Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple ale vieții

Șă te înstrăinezi prin cultură

Moartea e o prezență? Bine. Atunci să tăcem și s-o așteptăm.

Omul care nu știe să uite nu poate fi lucid niciodată. Drama omului contemporan mi se pare că nu e alta decât aceasta: nu știe să uite. Nu abandonează nimic. Nu aruncă în urmă nimic. Vrea să poarte tot în brațele lui, toate păcatele lui și a lumii. Așa l-a învățat istoria, spiritul istoric, maladia istorică.

Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decât viața. Sunt câteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc? […] Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.

E un lucru curios că oamenii nu vor să știe unde e puritatea lor, de când încep ei să fie puri. Dar știți de când? De la singurătate înainte. […] Ne-am învățat așa, să ne fie frică de singurătate.

Am luni de zile de când trag de mine să merg în cafenea. Dar nu mai e deloc aceeași. Au strivit-o și nu cred că mi-ar face bine să caut vremurile apuse. Din toată cafeneaua au rămas doar notele. Nici mesele înalte, nici scunele rigide, nici măcar perdeluțele negre prin care se strecurau raze de soare și nici măcar G. S-au evaporat toate, au rămas câteva cuvinte și câteva amintiri de senzații.

Camil Petrescu a subliniat foarte bine ideea. Diferența cu care privim moartea atunci când *) suntem bolnavi și când **) ne gândim la sinucidere. Poate suntem egoiști.

Nu mi-am fost niciodată fidelă. Nu mai știu să scriu, nu mai reușesc să trec stări și experiențe în cuvinte. Am pierdut ceva pe drum, m-am înstrăinat de mine. Ce caut eu aici?

"Toată lumea urlă de singurătate"

"iar să suferi din dragoste și să-ți pierzi totuși încrederea în dragoste e o contradicție cam ciudată"

"Lucrurile pe care vi le povestesc, fiecare cuplu le-a trăit: ele au săpat cel mai vechi drum al nostru pe pământ. Vă vorbesc despre o prea fericită lipsă de originalitate, căci fericirea nu are ce inventa."

"Iar un bărbat fără femeie, o femeie fără bărbat, suflă în viața lor înjumătățită până ce aceasta se umflă și ocupă tot spațiul. Nefericirea își face bine propagandă: independență și iar independență. Bărbații, femeile, într-atâta au fost de infectați cu independență că nici măcar n-au devenit independenți. Au devenit infecți. Infirmi și mutilați, care recuperează, erijează infirmitatea și mutilarea lor la rang de regulă de viață. Bravo! Să li se decerneze ordinul meritului pentru serviciile aduse respirației artificiale. Am repurtat atâtea triumfuri contra naturii, încât putem, chiar foarte bine, să decretăm  că adevărata modalitate de a respira este asfixierea. Unica valoare umană a independenței este o valoare de schimb. Când îți păstrezi independența doar pentru tine, putrezești cu viteza anilor - singurătate."

"Degeaba te încrezi în firele albe de păr, în maturitate, în experiență, în tot ce-ai învățat, în toți pumnii pe care i-ai primit în cap, în șoapta frunzelor de toamnă, în ceea ce viața face din noi când își pune mintea cu adevărat. Asta nu se schimbă; rămâi și continui să crezi."

"Suntem atât de slabi încât putem să ne facem orice speranță: întotdeauna slăbiciunea a trăit din imaginație. Forța n-a inventat nimic, ea se crede suficientă sieși. Doar slăbiciunea a fost genială."

"Vom trăi după aceea. Deocamdată e vorba doar să-i dăm o șansă șansei. E o epocă în care toată lumea urlă de singurătate." 

Clar de femeie - Romain Gary

Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi. 

Scrisori III

Dragă G.,

Am putea, oare, spune despre noi că suntem doi epistoleri?

Mă aflu iar într-una din stările mele (uşor) depresive, stări pe care niciodată nu ştiu să le explic sau să le remediez.

