A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Autoflagelarea

Familiala *   Jacques Prevert   

 Mama tricoteaza un jerseu, un sal  Fiu-i la razboi  Ea gaseste asta foarte natural  Si tata, si tata oare el ce face?  El face afaceri  Mama tricoteaza un jerseu un sal  Fiu-i la razboi  El face afaceri  Si gaseste asta foarte natural  Si fiul si fiul  Ce gaseste fiul?  Fiul nu gaseste absolut nimic  Mama tricoteaza tata face bani el face razboi  Intr-o zi razboiul o sa fie gata  Si-o sa faca fiul afaceri cu tata  Si-o sa fie bine pentru amandoi  Razboiul continua mama continua ea tricoteaza  Tata continua el face afaceri  Fiul e ucis el nu mai continua  Viata isi urmeaza cursul ei banal  Tata si cu mama merg la cimitir  Si gasesc ca asta este natural  Viata curge curge pe acelasi fir  Afaceri razboi tricotat razboi  Viata cu afaceri merge inainte  Viata cu afaceri viata cu afaceri  Viata cu morminte.

Sanguina  Jacques Prevert

FERMOARUL TI-A ALUNECAT PE COAPSE
SI-N MIEZUL UMBREI
FURTUNA FERICITA A TRUPULUI TAU GOL
A IZBUCNIT DEODATA
SI ROCHIA TA CAZAND PE PARCHETUL LUCITOR
ABIA FOSNI CATIFELAT SI MOALE
PRECUM FOSNESTE COAJA UNEI PORTOCALE CAZAND PE UN COVOR
DAR NASTURASII DE SIDEF NI SE SPARGEAU SUB TALPI
POCNEAU CA NISTE SAMBURI IMPRASTIATI
PE JOS
SANGUINA
FRUCT FRUMOS
CU VARFUL SANULUI MI-AI DESENAT
IN PALMA
O NOUA
LINIE A NOROCULUI
CU UMBRE SI CU SOAPTE
SANGUINA
FRUCT FRUMOS
SOARE DE NOAPTE

Nu găseam atunci nimic mai frumos. După 3 ore de somn, la 7 dimineaţa, la radio era mataron de poezie şi jazz. Soarele arunca câteva raze pe cactuşii de pe pervaz. Ţi-am zis că-mi plac cactuşii. Toată toată ziua. Poezie şi jazz.  

Cantec vechi de luna noua

Nichita Stanescu

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
...si fluieram asa, ca sa nu plang

Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi,
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa nainte, fluierand.

Prieteni - M Sorescu

Hai sa ne sinucidem, le spun prietenilor mei,
Azi am comunicat atat de bine,
Am fost atat de tristi,
Perfectiunea asta in comun
N-o mai atingem noi
Si e pacat sa pierdem momentul.

Cred ca in baie e cel mai tragic,
Sa facem pe romanii cei luminati
Care isi deschideau venele,
Discutand despre esenta iubirii.
Uite, am incalzit apa.
Incepem, dragi prieteni, numar eu: unu, doi, trei...

In iad am fost oarecum surprins, pomenindu-ma singur,
Unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legaturi.
Nu se poate sa ma fi pacalit: cuvantul inseamna ceva,
Dar timpul trece...

Mi-a fost destul de greu, in iad, va asigur,
Mai ales la inceput, stiti eram singur,
N-aveam cu cine sa mai schimb o vorba,
Dar incetul cu incetul m-am atasat, mi-am facut prieteni.

Un cerc extraordinar de sudat,
Discutam tot felul de chestiuni teoretice.
Ne simteam minunat,
Am ajuns chiar pana la sinucidere.

...Si iarasi pomenindu-ma singur in purgatoriu,
Cautandu-mi cateva suflete mai apropiate,
Desi sunt destul de suspiciosi
Purgatorienii - cu situatia lor neclara
Intre doua lumi -
O fata ma iubeste, e foarte frumoasa,
Aveam clipe de mare extaz - nemaipomenit, fantastic !

Si chiar imi vine pe limba sa-i spun...
Patit, o las pe ea mai intai,
Eu ma sinucid abia dupa aceea,
Dar fata face ce vrea si-nvie -
Si iata-ma singur in rai -
Nimeni n-a patruns aici niciodata
Sunt primul om, lumea exista ca proiect,
Ceva foarte vag,
In capul lui Dumnezeu,
Cu care chiar ma imprietenesc de la o vreme

Exista tristete la toate nivelurile
Dumnezeu e deznadajduit,
Ma uit in ochii lui goi si ma pierd in ei
El aluneca vajaind in prapastiile mortilor mele.
Comunicam de minune,
Doamne, cred ca am atins perfectiunea,
Tu mai intai,
Ce-ar fi sa lasam totul in intuneric ?

