Recunosc,
a venit prea repede. M-a luat prin surprindere. M-am hotărât destul de târziu
anul ăsta cum are să fie Crăciunul, şi când părea totul în linie dreaptă,
ajunul a pus frână. Polei, gheaţă, ne-am răsturnat la 180 de grade. Nu contează
oricum. Trece şi ăsta, mergem la
bunica la masă, ne enervăm, bem vin. Bem vin. Aspru, de ţară. Alb şi aspru.
Nu
e doar vina mea. Eu nu ar trebui să fiu stâlp aici. Nu vreau să fiu stâlp.
Adică dacă eu plec, se dărâmă tot?
Apoi
urmează perioada aceea moartă dintre Crăciun şi Anul Nou când în prima parte a
zilei vezi pe străzi doar câteva familii fericite rătăcite. Fac vizite
probabil, îşi ţin fetiţa de mâini şi-o ridică la bordură pe sus. Ea are
paltonaş roşu şi zulufi. Atunci e prea linişte. Pustiu. Apăsător.
Îmi
lipsesc cuvintele lui G.
Mă întreb: păi nu-i asta viaţa? să n-ai bani, să fii bolnav,
să te supere şi să te înşele cineva... Are omul dreptul la fericire?..., am încercat
să desprind un sens creştin în urma unor întâmplări, nu am izbutit. Încearcă
tu.
- există necazuri şi omul trebuie să se înveţe
să trăiască cu ele.
- deşi îmi place să beau, îţi mărturisesc ca băutura
nu reduce nicio listă de umbre, ba chiar o sporeşte.
Parcă
îţi simt pe obraz, ca pe o ghindă
rece, nasul ăla îngheţat.
I-aş
spune atâtea altele acum. Uneori recitesc şi nici nu mai ştiu sigur dacă s-a
întâmplat sau...
Cu
flaneaua de lână deasupra cămăşii de corp de bumbac, molcuţă. Flanea, nu
pulover. Lâna aspră ca şi vinul bunicii. Frigul n-are cum trece şi ţuica ajută
şi ea. Nu mai ştii care-i abur şi care-i fum de ţigară. Sau poate că fumezi
pipă şi-afară? Eşti bărbos.
Iar
sticlele de plastic când se izbesc nu scot clinchete de clopoţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu