Fotonii dansează mereu

Sunt copilul care visa la frați vitregi

Sunt adolescentul care visa un accident

Sunt adultul care își uită grija pentru cuvânt

Mi-am amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă

Era ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…

Doar dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba, oftez, simt că lipseşte ceva.

Plecasem de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare. Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării. Dans, alcool, fum, ce-o fi.

Luna era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de buton stop.

M-am trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.

Mi-era totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine, nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam cum în tine se dădea o luptă.

Doctorul și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună întrebări.

                          - Tu ești moartă.
              - Aproape.
             - Ei!

Se auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit. Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.

Poate era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.

Everything. Anything

Am reușit într-un final să mă debarasez de toate și să mă transpun în muzică. Să reiau legături. A trecut ceva timp de când nu am mai răsuflat așa, plină doar de mine.

E aproape la fel. Un picior sub mine, altul îndoit, câștile, în dreapta cana de cafea. Stau pe loc dar sunt așa departe. Nu doar în timp. Sau nu doar în trecut.

E nevoia de acea profunzime care, din păcate, nu se găsește peste tot. Iar profunzimea asta se poate vedea și într-un gest atât de mic precum e fumatul unei țigări (cu toate că cel mai bine se vede în privire, deci nici măcar în cuvinte).

I  know what's in everyone's mind.

"Toată lumea urlă de singurătate"

"iar să suferi din dragoste și să-ți pierzi totuși încrederea în dragoste e o contradicție cam ciudată"

"Lucrurile pe care vi le povestesc, fiecare cuplu le-a trăit: ele au săpat cel mai vechi drum al nostru pe pământ. Vă vorbesc despre o prea fericită lipsă de originalitate, căci fericirea nu are ce inventa."

"Iar un bărbat fără femeie, o femeie fără bărbat, suflă în viața lor înjumătățită până ce aceasta se umflă și ocupă tot spațiul. Nefericirea își face bine propagandă: independență și iar independență. Bărbații, femeile, într-atâta au fost de infectați cu independență că nici măcar n-au devenit independenți. Au devenit infecți. Infirmi și mutilați, care recuperează, erijează infirmitatea și mutilarea lor la rang de regulă de viață. Bravo! Să li se decerneze ordinul meritului pentru serviciile aduse respirației artificiale. Am repurtat atâtea triumfuri contra naturii, încât putem, chiar foarte bine, să decretăm  că adevărata modalitate de a respira este asfixierea. Unica valoare umană a independenței este o valoare de schimb. Când îți păstrezi independența doar pentru tine, putrezești cu viteza anilor - singurătate."

"Degeaba te încrezi în firele albe de păr, în maturitate, în experiență, în tot ce-ai învățat, în toți pumnii pe care i-ai primit în cap, în șoapta frunzelor de toamnă, în ceea ce viața face din noi când își pune mintea cu adevărat. Asta nu se schimbă; rămâi și continui să crezi."

"Suntem atât de slabi încât putem să ne facem orice speranță: întotdeauna slăbiciunea a trăit din imaginație. Forța n-a inventat nimic, ea se crede suficientă sieși. Doar slăbiciunea a fost genială."

"Vom trăi după aceea. Deocamdată e vorba doar să-i dăm o șansă șansei. E o epocă în care toată lumea urlă de singurătate." 

Clar de femeie - Romain Gary

Stare

M-am pierdut.

Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

Concluzie: la urma urmei, e vorba despre alegeri.

Pe blues de Armstrong, învârteam lingurița în cafea cu mâna stângă, să topesc zahărul. Zilele astea m-am izolat, oarecum, și mi-a fost nespus de bine. Ar fi trebuit să mă izolez mai mult. Ca timp și ca…”intensitate”. Zilele astea nu mă interesează de voi. Mă puteți acuza de ce vreți, dar nu mă interesează absolut deloc de voi.

Stăteam cu ochii închiși în pat, Rebengiuc era Meursault, încercam să îmi amintesc când am citit prima dată Străinul. În jumătatea de jos, sub pleoape, era scena procesului. În jumătatea de sus, sub pleoape, visam eu procese de-ale mele. Visez prea mult. Acuzatul era un om zvăpăiat cu suflet bun. Dar asta oricum nu contează.

Am înnoptat pe malul iazului și toți vedeau stele căzătoare numai eu nu. Ce-i drept, mă uitam mai mult spre stânga sus, unde erau fulgere în depărtare. Ce-i drept, îmi era destul de greu să țin privirea țintită în sus preț de câteva minute, din cauza alcoolului.

Le-am văzut până la urmă, și la ce bun? Nu mi s-a îndeplinit nici o dorință.

Bunica spunea că a chemat-o pe mama ei în vis, să-i spună dacă s-a întâlnit acolo cu sora ei, care a murit nu demult. Nu m-am gândit niciodată la obiceiul acesta, de a chema morți în vis. I s-a arătat, a spus, și a făcut semnul acela din mână, pe care îl făcea când voia să arate că a rezolvat ea tot, și nu mai trebuie nimeni să-și facă griji.

Am dormit cu bunica în “casa mare”, care e defapt camera din casa mare, ultima cameră, camera unde stă zestrea. Perne, plăpumi, covoare, pături. Tablouri, bibelouri, sticle cu băuturi din comerț, pe care stă praful.

Și m-am gândit să chem și eu pe cineva în vis, să-mi spună și mie ceva. Dar nu morți, iar ce voiam eu să aflu erau prostioare. Chem vorbe în vis, să știu și eu ce și cum. Am adormit imediat, era același întuneric și aceeași liniște de țară. Țin minte doar că aranjam gulerul unei cămăși.

Mă privesc și mă judec după imaginea pe care o aveam despre mine acum 3-4 ani. Eram cu totul altă persoană, m-am schimbat mult. Din cauza asta mereu mă judec și mereu mă învinovățesc. Ce fac acum nu făceam atunci. Ce cred acum, nu credeam atunci. Sau invers.

N-am găsit încă timpul și energia să mă … reexaminez.

Apoi l-am visat pe el, trecea pe lângă mine, a încercat să-mi spună ceva, când un nene mai bătrân m-a tras de mână și m-a luat să rezolvăm o banalitate. Așa facem mereu. Ne preocupă mai degrabă lucrurile mărunte, pierdem vremea cu ele și ne mirăm apoi că nu am făcut nimic care să conteze.

Se pretează la orice

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 

27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.

Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.

Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.

Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.

Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.

Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.

Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.

Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.

Mă macin prea mult.

Mov cu mov

[26 mai]

Fumul venea prin partea stângă. M-a speriat la început. Al ei. Viciile şi-au spus, până la urmă, cuvântul. E ciudat cum pentru unii dintre noi cele mai anormale lucruri sunt normale iar normalul reprezintă un deziderat după care nu vom recunoaşte niciodată că tânjim. Râca dintre ce e normal şi ce e anormal nu-şi are locul aici.

Nu voi fi niciodată de acord şi nu voi înţelege niciodată cum se poate aşa ceva. E ca şi chestia aia cu credinţa în Dumnezeu. Dacă ar fi atotputernic n-ar fi atâta durere în lume. Dacă e atotputernic înseamnaă că pur şi simplu e rău. Deci nici aşa, nici aşa.

E ca şi când el ia ceva la reparat şi mai mult îl strică, aşa cum s-a întâmplat şi azi. Şi n-ai ce face, căci „s-a stricat”, nu l-a stricat el.

[continuare în 7 iun]

Mă simt ca şi cum aş bea, liniştită, în fiecare dimineaţă, în zori de zi, otravă. Aşa cum îmi beau de fapt cafeaua. Accept lucruri care îmi fac rău, care mă secătuiesc de puteri, care mă încarcă cu energie negativă. Şi-apoi mă întreb ca un om tembel de ce nu mi-e bine în locul în care sunt.

Am impreşia, greşită, desigur, că toţi trăiesc într-un clăbuc de fum. Mă întreb, cred, de zece ori pe zi „cum poate....?”, „cum se poate?” Greşesc, desigur. Judec.

Bucheţelul de flori dezvăluie un fenomenal dar simplu simţ estetic. Are flori mov-închis, mov-deschis şi albe. Bătrânica ce le vindea să aibă 70 de ani, dar din cauza greutăţilor vieţii arată ca de 90.

„Ea are cele mai frumoase picioare care ţi-au călcat inima, cele mai frumoase buze care te-au minţit vreodată în viaţa ta”

Drept concluzie, noi suntem mereu cei mai buni, cei care muncesc mai mult, cei care au dreptate, cei mai deştepţi, frumoşi şi cei mai sinceri. Restul e minciună.

mică

Mă uitam peste fotografiile unui tânăr cu familie. Am început să râd după ce mi-am dat seama că zâmbesc tâmp.
Eu să mă mărit? eu nu mă mărit bre!

Ieri am ratat o ocazie. Se spune că mai bine e să-ţi pară rău pentru ce faci decât pentru ce nu faci. Şi aşa şi este. Rămân întrebările. Rămân dacă-urile. Rămâne zbuciumul interior de care nu prea scapi...Ocazia va reveni. Asta, cel puţin. Şi ce-am să fac?

Niciodată aparenţele nu sunt ceea ce par. Se numesc aparenţe. A-pa-ren-ţe. Dar voi faceţi cum vreţi.

Visele din ultimele nopţi implică bărbaţi maturi. Cu toate astea... Visele din ultimele nopţi sunt extrem de ciudate, dar cu toată agitaţia de acum, rămân în con de umbră şi sunt uitate. Starea ciudată care se prelinge din vis pe dimineaţă ţine doar până la cea de-a doua gură de cafea. 

Mierea s-a zaharisit.

Cafeaua din ultimul timp se bea fără zahăr şi pe fugă, soarele dispare nici nu ştii când, la ora 5 e deja lumină gri. 



ar merge puţin fum şi câţiva aburi de alcool

Scrisori

Dragul meu G.,

Mă apucasem de scris, iar eu fără lectură nu pot aşeza nici un cuvânt pe coala albă. Aveam vreo trei cărţi pe-aici, dar le-am trimis deja acasă. Mi-a rămas una care nu prea mă satisface. Am luat însă de pe raft povestea lui Damaschin. Gheorghe Damaschin, cum era numele lui întreg. Of G., chiar nu mai sunt sate aşa cum erau ele odată, aşa-i? Eram în parc, obosită după o zi pe-afară, amorţisem pe bancă şi n-am apucat să scriu mare lucru. M-a acostat şi un blond cu zulufi care nu mai voia să plece de lângă mine, dar nu prea înţelegeam ce gângurea el acolo. Să fi avut 7-8 luni poate. Am lipici la copii.