Eram într-un parc, acum ceva timp, şi-un domn în vârstă – să fi avut 80 sau chiar 90 de ani – îmi spunea bancuri. Unele deocheate. Avea un soi de lumină ciudată în privire, chiar dacă ochii lui cândva albaştri erau mai şterşi. Mi-am zis, eh, e bătrân, n-o avea cu cine vorbi, cine ştie...plus, bancurile nu sunt deloc proaste.

Apoi îmi zice Domnişoară, ştiţi, în viaţă e foarte important să râdem şi să fim binedispuşi. Să încercăm să nu avem prea multe griji şi să nu ascultîm toate prostiile de la televizor. Râsul şi mişcarea, astea două, astea două sunt foarte importante. Eu am o vecină la bloc care stă mereu în casă. Şi-i spun Hai bre în parc, la aer, la mişcare. Ştiţi ce-mi spune ea? Că aşteaptă moartea. Eeeei, eu n-o aştept. Las-o să m-aştepte ea pe mine!

Ştii ce mi se pare mie, G.? Că bărbaţii sunt mai plini de viaţă decât femeile. La orice vârstă, de la 20 la 90 de ani. Ei glumesc şi râd, noi vorbim despre probleme, oale şi nepoţi. Noi parcă ne-am născut cu sufletul bătrân, zău aşa. O să fiu acuzată şi de misoginism acum. Poate că e din cauza falsului cadru moral în care avem impresia că trebuie să trăim, doar fiindcă suntem femei. Că....vorba ta, dă bine.

Şi ce G., dacă nevasta lui Damaschin era nimfomană? Ce dacă se tăvălea prin porumb şi cu doctorul veterinar, şi cu inginerii, şi cu profesorii navetişti şi cu toţi tractoriştii? Dacă aşa voia să fie ea, cât mai primitoare?

Don Quijote

Pe o clădire sunt inscripţionate următoarele:

Vita non est vivere sed valere vita est

Mai jos:

Labor omnia vincit improbus

În prima mă adâncesc mai tare.

Astăzi am stat 6 ore prin parcuri. Am citit. N-am văzut veveriţe, n-am văzut copii, n-am văzut bătrâni, tineri, căţei sau alte lucruri ce-mi furau atădată din atenţie. Or fi fost şi veveriţe şi copii, dar am stat doar cu nasul în carte. Voiam s-o termin, am lungit-o prea mult, şi voiam să iau alta la rând. Am schimbat două parcuri, şi-am ajuns în unul dintre cele două parcuri care mi-au rămas în memorie din prima venire la Iaşi. Defapt, prima venire cu mama. În prima am fost singură şi nu ţin minte decât băncile din amfiteatru. (E ciudat cum mi-am hotărât „soarta” atunci, pe moment, singură, nu?) Pe lângă parcul de azi, în amintirea de atunci mai e şi parcul acela fără prea mulţi copaci şi fără prea multe bănci, unde am hrănit un căţel cu gogoşi pudrate cu zahăr vanilat, luate de la o caşcarabetă din colţ.

Stăteam pe bancă, acolo unde acum 5 ani văzusem acea operă de artă, făcută probabil de copiii de la Clubul copiilor ce e situat în apropiere, făcută pe un spaţiu verde din parc, cu pietre colorate în albastru (Dunărea şi Marea Neagră) şi cărămizii (Carpaţii). România, la scară mică, cu munţi, ape şi oraşe.

Banca era sub geamul unde copiii făceau repetiţii. Cântau. Pe rând, cu negative, cu microfon. „Nu ştiu ce s-a întamplat de-o vreme-ncoace” şi un alt cântec cu arlechini ce râdeau în trei feluri, atât am prins. Apoi a început să bată toaca, clopotele. Şi căutând izvorul sunetului,  am observat cu stupoare că după clădirea cea gri se află o biserică. O biserică de a cărei existenţă am aflat abia astăzi, după cinci ani în care am trecut prin faţa clădirii gri. Ce-i drept – fără să folosesc scuze – din drumul spre bibliotecă nu se vede. Clădirea gri e mare (nu trebuie luată ca o mertaforă). Şi oricum, eu n-am probleme prea mari cu griul. Este cea mai gri clădire pe care am văzut-o. E veche, dar nu degradată – cel puţin la o primă vedere neavizată. Nu a rămas nici o urmă a vreunei culori existente demult, dacă a existat vreodată o culoare. M-am gândit apoi că habar nu am ce înseamnă toaca. „Un cântec al lemnului”, cum am găsit undeva exprimat, ce marchează trecerea de la timpul cotidian la cel liturgic. N-am intrat în biserică ci am continuat să citesc. Oricum, relaţia mea cu divinitatea e ceva mai personală, şi puţini din cei care mă cunosc ştiu că în majoritatea cazurilor îmi curg lacrimi când intru într-o biserică în care mă simt bine. Ceva mă emoţionează extrem. Defapt, nu ştie nimeni lucrul acesta, căci se blochează pe ceea ce se vede din exterior.

