Nuca

Astazi am desfacut o portocala. Si mi-am amintit de puiutii de portocala din copilarie. Ce sunt puiutii de portocala? Sunt cei pe care ii mancam cu mai multa pofta cand eram mica, sunt cei ce mi se pareau mereu mai dulci, mai gustosi, mai speciali. Sunt feliile acelea micute din interior. Astazi...portocala avea puiuti.

N-am iesit astazi din casa. Am dormit pana foarte tarziu, pana la 2,30. Rar se intampla. Afara era soare. Putin, dar mult soare. Putin, ca nu a durat. Dar mult, un moment de intensitate cum n-am mai vazut demult. M-a facut sa zambesc. A spus cineva niste vorbe frumoase, odata, despre zambetele triste...Are sa vina primavara. Are sa si plece. Imi place ciclul acesta, caci da tuturor exact starile si lucrurile de care au nevoie.
In film...spuneau... “Let’s be colour blind”…o spuneau, desigur, ca o…formula impotriva discriminarii de culoare. Mie..formula nu mi se pare corecta. Fiindca e pacat sa ne impunem sa fim orbi. Inloc sa ne prefacem ca ceva nu exista, ar trebui sa pretuim diferenta. Si sa invatam din ea. Sau...sa o ignoram, atunci cand credem, dupa o analiza obiectiva, ca nu avem ce invata. Dar nu se impune culorii. Se impune individului.
E ora 1. ma culc fara pic de somn. Noapte buna


La 8 eram trezita. Un somn mai rau ca cel de azinoapte nu l-am mai avut demult. Si culmea. Cand ma chinuiam sa adorm, avea iar starea aia de « abia astept sa ma trezesc », sa pot face toate lucrurile pe care mi le-am propus. Erau multe. Sau...erau destule. N-am facut nimic. M-am trezit in frig, m-am trezit obosita, m-am trezit fara chef de nimic. Dar macar eu am iesit din casa. E gheata pe jos. Tot la o cefaea sunt, tot singura. Tot scriu. Tot amara e. Lichid magic. Tot fum e. Dar imi trag o oaresice placere masochista din asta. Zilele trecute m-a surprins un email de la yahoo answers. Un raspuns la o intrebare de acum 3 ani. Mi-am amintit de ce, si am zambit. Surprinsa, ca..dupa atata timp, tot n-am aflat exact raspunsul.
Maybe I'm lonely and that's all I'm qualified to be.

Abia mai pot scrie cate un paragraf rupt…iar aseara, inainte sa adorm, vorbeam cu mine si ma gandeam in scris. Spun asta fiindca am observat ca si in momentele in care totul e informal – doar ganduri – tot in fraze le pun. Tot am grija cum suna, tot ma opresc in mijlocul unei propozitii sa schimb un cuvant, pentru a reda exact ceea ce vreau sa spun. Ceea ce vreau sa-mi spun… insa se rupe lantul atunci cand ma ridic sa le pun pe foaie. Raman cu ceea ce am zis in gand… si mi-e teama ca nu cumva propozitia precedenta sa ma caracterizeze de-acum incolo. Inainte, cand ma simteam asa, singura solutie era cititul. Inca nu m-am apucat. N-am citit nimic in vacanta asta. Si aici stiu ca gresesc. Mie.
Ma mir de mine, cum nu fac nimic, si mai e atat de putin timp.
Apropo de planuri. Imi zice un prieten ca la vara are sa mearga cu ceva prieteni peste tot in tara, sa se intalneasca cu cine vrea si sa…have a good time. Si eu am planuri. Tacute. De care mi-e frica sa nu le fac praf.
Drumul spre tara. Vechi.

Nu-mi dau seama cum ajungeam acolo. Nu vad nici o masina. Imi imaginez ca mergeam pana acolo cu autobuzul. Amintirile pornesc pe un drum destul de lat, cu multi copaci pe ambele parti; poate o mica padure despartita in doua. Nu stiu daca masina nu avea drum mai departe sau daca nu putea sa mearga mai departe. Pe drumul acela eram de cele mai multe ori in caruta la nenea Mitru. Cateodata si pe jos, cu bunica de mana. Si ajungeam la pod. Un pod mare, infiorator dar cu toate astea protector parca… Si jucaus… Pe maluri erau copaci inalti si salcii. Podul era tehnic intr-o stare jalnica, dar asta ii dadea magia. Era gaurit, gaurit tare, carpit pe ici pe colo, cu balustrada rupta… Cand il treceai, de te uitai in jos, vedeai apa. O apa aproape verde si furioasa. Mereu furioasa. Subrezenia podului era oarecum si inspaimantatoare. Imi imaginam mereu cat era de usor sa imi alunece piciorul dintr-o gaura, eventual sa raman prinsa intr-o bucata de tricou, balansandu-ma…Rasuflam usurata de cum puneam piciorul pe pamant sigur… Dar la urma urmei, el era cel ce ne tinea departe de valurile acelea ce cantau o muzica zgomotoasa.
Apoi urma un drum serpuit, verde, ce leaga o comuna de-un sat. Linistit. Tacut. Pe-o parte dealul. Pe cealalta porumbul. Capite de fan, animale ce se opreau din pascut si ne aruncau o privire formata parca dintr-un amestec de curiozitate si nepasare…fluturi si ganganii si gazulite si bazaitoare de tot felul. Urma mai apoi un alt pod. Unul mai micut. La fel de carpit. Insa apa de sub el era un firicel mic. Si podul acela are multe multe amintiri cu noi. Iar dupa pod…e a doua sau a treia casa din sat, de pe dreapta. Podul acela nu-l mai stiu. Iar al doilea, de la intrarea in sat…vechea intrare…nu se mai foloseste. A cazut si…e transformat. Era atunci. E schimbat tot acum, iar magia se mai regaseste doar in amintiri.



Mi-e frica sa merg in pat. Frica, deoarece in ultimul timp m-am culcat destul de devreme si am dormit extrem de prost. Orice schimbare poate face rau. Chiar de schimbi raul cu binele. Chiar de iti schimbi programul, si nu te mai culci la 3 dimineata, ci la miez de noapte. Iar acum…astept sa se faca tarziu…beau ceai si mananc biscuiti. Imi amintesc cum faceam cate-o noapte de cafea. Imi amintesc cum…nu stiu ce faceam toata noaptea, insa cat de mult imi placea. Acum abia vad daca scriu corect. Casc. Scriu un cuvant la zece minute. Ma intreb de ce mai stau. Nu-mi raspund dar nici nu inchid nimic aici, nici nu ma ridic, nici nu ma indrept spre pat. Poate ca e lene. Sau poate ca e bluesul asta care actioneaza exact ca un formol asupra mea. N-are efect la suprafata. Sunt inconjurata de sticla si plastic. In fata laptopul, in dreapta monitorul de la cel vechi, in stanga televizorul. Spun asta fiindca imi place catelul din ultima reclama de la Pedigree si nu are nici o logica. Spun asta fiindca as schimba laptopul cu un prieten, monitorul cu un pick-up iar televizorul, curtea verde si catelul din reclama cu gradina mea mare cu flori. Si cu catelul acela. Care-mi place mult. N-as schimba cana cu albinute. Ci ora, si-acum ar fi fost un apus rosu sangeriu. Sau mov cu galben. Iar picioarele mi-ar fi atarnat cumva. Poate dintr-un leagan. Sau poate de pe hambarul acela.