"Aici poti afla totul despre toate"

Recunosc, a venit prea repede. M-a luat prin surprindere. M-am hotărât destul de târziu anul ăsta cum are să fie Crăciunul, şi când părea totul în linie dreaptă, ajunul a pus frână. Polei, gheaţă, ne-am răsturnat la 180 de grade. Nu contează oricum. Trece şi ăsta, mergem la bunica la masă, ne enervăm, bem vin. Bem vin. Aspru, de ţară. Alb şi aspru.

Nu e doar vina mea. Eu nu ar trebui să fiu stâlp aici. Nu vreau să fiu stâlp. Adică dacă eu plec, se dărâmă tot?

Apoi urmează perioada aceea moartă dintre Crăciun şi Anul Nou când în prima parte a zilei vezi pe străzi doar câteva familii fericite rătăcite. Fac vizite probabil, îşi ţin fetiţa de mâini şi-o ridică la bordură pe sus. Ea are paltonaş roşu şi zulufi. Atunci e prea linişte. Pustiu. Apăsător.

Îmi lipsesc cuvintele lui G.

Mă întreb: păi nu-i asta viaţa? să n-ai bani, să fii bolnav, să te supere şi să te înşele cineva... Are omul dreptul la fericire?..., am încercat să desprind un sens creştin în urma unor întâmplări, nu am izbutit. Încearcă tu. 

- există necazuri şi omul trebuie să se înveţe să trăiască cu ele. 

- deşi îmi place să beau, îţi mărturisesc ca băutura nu reduce nicio listă de umbre, ba chiar o sporeşte.

Parcă îţi simt pe obraz, ca pe o ghindă rece, nasul ăla îngheţat.

I-aş spune atâtea altele acum. Uneori recitesc şi nici nu mai ştiu sigur dacă s-a întâmplat sau...

Cu flaneaua de lână deasupra cămăşii de corp de bumbac, molcuţă. Flanea, nu pulover. Lâna aspră ca şi vinul bunicii. Frigul n-are cum trece şi ţuica ajută şi ea. Nu mai ştii care-i abur şi care-i fum de ţigară. Sau poate că fumezi pipă şi-afară? Eşti bărbos.

Iar sticlele de plastic când se izbesc nu scot clinchete de clopoţei.

Hai nu mă spune, dă-mi şi tu.

Când eram mici exageram mereu durerea. Când eram mici funcţiona "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Acum realizez. Nu prea iertam. Când eram mici se întâmpla în felul următor: cel care a lovit către cel lovit: "Bine, dă-mi şi tu mie, tot unde ţi-am dat eu şi la fel de tare cât ţi-am dat eu. Nu mai tare, că eu ştiu cum ţi-am dat!". Şi asta era. Suntem chit şi trecem la altele. "Lasă că nu-ţi mai dau, lasă...", dar insistam. "Nu, hai, dă-mi, că eu ţi-am dat." Una din două. Ori ca să nu ne simţim prea vinovaţi pentru lovitura dată, ori ca să nu stăm cu frica-n sân că odat' şi-odat' ... Mai bine să fim siguri. "Dă-mi!"

Astă noapte am visat. Criminali, sinucideri, martori a unor monstruoase crim, ce au rămas cu sechele, urmăriri, taximetrişti. Taximetrişti. Taximetrişti? TaximeTRIŞTI? hm. Urmăriri, taximetrişti, pistoale şi tot tacâmul. Totul s-a terminat la o cafenea cu iz turcesc. Cu evrei. Criminalul nu mai era criminal.
Nu căuta logică într-un vis.

Unele lucruri trebuie puse totuşi la punct.

mică

Mă uitam peste fotografiile unui tânăr cu familie. Am început să râd după ce mi-am dat seama că zâmbesc tâmp.
Eu să mă mărit? eu nu mă mărit bre!

Ieri am ratat o ocazie. Se spune că mai bine e să-ţi pară rău pentru ce faci decât pentru ce nu faci. Şi aşa şi este. Rămân întrebările. Rămân dacă-urile. Rămâne zbuciumul interior de care nu prea scapi...Ocazia va reveni. Asta, cel puţin. Şi ce-am să fac?