Din spate cântecul copiilor, în faţă, biserica, toaca, clopotele. Pe stradă, zgomotul maşinilor, o ambulanţă, oamenii îmbrăcaţi în portocaliu ce curăţau liniile de tramvai şi împrăştiau praful, eu citeam, alţii din parc râdeau zgomotos la vreo glumă, tocuri, un căţel trecea cu ochii blânzi pe lângă mine, fără să se atingă de firimiturile pe care le-am aruncat pe jos pentru porumbei. Un haos organizat. Fiecare cu treaba lui, fără să se întrebe nimic altceva decât ceea ce îi interesează direct.

Acum vreo două zile am văzut o barză. Dacă primăvara, prima dată vezi o barză singură, se spune că vei fi singur tot restul anului iar dacă vezi două, îţi vei găsi perechea. Impersonal.


MORGĂ - s.f. atitudine, comportare trufaşă, dispreţuitoare; sentiment exagerat al propriei valori.

Am citit scrisoarea adresată domnului Unamuno, aşa cum am citit şi Don Quijote în Est. Ştiu şi eu cum e să iei apărarea, la o scară mai mică, e drept, a unui “nebun”. Şi nu de multe ori, “nebunul” am fost chiar eu. Nu mă arunc în mare fiindcă nu ştiu să înot, dar spun atât: îţi trebuie curaj ca să fii nebun. Îţi trebuie curaj să ai iluzii şi speranţă. Şi probabil noi, cei care se zbat între raţiune şi afectiv, suntem cei care-l iubim cel mai mult pe Don Quijote. Cei ca el cred cu sinceritate în lupta pentru Dulcineea, iar cei care sunt vindecaţi de iluzii rânjesc batjocoritor când se întâmplă ca Don Quijote să treacă prin faţa lor, îndreptându-se spre monştrii cu care urmează să se lupte. Nu cred că exagerez cu ceva atunci când spun că ceea ce simt eu se poate numi şi invidie.

De ce mi s-a recomandat tocmai această scrisoare spre citire nu ştiu, poate fiindcă uneori par şi eu lipsită de iluzii sau speranţă. Sau nu sunt destul de perseverentă. 

Despre ce vorbim aici?

“Dacă aş sta să chibzuiesc, nu aş mai scrie deloc, iar avantajul acestei metode este acela că antrenează din întâmplare multe subiecte pe care le-aş elimina dacă aş sta pe gânduri, dar care constituie diamantele risipite în grămada de gunoi.”

„Lucrul cel mai plăcut e să-i cunoşti pe toţi ca muritori de rând, nu ca oameni mari.”

Un sunet poate da căldură. Contravine această afirmaţie legilor din fizică? Poate că da. Şi faptul acesta face ca afirmaţia să fie falsă?

Aş ţine şi eu conferinţă viespiilor şi lui Hippo dacă aş avea ceva interesant de zis.

Plus...mă întrebam ce-o fi acel ceva ce ne face diferiţi unii de alţii.

