Patul roz, hipo e verde, pereţii mov, hanoracul e roşu, nu cred că aş putea trăi fără culori. Afară e gri, cerul e încărcat de nori, cred – după cum zburau ciorile – de zăpadă. Poate vine şi iarna în sfârşit. Frigul fără zăpadă e urât. Nu a fost deloc lumină azi. Toată ziua a fost ca o oră, ca aceea în care ziua cu noaptea se bat pentru a prelua puterea asupra cerului. Cactuşii privesc de la fereastră, prin perdea. Au o umbră gri, verdele nu se distinge. Trei feluri de cactuşi, i-am adus lângă mine. Mie cactuşii îmi plac fiindcă sunt simpli şi sobri şi nepretenţioşi. Nepretenţioşi, sau mai bine zis (chiar dacă sună siropos, recunoaşteţi că aşa este) supravieţuitori. Supravieţuitori unor condiţii vitrege. Găsesc pe un site următoarele:
„În lumea plantelor şi a florilor, cactusul poate fi considerat răţuşca cea urâtă. ”
Iar spinii, cu toate că sunt o adaptare a frunzelor, eu îi văd ca pe un sistem foarte bun de apărare faţă de exterior.
„E ceasul când, între cactuşi şi pietre, legendele vorbesc celor care nu se plictisesc să asculte tăcerea. Dar les grandes personnes, cum ar zice Saint Exupery, s-ar uita ironic la mine acum şi m-ar trata cu un dispreţ indulgent. În epoca tuturor demitizărilor eu nu găsesc ceva mai bun de făcut decât să urmăresc vegetaţia iluziilor crescând luxuriant pe pietrele sterpe? Aici nu există decât pietre goale, înnegrite de soare, ruine mute şi autocarul care ne aşteaptă să ne ducă mai departe. Restul e fantezie. Viciu romantic, anacronic. Dincolo de surâsul îngăduitor, parcă aud mai departe cum sună logica acestor grandes personnes: „Frumuseţea? Nu s-a bătut nimeni niciodată serios pentru ea. Războiul troian, Herodot însuşi a recunoscut-o, a fost absurd. Iubita lui Paris nu s-ar fi lăsat niciodată răpită dacă n-ar fi dorit-o. Dragostea? Ea a descoperit regretul. Dacă vreţi să vă feriţi de regrete nu mai iubiţi cu atâta entuziasm! Fericirea? Durează o clipă şi apoi cicatricea ei doare toată viaţa. Adevărul? Uitaţi-vă cum în orbitele zeilor de piatră şi-au făcut cuibare şopârlele! Nu există decât luciditate ironică şi dispreţul înţelegător. Singura soluţie pentru a te feri de dezamăgiri e să trăieşti exact, fără să te îmbeţi de nimic. Ceea ce nu va deveni fşacără nu va deveni nici cenuşă. ” Ce să le răspundem? Poate e obositor să ne justificăm mereu.”
„Defapt, tot ce n-am cules la timp nu ne mai aparţine. Nimic nu poate fi reparat prin amintiri. O greşeală săvârşită rămâne ca un şacal în junglă. Tace în lumină, ca şi cum n-ar exista. Şi într-o noapte, pe neaşteptate, urlă.”
„Înainte de a exista metronomul, ritmul, pe vremea lui Monteverdi, se măsura în muzică prin bătăile inimii şi se chema tempo naturale. Poate că unii mai trăim şi azi sau visăm să trăim într-un tempo naturale ale cărui minusuri de precizie sunt compensate printr-o emoţie sporită în faţa lucrurilor din jur.”
Caminante.
E clară treabă, a aruncat o plasă asupra mea (fără să vrea, probabil), de care nu pot scăpa. Nu este atât de grea pe cât sunt altele, însă este şi mă ţine oarecum captivă.
Tot aşa cum nu-mi plac oamenii care-şi strigă durerea. Niciodată nu mi-au plăcut. Iar eu mereu am vrut poveşti. Am fost conştientă de lucrul acesta chiar şi după ce am trecut de vârsta poveştilor. Dar la fel de conştientă sunt de faptul că e posibil să nu am energie să alerg după ele. Sau răbdare să le aştept.
N-am vrut să amestec azi mexicanii cu japonezii. Nu se face, mai ales sub privirile cactuşilor de la fereastră.
Aproape că mă simt ca în acele nopţi de liceu pe care le petreceam (nu pierdeam) în aceeaşi lumină. A ecranului şi a lămpii. Lumina portocalie a lămpii, deschisă doar puţin. Pijamaua de la bunica, molcuţă. Lui G. i-a plăcut cuvântul molcuţă. În altă viaţă sunt convinsă că am fost cu G. pe vârf de munte. Sunt convinsă că am avut multe alte vieţi. Am trăit în filme şi în cărţi, am trăit în alte timpuri şi-n alte locuri. Puţine şi speciale alte locuri. Cred că am fost la un moment dat şi cactus. Diferenţa dintre momentul acesta şi momentele acelea din nopţile de liceu e că nu mi-e rău. Aceeaşi muzică. Ei n-au habar că îmbinarea dintre versurile şi notele lor mi-au ţinut mie de urât prin atâtea şi-atâtea momente... Tânjesc, dar nu mi-e rău.
„Nu suntem totdeauna pe pământ: doar puţintel aici, zicea un cântec vechi, dar acest puţintel aici este singura bogăţie de care dispunem.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu