Guarda e passa

Se pare că totuşi există şi experienţe negative.

Unii oameni sunt şerpi. Te mint şi se poartă frumos, impecabil. Apoi, sar direct la gâtul tău şi te sugrumă. Fără nici un soi de avertisment. Nu te poţi apăra tocmai fiindcă eşti uimit. Pe asta se şi bazează. 

Anul s-a terminat cu un lung şir de dezamăgiri (bineînţeles, nu ştiu dacă şirul de dezamăgiri s-a terminat o dată cu terminarea anului). Cea mai mare, faptul că nu am avut grijă şi mi-am pierdut liniştea şi pacea interioară pe care cu greu am găsit-o. Celelalte, din partea oamenilor, a prietenilor. Toţi dezamăgesc mai devreme sau mai târziu. Toţi, fiindcă suntem fiinţe egoiste şi tâmpite, care nu ne dăm seama de efectele faptelor noastre.  Sau ne dăm seama, însă suferim de-o crasă răutate şi nu ne pasă.

E bine să nu ai certitudini. Cel puţin, să nu te laşi ghidat de ele căci s-ar putea să fie false şi să te pocnească peste ceafă când te aştepţi cel mai puţin. Iar tot atunci (în cazul în care vorbim despre lucruri importante) doare cel mai tare.

Puţini sunt cei care îţi rămân într-adevăr aproape mereu, şi oricât ai fi dat în ei, oricât timp i-ai fi uitat, oricât ţi-ai zis că nu mai ai nevoie de ei, uşa inimii lor îţi rămâne mereu deschisă. Din păcate, nu ne dăm seama la timp, dar în situaţiile astea, niciodată nu e prea târziu, tocmai datorită sufletului lor curat. Poate că aceste cuvinte par cam siropoase, şi n-o să le înţeleagă nimeni decât atunci când o să ajungă să simtă exact ce simt eu acum.

Acum mă simt ca o pasăre colibri. Ea bate repede şi des din aripi, însă plutirea ei în aer arată tare lin. Chiar dacă mi-am pierdut oarecum pacea şi liniştea interioară, merg înainte la fel de calm. Cu toate că...ce-i drept, durerea şi neliniştea sufletească, în cazul meu, niciodată nu s-au arătat foarte uşor în exterior.

Unii oameni nu realizează că acţiunile lor, fie ele cât de mici, pot zdruncina un suflet. Unii oameni nu realizează că tăcerea lor poate clătina un alt om. Aceştia sunt cei care se gândesc în primul rând la ei. Iar analizând lumea de azi, nici că nu pot să-i critic. Avem obligaţia să ne urmăm dorinţele, după puteri, după conştiinţă, după principii. Altceva nu mai contează(?).

Până la urmă, am văzut că există şi experienţe negative. Cu adevărat negative. Ce se adaugă sumei experienţelor trecute, şi astfel schimbă tot. Este, la urma urmei, un plus valoare.

În altă ordine de idei, găsisem o poză pe internet. Ideea e simplă şi pare uşor de urmat. Dar nimic ce pare uşor nu e chiar atât de uşor. De ce? Cel puţin în cazul acesta, fiindcă ne putem lovi de răspunsuri negative.

Guarda e passa (Priveşte şi treci - Dante)

Am spus că am venit deja de două ori in cafenea? Acum perdeluţele sunt gri cu dungi negre. Două. Una sus, una jos.  Mai e nevoie să spun că îmi plac? Iar masa mea nu arată a masă de cafenea, ci mai degrabă a masă de bibliotecă. Foi, cărţi, laptop, geantă, cafea. Masă de 4 persoane, dar bineînţeles că o altă persoană n-ar mai avea loc.

„Just talk about life and how if she were a person she should be locked in the meanest mental institution and how we should teach her some fucking manners.” E uşor tare să dăm vina pentru orice pe exterior. Pe oameni, pe situaţii, pe guvern, ţară, viaţă. Orice, oricine, mai puţin noi, bineînţeles. Bineînţeles că zâmbesc cu subînţeles. Suntem leneşi şi laşi. Bineînţeles că mă autoinclud în această categorie. [„Am să trec peste momentul cu pricina căci dacă-i dau mai multă importanţă, va avea mai multă putere iar lovitura va fi mai cruntă.”]

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.” „Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...” „nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.” CAMINANTE

Mie îmi plac persoanele ironice, iar dacă viaţa ar fi o persoană, aş invita-o la masă, căci mie îmi plac persoanele ironice.

Iar despre mine şi pentru mine oricum scriu. ( <--- Este necesar un anumit ton în citirea acestor cuvinte). Fiindcă nu vorbesc. 

Dimineaţă am deschis după mult timp cutia cu amintiri. Demult n-am mai hrănit-o, iar azi am aşezat în plic biletul de la Scorpions şi cel de la Ten Years After. Pietrele din geantă am uitat să le pun, după atâta timp am uitat şi provenienţa lor.

De s-ar fi interesat cu adevărat de soarta mea şi nu de un subiect de bârfă, aş fi povestit istoria. M-am blocat. Paler avea dreptate de fiecare dată când spunea că nu te simţi mai singur decât printre oameni, în agitaţie.  Sunt singură în cafenea. Eu şi chelnerii. Bradul e încă împodobit. Ca şi cel de-acasă.  Doar că afară e primăvara. Astăzi mi-era un dor teribil de toamnă, de toamnă călduţă, să mă pierd pe străzile micuţe ale parcului, covoare de frunze colorate. Să fug înspre nicăieri. Am uitat, nu-i aşa, să călătorim, iar tot ce ne interesează acum este destinaţia. Găsisem în agendă (acea agendă) câteva foi scrise. Un soi de scrisoare şi un soi de jurnal de drum. Jurnalul de drum era compus din vreo patru foi A4, îndoite. Scrise în neordine, numerotate. Drumul şi staţionarea în acel parc bistriţean, pe banca din faţa celor doi nuci mici. Botoşani, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Bistriţa. De drumul acela, mi-e dor. De serpentine, de biserică, de gara din Vatra Dornei (autocarul oprea mereu în spatele gării), de localităţile acelea multe cu nume neoriginale. Bârgău. Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului. Indiferent dacă vară, toamnă, iarnă sau primăvară. Mereu avea un alt farmec, mereu descopeream ceva nou, niciodată nu am simţit plictis. În parc se auzea susurul apei iar salciile ori stăteau încremenite, ori îşi legănau uşor franjurile în vânt. Iar cei doi nuci tineri mereu mi-au pus problema viitorului. Când vor creşte, ce se va întâmpla cu ei din moment ce erau atât de aproape unul de altul? Două variante, total opuse. Ori cei doi nuci, în lupta pentru supravieţuire se vor anihila unul pe celălalt, şi în felul ăsta ambii vor fi sortiţi pieririi, ori se vor contopi şi astfel vor putea ajunge la vârste venerabile de zeci, poate sute de ani (nu sunt la curent cu vârsta nucilor).  Iar de se vor contopi, despre ce am sp scriu data viitoare? Despre un nuc sau despre doi nuci? Iar dacă tot vorbim de nuci, unui alt nuc îi datorez câteva vizite. 

Am coborât în partea cealaltă a oraşului, unde am dat peste casa roşie cu numărul 13.