Niciodată aparenţele nu sunt ceea ce par. Se numesc aparenţe. A-pa-ren-ţe. Dar voi faceţi cum vreţi.

Visele din ultimele nopţi implică bărbaţi maturi. Cu toate astea... Visele din ultimele nopţi sunt extrem de ciudate, dar cu toată agitaţia de acum, rămân în con de umbră şi sunt uitate. Starea ciudată care se prelinge din vis pe dimineaţă ţine doar până la cea de-a doua gură de cafea. 

Mierea s-a zaharisit.

Cafeaua din ultimul timp se bea fără zahăr şi pe fugă, soarele dispare nici nu ştii când, la ora 5 e deja lumină gri. 



ar merge puţin fum şi câţiva aburi de alcool

nine

Nu vreau să mai aud nimic. Nu mai pot. M-aş deconecta. Dar cui îi pasă? Soluţie nu există, şi mai grav, soluţia pentru asta nu va exista niciodată. Se va termina abia când se va termina totul. Cu mine, nu cu alţii.

Durerea infernală de cap...

Violetele de la pervaz au înflorit. Violetele sunt violet. Pot fi şi albe, roz etc., dar acestea sunt violet. Au în centru un punctişor galben. Vechea poveste. Galben cu mov. Dar violetele mele au înflorit în prag de iarnă, între cactuşi.

Nu înţeleg de unde atâta ură.

Dinte cariat, cu rădăcină, plin de sânge, plutind. La noapte am să visez urât. Cad în extreme. Refuz orice, nu mai am nevoie de nimic. Ha, nevoie.

coming back to life

Nu ştiu dacă am avut dreptate. Poate că m-am înşelat. Spun asta fiindcă altfel...altfel cred că mi s-ar fi tăiat picioarele, mi s-ar fi slăbit genunchii.

Bineînţeles, dacă lucrurile ar fi stat altfel...

Ray LaMontagne are barbă. Iar în noiembrie ar trebui să fie multe bărbi.

Încă îl aştept pe G. Mi-ar fi dat o ţuică fiartă şi răceala s-ar fi dus de tot. Dar G. nu vine.


Ceai verde cu mentă şi lămâie. Iar pe partea cealaltă, fumul ieşind din ţigară, într-o noapte rece şi senină cu lună incertă. Iar fumul nu se poate întoarce înapoi.





I don't think I know what happiness is. But that's ok.

30.II

Cărăbuşii. Cărăbuşii, spuneai dur, „au fost otrăviţi cu gaze şi prafuri de agricultură”. Eu auzisem că nu sunt în fiecare an. Cumva, doar o dată la 4 ani sunt invazii, aşa cum îmi amintesc eu. Nu ştiu cauzele, n-am fost atentă. Poate n-au fost totuşi otrăviţi.

Vânt complice cu defuncţii

Rămâi mereu la urmă.

Rămân mereu la urmă.

Nu prea mai ţin minte când m-am băgat în pat la culcare fără lacrimi în ochi. În ultima săptămână au fost chiar şedinţe de bocit cu sughiţuri. Din aceleaşi motive. Din frica pe care o am de viitor şi de eşec, de frica pe care o am că tot singură am să merg pe drum până la capăt. Din faptul că acum nu mai simt că sunt sub o stea, care-o să mă poarte unde mi-e locul, care-o să mă ducă undeva unde să-mi fie bine. Mă simt lăsată să mă zbat în cele mai mari şi mai murdare valuri. Iar eu nu ştiu nici măcar să înot. Şi-mi vine în cap o piesă de-a lui Ducu Berţi, dar nu spun mai mult fiindcă iară ai să te enervezi şi iară ne-om certa. [...] Închei printr-un imperativ, domnule drag. Să nu te sperii prea tare de cuvintele mele din seara asta. Am învăţat să mă descurc şi să merg mai departe. Şi chiar dacă plâng în unele seri de-mi fac ochii cât cepele, a doua zi pun puţin rimel să îi fac negri şi ies zâmbind la plimbare. Fiindcă aşa trebuie. 

S.P. - chel, dar cu mătreaţă. Incult, el n-a citit nicio carte.

O să zâmbeşti, dar te-am văzut scufundată, cu picioarele afară şi cu degete tale simpatice la picior, răsfirate alintat pe marginea vanei. Îmi dau seama, însă, că nu asta e ideea, ci mai degrabă că oamenii se pot iubi, dar nu au cum să se înţeleagă şi astfel trec unul pe lângă altul nedumeriţi.

