Hai nu mă spune, dă-mi şi tu.

Când eram mici exageram mereu durerea. Când eram mici funcţiona "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Acum realizez. Nu prea iertam. Când eram mici se întâmpla în felul următor: cel care a lovit către cel lovit: "Bine, dă-mi şi tu mie, tot unde ţi-am dat eu şi la fel de tare cât ţi-am dat eu. Nu mai tare, că eu ştiu cum ţi-am dat!". Şi asta era. Suntem chit şi trecem la altele. "Lasă că nu-ţi mai dau, lasă...", dar insistam. "Nu, hai, dă-mi, că eu ţi-am dat." Una din două. Ori ca să nu ne simţim prea vinovaţi pentru lovitura dată, ori ca să nu stăm cu frica-n sân că odat' şi-odat' ... Mai bine să fim siguri. "Dă-mi!"

Astă noapte am visat. Criminali, sinucideri, martori a unor monstruoase crim, ce au rămas cu sechele, urmăriri, taximetrişti. Taximetrişti. Taximetrişti? TaximeTRIŞTI? hm. Urmăriri, taximetrişti, pistoale şi tot tacâmul. Totul s-a terminat la o cafenea cu iz turcesc. Cu evrei. Criminalul nu mai era criminal.
Nu căuta logică într-un vis.

Unele lucruri trebuie puse totuşi la punct.