Am ajuns acasă şi-am deschis scrisorile în care ne-am tot împărtăşit gânduri şi cuvinte. Scrisori, scrisori! chiar dacă n-au ele materia. Aşa le numesc şi-aşa am să le numesc mereu, fiindcă dacă eram în altă situaţie, scrisori aveam. Iar când s-ar fi făcut un teanc, le-aş fi legat cu o pănglicuţă albă şi le-aş fi pus lângă pietrele şi scoicile mele, amintiri dragi ale sufletului meu.

Şi cum răsfoiam scrisorile, am găsit-o pe aceasta:

Draga şi micuţa mea scriitoare, mă bucur dacă-mi zici aşa, că ai ţinut seama de îndemnul meu şi n-ai renunţat la scris. Înseamnă că am făcut amândoi un lucru bun. Pe mine să nu te superi că, din când în când, răspund cu întârziere. Deja mă cunoşti, simt nevoia câteodată, şi mă retrag atunci ca un melc, ca un val. Pot lipsi şi un an, cine nu mă cunoaşte se supără, tu nu, sper.

Aşa că m-am mai liniştit. Oricum în tot timpul ăsta mi te-am imaginat la un birou în faţa unei ferestre, cu fum, cafea, şi uneori un păhărel, terminând romanul pe care ai promis că mi-l trimiţi semnat special.

            Am primit în dar, de la doi prieteni, o pereche de şosete. Ajung până aproape de genunchi şi sunt dungate. Aici ferestrele sunt deschise larg şi se simte răcoarea de seară. Le-am luat şi mă simt specială. Ce uşor sunt de mulţumit, ar spune unii, aşa-i? Doar că ei nu înţeleg aşa cum înţelegem noi ce se află defapt în spatele acestei perechi de şosete. Am furat o cană de vin şi m-am cocoţaţ pe pervaz, să fumez o ţigară. Luna clară, cerul clar. Tu o vezi deasupra unei creste de munte, mereu mi-am imaginat asta. Până şi-n nopţile fără de lună.

Mi-e dor de tine, G., aşa cum mi-e dor şi de alţi oameni cu care-aş vrea să stau acum la vorbe la o ţuică fiartă. Mâna aia de oameni-OAMENI care-mi lipseşte din ce în ce mai mult în utimul timp. Mi-ai spus tu odată că sunt închisă într-o matcă morală. Câţi ani or fi de când vorbim?

Acum sunt liniştită şi-aştept să văd ce se mai pregăteşte pe scenă. Nu trăiesc nici o dramă. N-am mai trăit drame de mult timp, G., cred că am crescut. Ştiu oricum că n-am să mor fără să fac ceva măreţ. Nu, nu, nu pentru alţii, nu vreau să fac istorie. Dar cred că ştii la ce mă refer. Vreau doar să mai adaug câteva clipe de mulţumire sufletească sufletului meu. Judecând după şosete, în ochii altora ar fi nimicuri, dar nu mă deranjează, din contra. Îmi trebuie oameni, G., altfel mă sufoc. Asta o să rămână marea sete a vieţii mele. Marea dramă.

Ştii tu ce mi-a mai rămas în suflet, de la tine? 

Fiecare clipă are farmecul ei; nu se poate să nu-ţi dai seama tu, care ai atâtea frumuseţi. Trebuie să ai încredere şi răbdare; nu e una, sunt atâtea altele bune de iubit şi trăit cu ele.

Unde-mi eşti tu, om de munte?

Eppur si muove

Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.

Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.

Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.

N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă.  Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.

În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.

Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei  moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.

„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”

Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.  

Culori? cactusi?

Patul roz, hipo e verde, pereţii mov, hanoracul e roşu, nu cred că aş putea trăi fără culori. Afară e gri, cerul e încărcat de nori, cred – după cum zburau ciorile – de zăpadă. Poate vine şi iarna în sfârşit. Frigul fără zăpadă e urât. Nu a fost deloc lumină azi. Toată ziua a fost ca o oră, ca aceea în care ziua cu noaptea se bat pentru a prelua puterea asupra cerului. Cactuşii privesc de la fereastră, prin perdea. Au o umbră gri, verdele nu se distinge. Trei feluri de cactuşi, i-am adus lângă mine. Mie cactuşii îmi plac fiindcă sunt simpli şi sobri şi nepretenţioşi. Nepretenţioşi, sau mai bine zis (chiar dacă sună siropos, recunoaşteţi că aşa este) supravieţuitori. Supravieţuitori unor condiţii vitrege. Găsesc pe un site următoarele:

„În lumea plantelor şi a florilor, cactusul poate fi considerat răţuşca cea urâtă. ”

Iar spinii, cu toate că sunt o adaptare a frunzelor, eu îi văd ca pe un sistem foarte bun de apărare faţă de exterior.