În sala de seminar, pe tablă era scris cu majuscule, deasupra tuturor calculelor şi a formulelor şi-a celorlalte hieroglife, următoarea exclamaţie: "FII MAI ALTRUIST". Pe drumul spre covrigi, un bătrân cânta la nai. Pe bancă, lângă el - o cutie deschisă. În interiorul capacului era scris (tot cu majuscule): LIBERTATE. Tăiat cu un x roşu.... Peste stradă, pe scările dintre lei - un băiat cu parpalac negru ţinea în mână o pancartă "BIBLIOTECA VIE" şi se uita când în stânga, când în dreaptă. Noi mergeam la seminar.

Molcuţo, sper că nu ţi-a îngheţat nasul.

Mereu apar în jurul tău beţivani, care mai înalt, care mai romantic, ca ăla caraghios, cu piatra din medalion.

bob dylan BUCKETS OF RAIN
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

30

Nu-i vorba că nu mai avem ce vorbi. Nu-i vorba că simţim nevoia să ţinem unele lucruri ascunse. Doar că sunt prea multe. Cum să le spui pe toate, când? Ceaiul parcă se evaporă. În ce ordine? Pe unele le uiţi. Nu trebuie să le uiţi, sunt la fel de importante. Stau acolo în aşteptare încă de când s-au întâmplat. Trebuie spuse. Dar taci.

Trei cărţi aşteaptă să fie citite. Încă una. Apoi, alte două sau trei. Dar ţi-e dor de Ştefan Octavian Iosif şi Masa umbrelor lui Teodoreanu. Pe care i-ai putea citi oricând, oricum, şi în toamnă, şi în iarnă, în parc, în pat sau mergând orbeşte pe stradă.

Faptele. Faptele trec. Apoi analizăm faptele şi ne analizăm. Timpul trece, fie că vrem, fie că nu. Şi aşa, unele fapte îşi pierd din importanţă. Încet, încet. Poate şi uităm. Gândeam atunci „Asta chiar n-o voi putea uita niciodată”. Întâmplări. Multe; ultimele iau locul primelor. Nu le mai ştii. Azi sunt esenţiale iar mâine sunt în umbră. Iar când urmează a fi povestite, ce spui? Nu spui nimic. Rămân senzaţiile. Rămân senzaţiile.

Aş sta în poveşti cu tine, G., ani întregi. Şi e ciudat, fiindcă nu ştiu câtă informaţie am schimbat noi. Dar ştiu sigur că am comunicat.

Suntem prea mulţi. Planeta nu a fost creată pentru a adăposti milioane de omuleţi care se zbat şi se bat pentru a supravieţui. Eu nu găsesc logica.

Uraganele vin mereu. Trebuie doar să te opreşti măcar o secundă să tragi aer în piept. Apoi continui drumul. Că nu ar trebui să fie aşa? Dar cu visul tău într-un bloc rece, comunist şi plin de igrasie cum rămâne?

Scheleţi din frunze

Tu ştii să faci scheleţi din frunze? Orice fel de frunză. Fiindcă fiecare frunză are schelet. Doar că cel mai bine se face din frunza de nuc. Dacă se poate, verde. Iar iodul miroase frumos. Pericarpul nu conţine iod, conţine juglonă.

Foioasele. Culori multe. Când bate vântul, frunzele se învârt în vârtejuri. Ele şi praful care intră în ochi şi-i face să lăcrimeze. Sistem de apărare. Alte sisteme de apărare: strănutul, spinii sau zidurile de beton.

Dacă ai circulaţia periferică proastă ar trebui să nu fumezi, să bei vin roşu, să ai grijă la cantitatea de magneziu, să bei ceai. Mai ales, să eviţi poziţia „picior peste picior”.

O sticlă de vin roşu. Ideal, aspru, de ţară.

Trebuie spus ce e de spus. Oricum şi oricând. Alte variabile nu trebuie luate în seamă. Răspunsul nu contează. Important e de spus. Fiindcă altfel, tropăie pe creieri o perioadă mult prea mare şi se transformă în frână.

Totul e în schimbare. Mereu a fost aşa, mereu e, chiar dacă nu ne dăm noi seama. Chiar dacă se dă ceasul cu o oră înapoi, ori înainte. Chiar dacă e o zi întunecoasă de duminică pe care o petrecem în pat moţăind. Pământul se învârte iar timpul trece. Fie că vrem ori ba, fie că suntem conştienţi ori ba.

Unde s-or duce toate lucrurile nespuse?

Leapşa întârziată

Ziua cea mai frumoasă ?
Ultima zi caldă de toamnă, când cerul e de un albastru perfect, frunzele sunt pictate într-o mie de culori, soarele încă încălzeşte şi vezi pe stradă, măcar din când în când, oameni care zâmbesc.

Lucru cel mai uşor?
Să faci rău.

Cel mai mare obstacol?
Frica.

Cea mai mare greşeală?
Atunci când înşeli încrederea cuiva.

Cauza răutăţilor?
Orgoliul.

Cea mai mare înfrângere?
În luptă cu mine însămi.

Cei mai buni profesori?
Cei care-şi scot nasul din manual. Şi oamenii care fac rău.

Prima necesitate?
Aerul.

Ce te face fericit?
"Mărunţişurile"

Cel mai mare mister?
Adevărul.

Cel mai mare defect?
Încrederea în oameni.

Persoana cea mai periculoasa?
Cea care se ridică pe cadavrele altora.

Cel mai urât sentiment?
Că nu valorezi şi nu meriţi nimic.

Cel mai frumos cadou?
Şansa la viaţă.

Locul unde esti in siguranta?
Patul de acasă.

Drumul cel mai rapid?
Cel plictisitor şi plin de compromisuri.

Senzaţia cea mai agreabilă?
Bătăile inimii celuilalt.

O protecţie efectivă?
Nu există.

Cel mai bun remediu?
O ţuică fiartă alături de un cântec de munte cu oameni frumoşi :)

Forţa cea mai mare?
Nu vreau să scriu iubirea.

Cele mai necesare persoane?
Prietenii.

Sentimentul cel mai frumos?
Dragostea prietenească.

unfitutel, te bagi?

Balcon

Locuiesc la etajul cinci al unui bloc cu şapte etaje, cu parter înalt. Din balcon văd acoperişurile celorlalte blocuri ce se întind până...până la turla bisericii. Am două posibilităţi. Ori privesc în jos, ori privesc peste acoperişuri. Dacă e să privim metaforic...

Deasupra acoperişurilor stă cerul albastru. Ori senin, ori cu nori. Oricum, infinit. Cerul albastru infinit te face să inspiri adânc şi optimist. Te face să te gândeşti înainte. Să visezi. Să creezi. Cerul e, în general, optimist.

Dacă priveşti în jos, observi furnicarul. Şi atunci inspiri istovit, lovit, de parcă ai preda armele.

Un hârb de dacie, o maşină de lux. Oprite la trecerea de pietoni. O femeie tânără cară cinci sacoşe. O bătrânică adusă de spate mai aşteaptă... Trotuarul e nou pavelat iar în asfalt sunt gropi. Un tată are grijă de un copilaş ce merge copăcel-copăcel...

Sus nu e nimeni. Păsări, ce-i drept. Se înalţă, coboară. Înafară de vânt, ele iau decizia.

Jos e viaţa. Jos mişună oamenii, cu poveştile lor aparent banale. Muşcă dintr-un măr, fug să prindă mâna mamei, se împiedică. Strigă unul la altul sau merg cu privirea în pământ. Fiecare dintre noi ne considerăm speciali. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Ori suntem mai deştepţi decât ei, ori suntem mai frumoşi decât ei, ori mai sociabili, mai înalţi, mai înţelegători, artişti. Toţi credem că avem ceva al nostru care ne diferenţiază de ceilalţi. Noi suntem sus, pe când ceilalţi...ceilalţi îşi duc viaţa banală acolo jos.

Şi până la urmă, ce-i cu expresia asta? A merge copăcel...? copacii nu merg.

25

Ieri a fost zi de toamnă. Acele culori, temperatura exact aşa cum trebuie. Albastru senin, cărămiziu. Verdele era doar în brazi, iarba e demult uscată.

Aş putea continua aşa. Până când n-ar mai rămâne nici măcar gustul amar.

September

The decision has been made

Viceversa

Dacă dragoste nu e

                  Daniel Silvian Petre


Dacă dragoste nu e,
nu-i nimic:
bem un vin, o cafea
la ibric
apoi
fumăm pipa păcii,
ca după orice război
trişti
plictisiţi
& goi.


"stingător de suflete"

"orice amănunt poate schimba drama în comedie şi viceversa"

Se dărâmă. Frică. Schimbări.

Nocturnă - Panait Cerna

La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea...
De-acum şi candela-aţipeşte -
Adormi şi tu, nădejdea mea!


Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia...
Dorm toţi în jurui stinsei vetre -
Adormi şi tu, iubirea mea!


În bura de lumină dulce
Coboară luna să se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea...
Pământ şi ceruri dorm în pace -
Adormi şi tu durerea mea!

Punct

Care să fie rostul?

Smiling Spider, Odilon Redon, 1881

Caiete II

Prea multă oboseală şi prea multă cafea. Azi am clacat. Am căzut jos şi-am plâns. Dimineaţă am avut o pată albă în memorie iar apoi, toată ziua, trupul îmi tresărea la orice zgomot, iar inima îşi accelera bătăile.

p.468, 17 august. Cesare Pavese

„Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi mai sfârşi.

Te miră că ceilalţi trec pe lângă tine şi nu ştiu, atâta vreme cât şi tu treci pe lângă alţii şi nu ştii, nu te interesează care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?

18 august

Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.

Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?

Ajunge puţin curaj. Cu cât durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atât instinctul vieţii se zbate, şi piere gândul de sinucidere.

Părea aşa uşor când te gândeai la asta. Şi totuşi sunt atâtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.

                      Toate acestea te scârbesc.

                      Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.”

            Mă gândeam la milioanele de schelete ce zac în pământ. Milioane, poate mai mult...schelete...oase. Fac pământul impur. Tone şi tone de oase.

’66, 15 ian. Cioran.

“Dacă nu m-aş stăpâni, aş face, cred, o criză de plâns fără motiv. Adică fără motiv aparent, căci lacrimile acestea ar izvorî, ca să vorbesc ca Dra. Lespinasse, din toate clipele vieţii mele.”

Uneori am impresia că devin egoistă (mai egoistă) şi că perna scoate sunete ciudate.

Iar mă arde dorinţa de a locui la un capăt de sat, să produc doar cele două roşii ce mi-ar trebui acum.  Dar apoi îmi spun că mi-ar trebui şi o găină care să facă ouă pentru micul dejun, iar găinii i-ar trebui grăunţe, iar pentru grăunţe ar trebui pământ...şi tot aşa, până se năruie tot.

Mi-e uşor dor de moliile lui Călinescu.

“O minte bolnavă, roasă de obsesii, nu se poate salva decât prin suspendarea temporară a gândirii, printr-o cură de idioţie.”

“[...] disperare sterilă ce mă uzează [...]”

Dacă C. vrea deşert, eu vreau sat. Margine de sat. A se înţelege. Margine de sat.

Ser fiziologic. Desene animate. Presiune atmosferică scăzută. Ceai, cafea şi covrigei. Optimism zero. Soluţii zero. Nu văd nici o ieşire din situaţia asta. Lumânările tot nu au fost aprinse.

“Boala e cea mai mare invenţie a vieţii.”

“Ceea ce face o carte să fie interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvârcolirile lui, frazele încărcate de insolubil.”  (!)

“inapt pentru mântuire”

“Mongolia, ţara pe care o iubesc pentru că are mai mulţi cai decât oameni.”

“să sufere inutil şi la momentul nepotrivit”

“aparent în regulă cu toate, în realitate cu nimic”

            Unele pagini se desprind, aproape că zboară şi-mi produc şi mie un rău aproape fizic.

18 iunie. “După o săptămână de timp frumos, ce bucurie să contemplu cerul înnorat! Azurul permanent m-ar face să înnebunesc. Am o nevoie fizică de nori. De altfel, mă armonizez cu ei automat: norii sunt eu.”

„Şi Kleist, şi Rudolf (eroul de la Mazerling) – caută şi găsesc femei împreună cu care se sinucid. Ce pot să însemne aceste propuneri de sinucidere în doi? Să fie teama de a muri singur, sau, mai curând, nevoia de a-ţi curma zilele în acea plenitudine ce trebuie să preceadă moartea împărtăşită?”

„Cine eşti? Sunt omul pe care totul îl deranjează. Vreau să fiu lăsat în pace, să nu-mi poarte nimeni de grijă să nu-i pese nimănui de mine. Încerc să-mi atrag din partea celorlalţi o indiferenţă totală. Şi totuşi...

Totul pe lume mă oboseşte, totul. Continui totuşi. Am, până şi eu, porniri de luptător. Mă opun slăbiciunilor mele, îmi suport starea de sănătate, mă suport.”

„Nu sunt capabil decât de-o singură formă de curaj: curajul de a nu spera. (Măcar atât!)”

Reminder: de scris textele ascunse şi de trimis lui G., pe baza:

23aug

Cafea şi Cioran. Ameţesc de fiecare dată când mă ridic de pe scaun.

Fisuri

Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.

Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.

În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.

Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.

Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.

Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.

Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.

Orice fel de gloanţe

Cu greu pot sta acum locului. Toate din jur îmi crează un gust amar şi-mi vine să urlu de durere şi mânie. Să urlu şi să arunc tot ce-mi pică în mână. Încerc să inspir cât mai adânc. E o situaţie cunoscută dar care nu încetează să mă uimească. Uneori am puterea de a o ignora, alteori, nu. Şi sunt atâtea lucruri – mai mici sau mai mari, încât nu am energia de a le povesti. Ar fi, oricum, de prisos. Societatea e urâtă, oamenii sunt şi mai urâţi, valorile batjocorite, cultura inexistentă.

În altă ordine de idei, cafeaua din seara asta a fost rea. Cred că e prima cafea căreia îi atribui gustul ăsta. Până acum cafeaua, bună, rea, era cafea. Probabil am uitat cum se face sau probabil m-am dezobişnuit de gustul amar. Nu din cauză că am renunţat la licoare, aşa cum am primit sfat de la doctori, nu... ci din cauză că în ultimul timp n-am prea băut „cafea la ibric”, ci doar amărâte de cafele instant, solubile, din plicuri ieftine. Mi-a ajutat, oricum, şi puţin după miezul nopţii am terminat Viaţa lui Adrian Zografi. Acum nu ştiu de ce să mă apuc, dacă să iau din raftul meu sau al bibliotecii, dacă să termin ce am început sau să continui cu Istrati, care, trebuie să recunosc, mă fascinează. Lista care e pe birou, pe lângă ce mă aşteaptă în raft, se măreşte. Trebuie neapărat să o închid, măcar pentru o bucată de timp. S-au adunat deja 10, cu toate că s-ar împuţina dacă n-aş pune la socoteală şi apariţiile noi, ce nu se găsesc la bibliotecă, apariţii pe care nu mi le pot procura pe toate în acelaşi timp, din lipsă de fonduri. Apoi, trebuie să recunosc, unele dintre ele reprezintă doar simple curiozităţi (Rătăcirile lui Horaţiu Mălăele – apropo de el, citeam zilele trecute un soi de articol în care Mălăele nu e văzut cu ochi buni. Motivul? E prea mare pe scenă. Adică acaparează publicul. Adică e un actor extrem de bun. În sfârşit...  Zenul lui Mircea Cărtărescu (!) şi Cealaltă parte a istoriei – femei povestind  - nu neapărat fiindcă femeile povestesc...ci poate fiindcă femei de peste 70 de ani povestesc.)

„La ce-i servise linia de conduită ce şi-o trăsese? Iată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de a merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi!”  p.273

Poate că starea de agitaţie este efectul cafelei târzii.

Aşa mă simţeam şi eu mai devreme. Obosită de tot şi de toate. Epuizată psihic, emoţional şi fizic. Cauza? Dispersată în toate şi-n nimic. Tot felul de gâze mici se aşează pe sufletul meu şi mă irită, frecându-şi picioarele de cord, mă înnebunesc cu bâzâitul lor fin. Iar greutatea lor, toată, apasă greu. Din cauza asta nu sunt sinceră până la capat uneori – fiindcă mulţi îşi vor da ochii peste cap.

Ieri am simţit cum lumina zilei îmi făcea rău. Fizic, îmi făcea rău.

Căutarea absolutului e pentru unii o naivitate; cei mai mulţi, fiindcă nu au puterea necesară, nu înţeleg; puţini o văd drept calitate. Pentru mine e defect. Cel mai idiot defect. De care bănuiesc că sufăr.

M-ai dezamăgit.

„Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35

„Căci, să ştii, inima poate primi orice fel de gloanţe.” p.80

Ah....da...e deja 11 august...

“M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Aprilie...aprilie...aprilie...în ce lună suntem?! Ummm... Iu...stai...august?

„Dar inima mea neliniştită îmi devorează trupul, îmi devorează nervii, îmi devorează mintea. Simt cum otrava mi se prelinge prin vine, cum fiecare fibră se macină... N-am cunoscut niciodată tihna, niciodată, nici măcar o frântură de secundă. Îmi aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani, spuneam că aş dori să fac parte dintre oamenii aceia fericiţi care consumă suferinţa până la capăt şi apoi se năruie, se sfârşesc. Dar eu sunt exact la polul opus. Pe măsură ce sufăr, pe atât mi se oţeleşte puterea de a îndura.” p.24

Ţi-am spus? Codin e a doua care m-a făcut să plâng. Acolo e diferenţa. Cunosc diferenţa...

În seara asta luna e bolnav de mare. Îngrozitor de mare, şi atârnă greu. Am văzut îngerul iadului mergând trist, cu privirea în jos şi un trandafir roşu în mâna stângă. Întunericul încă nu devenise stăpân. Vântul puternic mă făcea să mă simt liberă, iar în iad nu cred că este vânt.

Legea lui Murphy, iar; dar luna e prea luminoasă şi vântul bate prea frumos ca să mai conteze altceva. Piatră funerară; înaintăm, chiar dacă picioarele se transformaseră în coadă de sirenă. Lumina pe care o purta cu el era aceeaşi.

Cine-o fi primit trandafirul?

Mama mi-a amintit de ziua în care am sunat la servici, plângând în hohote. Nu mă puteam opri pentru a mă face înţeleasă. Murise papagalul albastru. (Ştiam că citisem totuşi ceva de la J. Barnes. Papagalul lui Flaubert.)

Vântul fură până şi puf de pui de cioară din cuiburi şi-l leagănă până ce ajunge pe alei.

***

Mă văd pe un pat de spital în comă. Mă întreb cine ar fi lângă mine şi cui i-ar tresări inima la aflarea tragicei veşti.

“Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în amintire ca dorinţa de a-l uita.” Michel de Montaigne

 “Cu toţii începem prin a ne preface şi, cu cât suntem mai aproape de cel care am vrea să fim, cu atât mai perfectă e deghizarea noastră. La sfârşit vine clipa când nu ne mai prefacem, uneori ne ia chiar prin surprindere. Ne prvim uluiţi şi constatăm că nu mai purtăm un penaj împrumutat. Cele două faţete s-au contopit.” p.190

Nu pot scrie. Împing foile, cărţile, ochelarii, îmi trag o pernă sub cap şi mă prăbuşesc. Mi-e obosită fiecare celulă şi mă complac.

 “M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Din ziua de astăzi am văzut patru ore. Am terminat Jurnalul trist şi-am ciugulit puţin din Panait Istrati. Apoi am adormit. M-am trezit după o oră, cu o infernală durere de cap. Nu m-am ridicat, am adormit iar.

E tare ciudat să citeşti ultimul an din viaţa cuiva.

Şi îngrozitor este să-ţi dai seama că pierzi lupta cu nişte făpturi atât de mici precum ţânţarii. M-au necăjit îngrozitor în seara asta. M-am întors pe strada bunicii. I-au decopertat asfaltul şi-au rămas vechile pietre. Crâmpei de istorie păstrat în timp. Grădiniţa, pe aceeaşi stradă, care părea atunci o clădire atât de mare, e acum o căsuţă dintre cele mai mici. Luna plină, abia ieşită din nori, e iar în ceaţă.

( [...] Mai târziu, am văzut-o pe ea luând o pastilă pentru dureri de cap, şi-atunci am simţit milă. Mai mult, mi se pare că de câte ori trece pragul, o face tremurând. Mi se pare imposibil!)

În faţa bibliotecii un greier cântă învăluit de parfumul reginei nopţii. E doar un trântor cântăcios, dar noaptea fără el... Luna nu a ieşit încă, e mult prea cald. În parc, frunzele galbene căzute dintr-o salcie se sfărâmă tare uşor sub paşii negrăbiţi.

Nici eu nu mai ştiu, de fapt, ce e real şi ce nu.

„- Şi totuşi, tu eşti bine? Sincer?

-Da, de ce să nu fiu? (Râd)

- Pe o scară de la 1 la 10.

- 8,50 (Râd)

- 8,50...8,50 şi râzi” (Din ton am văzut că nu mă crede)

„-Totul bine la tine?

- Da...nu mă plâng...

-De plâns ştiu că nu te plângi, tu niciodată nu te plângi.”

Tot pe strada bunicii m-am întors. Umbra îmi mergea în faţă, alături de cea a căţelului. Rochia aceea simplă, gâtul lung şi părul strâns sus, ciufulit. Păream drăguţă.

De-acum ar cam fi cazul să-ţi faci aparaţia, dragul meu G.!