aveau versuri. Dar nu cred.


Astazi, mai toata ziua, am mers, am fost, m-am dus si am venit. Dimineata mi-am inceput-o in cafenea. Ador cafeaua in fata si pixul in mana…am scris, m-am reintors putin la mine. Astazi a nins, a nins ca de poveste, a nins cu fulgi mari si grei…cu fulgi perfecti, caci natura ne arata perfectiunea in fiece clipa… Cu fulgi calzi a nins…Astazi am alergat cu Cofy prin zapada, si mi-au inghetat mainile jucandu-ma. Am ras astazi. Am ras cu albul de afara. Astazi mi-a fost bine.

Seara, am vazut The Last Samurai.
Aveam nevoie de o poveste. De…ceva altfel, de ceva magic, de mister, de necunoscut, de frumos. De puritate...si onoare...si ochi liberi si vant. Mult vant. Aveam nevoie de conversatii din acelea intre ochi. Fara un sunet macar. Spiritualitatea si cantul naturii...Un cais inflorit...un susur de izvor...
Am plans, cum fac de obicei, insa mereu din alte motive si din alte sentimente si din alte idei si din alte imagini...
Mi-ar place sa-mi scriu pe tocul usii, la casa aceea pe care o sa o am, cuvintele astea: I like to think I may have at last found some small measure of peace… that we all seek… and few of us ever find.
Prima oara m-am gandit la ele pe o piatra de mormant. Dar n-are cum. Eu n-am sa mor asa...
In prag de usa, usa sufletului meu, suna mai frumos. In pragul sanctuarului pe care o sa mi-l construiesc cu grija, suna mai cald. Cu mereu a mea urma de indoiala...caci de asta imi plac asa mult cuvintele de mai sus; lasa intrebari: poate ca e….poate ca nu e…?
N-as strica o floare cu lacrimile mele. N-as lasa-o sa ma atinga. Le las mereu sa se usuce pe obraz si pe gat. Nu se vad, si tocmai de aia arata atat de frumos in olginda. Oglinda cea mare de acasa ...
„The perfect blossom is a rare thing. You could spend your life looking for one, and it would not be a wasted life."


Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.
V.B.