„E ceasul când, între cactuşi şi pietre, legendele vorbesc celor care nu se plictisesc să asculte tăcerea. Dar les grandes personnes, cum ar zice Saint Exupery, s-ar uita ironic la mine acum şi m-ar trata cu un dispreţ indulgent. În epoca tuturor demitizărilor eu nu găsesc ceva mai bun de făcut decât să urmăresc vegetaţia iluziilor crescând luxuriant pe pietrele sterpe? Aici nu există decât pietre goale, înnegrite de soare, ruine mute şi autocarul care ne aşteaptă să ne ducă mai departe. Restul e fantezie. Viciu romantic, anacronic. Dincolo de surâsul îngăduitor, parcă aud mai departe cum sună logica acestor grandes personnes: „Frumuseţea? Nu s-a bătut nimeni niciodată serios pentru ea. Războiul troian, Herodot însuşi a recunoscut-o, a fost absurd. Iubita lui Paris nu s-ar fi lăsat niciodată răpită dacă n-ar fi dorit-o. Dragostea?  Ea a descoperit regretul. Dacă vreţi să vă feriţi de regrete nu mai iubiţi cu atâta entuziasm! Fericirea? Durează o clipă şi apoi cicatricea ei doare toată viaţa. Adevărul? Uitaţi-vă cum în orbitele zeilor de piatră şi-au făcut cuibare şopârlele! Nu există decât luciditate ironică şi dispreţul înţelegător. Singura soluţie pentru a te feri de dezamăgiri e să trăieşti exact, fără să te îmbeţi de nimic. Ceea ce nu va deveni fşacără nu va deveni nici cenuşă. ” Ce să le răspundem? Poate e obositor să ne justificăm mereu.”

„Defapt, tot ce n-am cules la timp nu ne mai aparţine. Nimic nu poate fi reparat prin amintiri. O greşeală săvârşită rămâne ca un şacal în junglă. Tace în lumină, ca şi cum n-ar exista. Şi într-o noapte, pe neaşteptate, urlă.”

„Înainte de a exista metronomul, ritmul, pe vremea lui Monteverdi, se măsura în muzică prin bătăile inimii şi se chema tempo naturale. Poate că unii mai trăim şi azi sau visăm să trăim într-un tempo naturale ale cărui minusuri de precizie sunt compensate printr-o emoţie sporită în faţa lucrurilor din jur.”

Caminante.

                E clară treabă, a aruncat o plasă asupra mea (fără să vrea, probabil), de care nu pot scăpa. Nu este atât de grea pe cât sunt altele, însă este şi mă ţine oarecum captivă.

Tot aşa cum nu-mi plac oamenii care-şi strigă durerea. Niciodată nu mi-au plăcut. Iar eu mereu am vrut poveşti. Am fost conştientă de lucrul acesta chiar şi după ce am trecut de vârsta poveştilor. Dar la fel de conştientă sunt de faptul că e posibil să nu am energie să alerg după ele. Sau răbdare să le aştept.

N-am vrut să amestec azi mexicanii cu japonezii. Nu se face, mai ales sub privirile cactuşilor de la  fereastră.

                Aproape că mă simt ca în acele nopţi de liceu pe care le petreceam (nu pierdeam) în aceeaşi lumină. A ecranului şi a lămpii. Lumina portocalie a lămpii, deschisă doar puţin. Pijamaua de la bunica, molcuţă. Lui G. i-a plăcut cuvântul molcuţă. În altă viaţă sunt convinsă că am fost cu G. pe vârf de munte. Sunt convinsă că am avut multe alte vieţi. Am trăit în filme şi în cărţi, am trăit în alte timpuri şi-n alte locuri. Puţine şi speciale alte locuri. Cred că am fost la un moment dat şi cactus. Diferenţa dintre momentul acesta şi momentele acelea din nopţile de liceu e că nu mi-e rău. Aceeaşi muzică. Ei n-au habar că îmbinarea dintre versurile şi notele lor mi-au ţinut mie de urât prin atâtea şi-atâtea momente... Tânjesc, dar nu mi-e rău.

„Nu suntem totdeauna pe pământ: doar puţintel aici, zicea un cântec vechi, dar acest puţintel aici este singura bogăţie de care dispunem.”

Chestiunea stă în felul

următor. În ziua de azi, nici familia tradiţională nu mai există. Extinsă adică. Doar cea nucleu. Iar în unele cazuri, nici măcar nucleul.

Cam multe au dispărut în epoca actuală, nu credeţi? Cu mine vorbesc. Pe mine mă întreb. De ce am lăsat legăturile să se rupă? Ceea ce era la început o frânghie groasă şi puternică a devenit, încet, încet, praf. S-a subţiat uşor, în timp; a început să putrezească până s-a evaporat. Subliniez. Evaporat, nu rupt. O ruptură implică cu totul altceva. S-a evaporat. Plural, s-au.

Cert e faptul că uneori trecutul priveşte din umbră, peste umăr, iar eu n-am mai ascultat Walk of life de atunci.

Veşnicie

*

N-aş vrea să mai insist, societatea românească nu se dă în vânt după melancolii. Are alte preocupări azi. Toate legate de bani. Pe busole, în locul nordului, s-ar putea lipi un euro sau un dolar. Cine are chef să mă asculte pe mine lamentându-mă şi vorbind despre eşecuri? La fel ca în cazul luptei cu moliile, mă dau bătut. Mai ales că nu ţin să fiu văzut ca un maniac al regretelor şi să aştept compasiune. Îmi e suficientă eticheta de „pesimist”. Pe care, la drept vorbind, nici n-o merit. Cei care m-au considerat pesimist m-au supraestimat. Mi-au atribuit şi o concepţie despre viaţă şi despre lume. Ceea ce eu n-am. [...] Eu sunt un banal idealist, lipsit total de simţ practic, care merge pe drumuri înfundate ca pe un bulevard. Am urmat exemplul lui Diogene care s-a vârât într-un butoi, dar nu şi-a dus butoiul departe de lume, ci în piaţa publică.

*

Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam, dintr-un motiv lesne de înţeles.

*

Bărbaţii, domnilor, jură pe ceea ce n-au. Pe veşnicie. În schimb, cel pe care ei îl consideră un depravat prin excelenţă nu ţine să mintă. Don Juan recunoaşte că tot ce poate oferi femeilor este o fericire de moment.  Numai că tocmai această sinceritate îi înfurie pe bărbaţi! Ei se pornesc să vânture principii de cum aud vorbindu-se despre succesele lui Don Juan. De c eo fac? Din motive morale? Nici vorbă! Ceea ce îi irită nu este frivolitatea lui Don Juan, ci faptul că el pune în pericol, prin sinceritatea lui, minciunile bărbaţilor despre fidelitate. Se tem că nu vor mai fi crezuţi când îşi vor invoca sentimentele. Cu singuranţă, nu întâmplător toţi denigratorii lui Don Juan, din literatură şi filosofie, s-au recrutat din tagma bărbătească.[...]

*

Am vrut să-l opresc şi l-am prins de braţ. <>, mi-a zis, uitându-se la mine cu răceală. [...]De atunci, plâng ca o proastă. Îi plăcea să spună că orice dragoste e o formă de război. Cineva câştigă războiul şi cineva îl pierde. Dar nu l-am luat în serios.[...] M-am gândit să plec undeva, să nu mai văd oameni cunoscuţi care să mă întrebe cum o duc. Degeaba le-aş spune ce-i în sufletul meu. Oamenii cred în orice minciună, însă cu adevărul nu-i convingi.

*

Cum vă spuneam, în Lisa mă duc foarte rar. În ultimii doi ani, n-am mai fost deloc. Acolo nu mai am pe nimeni. Casa ridicată în vara dinaintea morţii tatălui meu, pe vatra casei părinteşti, e pustie, locuită numai de amintiri. În curte a crescut iarba, întrucât nimic n-o mai împiedică. Toamna e presărată cu mere şi pere căzute din pomi, care, neculese de nimeni, sfârşesc prin a putrezi. Exact ca trecutul din şura părăsită, din grajdurile pustii sau din grădina cu meri bătrâni, ameninţaţi să fie smulşi din rădăcini de orice furtună mai puternică. De câte ori m-am dus acolo în ultimii ani am trăit aceeaşi confuzie. Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă. [...]drumul nu mai duce nicăieri decât spre „veşnicia” expirată din satul românesc interbelic. În acea „veşnicie” apusă existau – cred că am mai spus-o – cinci instituţii de bază: şcoala, cârciuma, biserica, primăria şi „gura satului.   [Octavian Paler, Calomnii mitologice – Fărâme din conferinţe nerostite, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010]

Începusem să povestesc despre copacii coloraţi pe care i-am văzut în pădurile din drumul spre casă când am amintit şi de planul pentru o săptămână din vară. Vorbeam cu G. iar el mi-a tăiat elanul imediat, într-un mod destul de brutal, spunând sec şi ferm că satul tradiţional nu mai există. Prin Conferinţa unui impostor, Paler zice acelaşi lucru. Se observă totuşi un „Sau poate e pe cale să dispară”, de care, sinceră sp fiu, eu mă agăţ şi cu dinţii, şi cu unghiile, şi mai ales, cu toate speranţele. G. mi-a amintit de fotografiile pe care i le-am trimis, odată demult: cea cu căţelul legat cu un lanţ gros şi cea cu pisicile ce stăteau leneş pe bancă. Mi-a zis că se vede pace în ele. Mi se făcuse dor şi-am început să le răsfoiesc. N-am mai fost la ţară de cel puţin doi ani şi pe lângă motivul principal care-mi face inima să mi se chircească la gândul de a merge acolo, sunt şi schimbările petrecute între timp. Abia acum mi-am dat seama. Cu toate că le cunosc, prefer totuşi să-mi rămână în amintiri vechile piese. Da, am văzut gardul nou, din fier forjat, dar eu vreau să rămân cu cel găurit, putrezit pe ici, colo, căruia începea să-i cadă vopseaua verde. Da, ştiu hambarul din grădină, cel înalt cu tablă roşie, dar prefer să rămân cu capiţele de fân pe care ne suiam să aşteptăm Olcitul albastru. Acum nici Olcitul albastru nu mai este, şi nici unchiul. Am să merg chiar mai departe în trecut, să spun că vreau să rămân cu drumul acela mai lung, făcut cu bunica dimineaţa. Ajungeam acolo cu „cursa”, un autobuz care clănţănea din toate încheieturile şi care emana un puternic miros de carburant. Apoi trebuia să înconjurăm puţin, căci pe-atunci drumul scurt nu era gata. Înconjurând, trebuia să trecem pe un pod care mereu îmi dădea fiori(am mai povestit, cu siguranţă). Avea găuri şi eu mereu mă uitam în jos. Apa se vedea verzuie şi învolburată, şi curgea foarte repede. Treceam podul acela cu respiraţia tăiată, iar când ajungeam dincolo, simţeam o mare uşurare. Parcă era un fel de probă pe care trebuia s-o treci pentru a ajunge „dincolo”. Apoi urma un drum lin şi verde. Pe o parte dealul cel mare, pe cealaltă râpa. Urma un alt pod, rotund ca un fund de ceaun de mămăligă (dar nu la fel de negru). A doua casă. Poarta se deschidea greu, scârţâind. Câinii lătrau (până să înceapă a da din coadă). Găinile se plimbau ţanţoş prin curtea, pe atunci, neasfaltată. Când ploua, noroiul era amestecat cu puţinele petice de iarbă care supravieţuiau orătăniilor. Noroiul era rece iar mie-mi plăcea senzaţia pe care o aveam când picioarele mi se cufundau în el. Alunecam. Jucam fotbal cu o minge spartă şi roşie. Ne jucam şi cu copiii vecinilor. Doar pe Roxana mi-o mai amintesc, vag. Făceam scenete, ne costumam, făceam ce se numeşte acum „karaoke”. Cu tot cu dans. Croiam haine pentru păpuşi. Făceam borş cu buruiene din grădină. Şi ne băteam să radem coaja de mămăligă din ceaun, peste care era turnat lapte proaspăt. Mergeam după ciuperci, însă mie îmi era frică să intru în pădure, căci de la primii copaci întâlneam pânze cu paianjeni graşi, iar eu pe atunci aveam groază de paianjeni. Fluturii mei preferaţi erau aceia mici şi mov, iar florile – gura leului. De pe deal, care atunci era mult mai mare decât e (pare) acum, vedeam cum arată soarele în apus, în Dracşani. Şi greierii... 

Dungi

Era un soare pe masa din Alpin. Cea din mijloc. Băieţii savurau cafea din două ceşti, mari, roşii. Şi târzii.

Pe drum. Pe cer, într-un măr, erau mere roşii. Frunze puţine. Mere roşii. Cer albastru. Clădirile înalte erau gri, părăsite, iar pe ici pe colo geamurile erau sparte asimetric. La marginea unei grămezi de gunoi, pancartă „Interzisă depozitarea gunoiului”. 12 grade. 20 de minute. Soare. Aflăm, apoi, că defapt erau 18. Gradele. Cald, ca acasă.  Cimitire cu cruci albe, gri sau din fier. Unele vopsite, preponderent în albastru. Altele cu rugină. Verde, cărămiziu, galben, portocaliu, oranj, roşu, deschis, închis. Maron. De la depărtare, chiar mov pe alocuri. Nuanţe, nuanţe, nuanţe. Ca în viaţă. La drum, măceşe sângerii pe crenguţe gri. Roşu aprins. Mesteceni albi. Soarele se joacă cu pădurea. Inmulţim nuanţele de sus de zece ori. Un bătrân pe câmp. Căruţă, cal negru. De unde energie? Plan pentru vara viitoare. O săptămână la ţară, la necunoscuţi. FĂRĂ MEAJAMENTE. Fără curent. Cu năframă albă pe cap, cu cizme de cauciuc, în glod. După găini şi vaci şi haine peticite. Fără teama de a pica din căruţă. Fără menajamente, până fac bătături în palme.

Sunt unii care văd avantaje în a fi fileu. Fileului îi e mai greu. E urât să fii şi minge. Dar şi fileu. Nu eşti în nici o parte.  Am fugit mereu de normalitate şi de modele gata făcute.  Şi cu toate astea, mereu m-am întrebat cum ar fi fost dacă totul ar fi fost normal. Încă mă mai întreb, uneori, rar.

În partea gri a oraşului oamenii dorm pe cârje, în frig, bolborosind discuţii cu fantasmele minţii injectate cu alcool ieftin. În partea non-gri a oraşului oamenii beau Merlot  la căldura casei lor. Cine să-i condamne şi pe care dintre ei?

De mâzgâlit am chef, nu de scris. De mâzgâlit cu o pensulă groasă, cu smoală, pe nişte pereţi corojiţi. Îmi place dunga de pe mijlocul drumului. Îmi plac filmele cu oraşe părăsite în care personajul principal se plimbă pe mijlocul drumului. Pe dunga albă. Şi mereu când fac drumul ăsta seara îmi imaginez un accident urât cu cioburi mari de sticlă în venele sângerânde ale gâtului meu.

Tigrisor

Ah, da, ştiu că am spus de-atâtea ori că îmi învăţ lecţia şi las totul să curgă pe lângă mine. Adică să las totul să curgă fără să mă mai lovească. Dar versurile încă nu s-au adeverit. As your heart grew colder and finally turned to stone. CEea ce este, oarecum, pozitiv, în toată povestea aceasta e faptul că după primul moment în care mă clatin şi uneori chiar pic, încep să râd şi să merg mai departe cu privirea ridicată. Poate că am şi noroc. Mă întorc la blues şi mai apoi la Paler. Citind, scriu.
Oricum... .
Tigrişorul se pisicea şi-şi scotea gheruţele a joacă. Îi era frig, poate foame, dar torcea. Fuge când îl alungi, vine când îl chemi. De la ei om fi învăţat?

So....off we go!!

Lots of mississippi...

“Am auzit odată o vorbă: ia de la viaţă şi pe urmă plăteşte. Unii iau fără să plătească nimic, niciodată. În schimb, eu am plătit fără să iau. Înţeleg însă că nimeni nu te iartă când eşti slab. Doar te uită.”

Normal că m-am supărat. De ce să vorbească despre mămăligă atunci când face cafea?! Data viitoare i-o pregătesc arsă, aşa, de 20 de minute.

Astăzi a fost o zi gri cu nori. Cu aer greu. O zi care prevesteşte ceva rău, de obicei, prin filme. Nu ştiu dacă atmosfera era apăsătoare sau doar eu o simţeam aşa. Ploua ciudat în parc. Tot ciudat şi faptul că magnolii aveau înflorite vreo trei flori. Iar de prin ramuri se-auzea un fel de piu-piu ciudat şi nu-mi trece prin minte ce păsări or fi fost. Am lipit abţibildul cu Hello Kitty pe coperta caietului. Singurul motiv, fiindcă l-am găsit în cartea luată de la bibliotecă. E pe fundal alb, are conturul făcut cu un sclipici gri iar fundiţa cu sclipici roz. Detalii.

Tot azi şi tot apropo de cărţi, mi-am luat Luni de fiere, cu toate că mi-am zis după Copilul divin că n-am să mai citesc nimic de la el. Pe spate zice aşa: „Autorul tratează criza cuplului modern, sătul de monogamie. Oare este bine să trăim în convenţia de a fi împreună cu jumătatea până la capătul vieţii, cu riscul de a ne distruge reciproc?”  Nu-i aşa?

Prin bucătărie, dimineaţa, amintindu-mi de Copilul divin, mă întrebam dacă aducerea pe lume a unui copil ţine mai mult de egoism decât de toate celelalte. Dar nu mai am acum stare de.... Ştii? Mi-e somn.

            Ieri lângă ghena de gunoi era un pui de mâţă. Era negru şi slab. Mic şi tare slab. Era cât o palmă. Dar avea, cumva, energie să se joace prin praf şi pietricele cu o bucată de staniol galben. Iar asta mi-a amintit de Eleonora. S-a uitat la mine mirat cu ochii lui mici şi apropiaţi. Apoi şi-a văzut de joacă.

            Ieri aproape că am avut o criză. Sau un atac de panică, mai bine zis. Nu mai ştiam nimic. Mă întrebam unde sunt şi cum se poate aşa ceva, mă întrebam cine sunt (eu sau ei) şi-mi afundam capul în pernă mai mult şi mai mult, repetându-mi “dormi, dormi, hai dormi. One mississippi, two mississippi, three mississippi, four mississssippi....four...five mississippi, six mississippi, seven...” Minciuna nu poate ţine prea mult, sunt conştientă. Mă mir că a ţinut atât. Mi-e somn. Dar mi-a făcut bine, m-a lăsat să-mi văd de treabă zilele astea. Rău mi-a făcut să amestec. Cele două planuri. Dar aşa am văzut şi eu cât e de mare diferenţa. Cât e de mare diferenţa.....cine sunt ei??? O Doamne, cât e de mare!

Era cât pe ce să iau tricoul azi în parc. Mare greşeală ar fi fost.

ps: chestia aia mai dureaza, cum am obiceiul sa aman lucrurile.

Azuriu

În ultimul timp m-am mai liniştit, cel puţin aşa cred.

What is your name?

Dreamfollower.

Dreamfollower?

Dreamfollower.

De câteva zile mă obsedează o fotografie. Defapt, privind cerul meu din balcon, îmi aduc aminte de acea fotografie, iar aducându-mi aminte de acea fotografie (care nu a fost făcută de mine, ci am văzut-o pur şi simplu undeva pe internet) îmi aduc aminte de cerul de acolo, de atunci, de acea stradă, de acel moment, timp, vreme, mine, cer. Exact cum e în fotografie, exact aşa am văzut eu atunci. Şi cerul şi biserica. În ultimele zile, mereu când îmi cade privirea pe turla bisericii din piaţă, are loc procesul ăsta de rememorări. „Proces de rememorări” sună ca şi cum ar fi un proces de lungă durată, dar defapt eu nu zăbovesc deloc. E ca un deja-vu, o fracţiune de secundă. Doar că eu ştiu unde şi când a fost, iar secundele pe care de obicei le petreci încercând să descoperi prin meandrele memoriei de ce anume îţi aminteşte o imagine, eu încerc să înţeleg de ce îmi aminteşte acea imagine ceea ce îmi aminteşte. Înţelegeţi tu diferenţa?

Deoarece biserica şi cerul mereu au fost la locul lor, mi-am zis că e culoarea de vină. Un fel de azur atât de clar încât pare ireal. Citeam în balcon şi vedeam doar cerul, fără biserică. Mi-am dat seama că şi tricoul are aceeaşi culoare. Mi-am dat seama că pe cer alunecă fel de fel de păsări şi că toate-s frumoase, fie vrăbii sau rândunele sau porumbei sau ciori. Mie oricum mi-au plăcut mereu ciorile, iar pe fundalul cerului liber de nori, parcă ele au mai mare impact decât celelalte. Exact aşa cum au porumbeii albi pe cer de furtună. În termeni simpli, se numeşte contrast. Uneori e ciudat să constaţi că cerul e unul şi-acelaşi şi aici şi acolo.

Cărţile de la bibliotecă au acel miros specific ce-mi place tare mult. Cred că am mai spus. Îl depăşeşte pe cel de tipăritură proaspătă. Cărţile de la bibliotecă au mirosul clădirii vechi şi-a celorlalte cărţi ce-s adăpostite acolo. După câteva zile de ţinut acasă, mirosul îşi pierde din putere. Uneori stau cu nasul în cărţi, la propriu, să-l caut. Şi nu ştiu dacă să cert urmele pe care ceilalţi cititori le lasă pe unele cărţi. E un fel de paradox. Cu acţiunea de a sublinia, de exemplu, pe o carte, mai ales o carte ce nu-ţi aparţine, nu sunt deloc de acord. Dar, în acelaşi timp, o carte veche cu mai multe feluri de sublinieri parcă poartă o poveste mai profundă. Nu e doar autor – tipăritor. Nu e doar autor - poveste – bibliotecă. E autor – poveste - tipăritor -  bibliotecă – oameni – alţi oameni – şi mai mulţi oameni. Iar acei oameni, prin sublinierile lor, îmi vorbesc. Cine ştie de când.

De când mă ştiu, când iau o carte de la bibliotecă, sper să găsesc vreun mesaj criptat care să mă ducă la un alt om ce-a citit cartea respectivă. Să găsesc un bileţel cu vreun cuvânt care să dea de gândit. Să aducă un plus de ceva. Cam aşa sunt, la urma urmei, şi sublinierile, nu? Dar eu aş vrea ceva mai sofisticat. Şi cum n-am găsit niciodată nimic, cu fiecare carte mă gândesc cum ar fi dacă aş începe eu. Pentru asta or fi probabil forumurile cu discuţii despre cărţi, că tot vorbeam despre „comunităţile vitruale”. Doar că eu nu la asta mă refer. Nu ştiu cum „se cheamă” chestia la care mă refer eu. E de înţeles, nu e de numit.

La ultima pagină am strănutat. N-am avut timp să întorc capul, şi-am strănutat în plină ultimă pagină. Nu ştiu cât trăiesc microbii, sau dacă microbii din strănutul meu erau răciţi. Dar mi-a zis că e posibil ca viitorul cititor, în timp ce citeşte ultima pagină a cărţii, să contacteze o răceală. Păcat, nu-i aşa? Multe accidente şi multe morţi sunt stupide, d-apoi de răceli ce să mai spunem...

Mie nu-mi place să discut cărţile fiindcă ştiu că multe discuţii de acest fel ajung să fie în contradictoriu. Iar oamenii sunt prea orgolioşi ca să înţeleagă că fiecare pagină citită are o anume putere şi lasă o anume urmă pe fiecare dintre noi, diferenţa constând tocmai în faptul că noi suntem diferiţi. Cărţile le primim fiecare în mod subiectiv. Eu m-am simţit ca o ceapă decojită fără nici un fel de grabă. Cam cum e margareta chelită de petale, în căutarea acelui răspuns. M-am simţit certată şi arătată cu degetul. Şi-am simţit un duş rece(chiar la adevărul acesta şi la singurul lucru de care mă mai agăţ ţi-ai găsit să te opreşti?) M-am încălzit iar, s-au uscat şi hainele între timp, acum sunt la mijloc şi trebuie să mă gândesc serios care cale (mă alege) aleg de-acum. Alţii ar fi putut spune ..... alte lucruri. De asta eu nu prea vorbesc despre cărţi. Cărţile nu se judecă, ci se citesc. Tot aşa nu înţeleg premiile literare. Cum alegi? Obiectiv?! Apropo de premii literare, „Ai toată viaţa înainte” de Gary/Ajar aşteaptă. Mă întreb dacă a scris-o având în minte posibilitatea de a câştiga încă o dată Goucourt-ul. (Foarte arogant ori foarte încrezător în sine? nu judec, oricum ar fi fost.) Iar dacă nu, care i-o fi fost reacţia? Eu aş fi pufnit în râs, puţin ironic, şi-aş fi exclamat mirat un “Ca să vezi!”

În fine, nu mai scriu. Măşti de sticlă, cobre, mlaştina, pădurea, deşertul. Gara. Singurătatea? Pustietatea? Şi când te gândeşti că eu...hm…