Iarbă

Nu, nu. Nu aveam mai multe de spus atunci. Nu aveam mai mult timp. Atunci eram mai mică și mai revoltată. Și-mi lăsam revolta să curgă, atât. Acum nu mai pot să îmi irosesc energia pe asta. Așa cred.

Mult am scris.

Azi nu am fost bună de nimic. De nimic. Căutam prin sertarele minții o față și o explicație când am auzit numele. Eram buimacă de somn, abia ațipisem. Nu am mai putut adormi și acum am pe birou, în dreapta, o cană și jumătate de cafea.

Am lăcrimat azi la un film de dragoste, siropos și puțin idiot. Iar actrița avea un gât mult prea înalt. 

Nu cred că am să reușesc vreodată să trec prin sutele acelea de pagini. Mereu când mă apuc de ele nici nu știu ce și cum să fac, îmi dau ochii peste cap, închid tot și rămân cu o mare frustrare.

Ieri voiam să merg din nou în pădure. Doar că de data asta să nu plouă. Sau să nu plecăm noi, chiar dacă plouă. E de la primăvară, poate. Mi-e dor de pământ, am avut sentimentul ăsta de multe ori în lunile de iarnă. Să stau pe pământ. Pe iarbă. Atât. Aș sta defapt cu picioarele ridicate pe-o buturugă ceva, uitându-mă la cer și fumând o țigară, dar dacă nu se poate, doar să stau, oricum, doar pe pământ. Cu sau fără iarbă. Cu sau fără ploaie.

Poate că aș lua decizia dacă aș ști că doar eu am să fiu zdruncinată. Eu m-aș pune la încercare, întrebările încep să crească în număr. Este de fapt o singură întrebare ce crește în frecvență. Curg iar în direcția greșită iar starea aceea nu face nimic bun. Dar sunt curioasă și tare aș vrea să știu ce-ar fi.

Satself

23 februarie 2014 

Ieri a fost prima zi de primăvară, fiindcă ieri am ieșit la plimbare cu Cof și ne-am tot plimbat vreme de două ore. Cerul era de plumb dar vântul care bătea ușor era călduț, iar toate la un loc au ținut loc de drog.

Trecuseră cred, vreo 3 luni de când n-am mai fost atentă la detaliile pe lângă care treceam. Îmi era dor de mine. M-am învârtit prin parc un sfert de oră în prag de colaps, puțin m-a despărțit de un atac de panică. Am văzut o imagine cu patru oameni la o masă. La o masă la care mi-aș fi dorit și eu să fiu în acel moment. 

Am fost curajoasă. 

La jumătatea unei alei înguste stătea un șoricel maroniu cu o coadă lungă. Ronțăia. M-am oprit și m-am întrebat dacă în momentul în care o să trec pe lângă el o să se sperie și-o să se izbească în mine. Am trecut și el și-a văzut în continuare de ronțăială. Nici un gest. 

Luminile de la semafor mi-au deschis ochii. În ultimul timp am trecut în grabă pe lângă orice. Luminile de la semafor erau frumoase și erau așezate într-un fel (banal, obișnuit?) care mi-a plăcut. 

(Toată ziua am văzut exteriorul printr-un obiectiv de aparat foto, așa cum obișnuiam să privesc odată.) 

Copacii au început să înmugurească și contrastau teribil cu cerul de plumb. Din parc am cules (de jos) o crenguță dintr-un conifer al cărui nume nu-l știu. M-am plimbat toată ziua cu el în mână, și-mi imaginam că am un arici care stă foarte cuminte în podul palmei mele. Mă întreb dacă uscat, îi vor cădea acele. Un alt cred-conifer se întindea pe jos cu tot cu bobițe roșii. 

Pe bulevard o bătrânică vorbea la telefonul mobil. Purta un palton foarte șic, care avea cu singuranță cel puțin 30 de ani. Foarte șic! 

Apoi am văzut alți doi bătrânei (cred că era dl. F.) care se plimbau ținându-se de mână. Unul dintre ei avea o problemă la un picior iar balansul astfel făcut trecea și la celălalt și se vedea mai ales în împreunarea mâinilor. Erau un tot unitar. Nu știu de ce astfel de imagini ne (mă) uimesc. 

continuare în 25 

Eu îl ascult pe Tom Waits, eu nu îmi fac reclamă. 

Dar să revenim. Trebuie (fiindcă vreau) să citesc piesa cu copacii. Am abandonat cărțile. Am să merg la bibliotecă cu capul plecat. 

Dar am să îl tot ascult pe Tom Waits. 

stop. 

continuare în 26 

N-am mers la bibliotecă.  

CONSUMERISM. 

nimic

 - give me another reason to get out of my bed - 

 Din toamna lui 2012: „Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35 

 Din vara trecută: Zilnic se demontează mituri și basme. Până ajungem să nu le mai avem, până ajngem la un simplu stadiu de “funcționalitate”.

 “Cicatricile care își retrăiesc rănile”

Everything. Anything

Am reușit într-un final să mă debarasez de toate și să mă transpun în muzică. Să reiau legături. A trecut ceva timp de când nu am mai răsuflat așa, plină doar de mine.

E aproape la fel. Un picior sub mine, altul îndoit, câștile, în dreapta cana de cafea. Stau pe loc dar sunt așa departe. Nu doar în timp. Sau nu doar în trecut.

E nevoia de acea profunzime care, din păcate, nu se găsește peste tot. Iar profunzimea asta se poate vedea și într-un gest atât de mic precum e fumatul unei țigări (cu toate că cel mai bine se vede în privire, deci nici măcar în cuvinte).

I  know what's in everyone's mind.

Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple ale vieții

Șă te înstrăinezi prin cultură

Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm.

Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan mi se pare că nu e alta decât aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și a lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică.

Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decât viața. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc? […] Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.

E un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar știți de când? De la singurătate înainte. […] Ne-am învățat așa, să ne fie frică de singurătate.

Am luni de zile de când trag de mine să merg în cafenea. Dar nu mai e deloc aceeași. Au strivit-o și nu cred că mi-ar face bine să caut vremurile apuse. Din toată cafeneaua au rămas doar notele. Nici mesele înalte, nici scunele rigide, nici măcar perdeluțele negre prin care se strecurau raze de soare și nici măcar G. S-au evaporat toate, au rămas câteva cuvinte și câteva amintiri de senzații.

Camil Petrescu a subliniat foarte bine ideea. Diferența cu care privim moartea atunci când *) suntem bolnavi și când **) ne gândim la sinucidere. Poate suntem egoiști.

Nu mi-am fost niciodată fidelă. Nu mai știu să scriu, nu mai reușesc să trec stări și experiențe în cuvinte. Am pierdut ceva pe drum, m-am înstrăinat de mine. Ce caut eu aici?