DAR „Mărturisesc că stilul necizelat şi dezordonat, adesea păcătuind mult împotriva gramaticii şi reclamând înlocuirea unui cuvânt, m-a întristat oarecum. Vreau să spun celui ce va citi rândurile ce urmează că pot să scriu mult mai bine, şi fără să zăbovesc prea mult. Iar acum pot să-mi adresez şi un mic compliment pentru impetuozitatea şi vigoarea stilului [...]” Şi aşa le-am dus înapoi, fără sa ajung nici măcar la pagina 50. Am luat eseuri ale lui Steinhardt, cu toate că ştiu că nu mai întrece nimic Jurnalul.

De ce s-ar gândi cineva la stil şi la formă atunci când scrie într-un jurnal? Într-un jurnal poţi scrie şi stând în cap, dacă aşa îţi vine. Căci despre asta e vorba.

Mie îmi place să merg în picioare pe pat şi să stau în locul pernei cu genunchii la gură, dar pe cine interesează aşa ceva? „Liniştea turcului când îşi fumează narghileaua. Atunci nu se mai întâmplă nimic.” Mă gândeam că sunt puţin diferită în scris, dar cred că e aceeaşi diferenţă ca între felul în care dansezi când eşti singur în casă şi felul în care dansezi când eşti la o petrecere. E vorba despre un soi de libertate. Oricum, nu mint.

Nu îmi pot imagina cafeneaua camera aceea întunecată pe pereţii căreia să apară imagini de câteva secunde. De ce? Deoarece cafeneaua are ferestre, prin care intră raze de lumină. Şi chiar când luminile sunt închise, se crează o diferenţă. De stare. Nu-şi are locul aici nici un film avangardist. Ce trist, nu-i aşa? Dar n-ar fi mai tristă o încăpere fără ferestre? „Idei, aşa ar fi filmul până la sfârşit. Idei şi imagini.”

E mare lucru să găseşti o mână de oameni care să te înţeleagă şi să gândească oarecum la fel cu tine. Nu să-ţi cânte în strună, nu asta vreau să zic. Să gândească oarecum ca şi tine, adică să nu se strâmbe atunci când le zici ce gândeşti. Pentru asta trebuie, cred, o oarecare deschidere a spiritului către altceva. Dar acest altceva nu ştiu cum să-l definesc.

Iar încăperea întunecată să aibă un singur scaun, în mijloc? Sau să fie tot cafenea, cu zece mese, dintre care una în mijloc? Astfel s-ar accentua sentimentul de singurătate. Despre asta e vorba? Depinde cum te simţi şi cum te vezi atunci când eşti singur. Şi cum ar fi chipul luminos, totuşi, în astfel de întuneric? Căci ar fi luminos... Despre ce vorbim aici?

Uneori ni se întâmplă lucruri pentru care nu suntem pregătiţi. Facem 1 mai la mare anul ăsta?

Uneori nu e atât de uşor precum pare la o primă vedere. Dacă vrei să fii singur, nu e de ajuns să închizi uşa. Dacă vrei să fugi, nu e de ajuns s-o deschizi şi să-ţi pui picioarele în mişcare. Fiindcă de cele mai multe ori, vrei să fugi de tine. Iar asta este imposibil.

Îmi spuneam că nu mai vreau cărţi şi nu mai vreau să scriu nici măcar un cuvânt. Sunt în stadiul de larvă şi vreau să rămân aşa, în coconul meu, şi să dorm. Să nu-mi fac patul, să nu ridic jaluzelele, să întind doar o mână după un măr sau o cană de apă. Să-mi ţin mână la gâtul lui Cofy şi să lenevim amândouă cât mai mult posibil. Singurele tresăriri sufleteşti să fie date de zgomotul pe care îl face zăpada când cade de pe acoperişurile blocurilor. Nimin, nimic, nimic altceva.

Cu continuări în 23 şi 24.

Cum se explică faptul că-ţi vin anumite lucruri în minte, aşa, din senin? Înţeleg de ce am analizat ursuleţul colorat de burete. Era în faţa mea, pe etajeră. Ochii, nasul, gura – zâmbitoare – toate găuri. Mi-am zis că trebuie să fie greu să zâmbeşti mereu. Şi-apoi zâmbetul ursuleţului din burete colorat mi s-a părut crispat. Nu e musai să fie trist, ci doar să poată închide gura. Sec. Neutru. Nu, el zâmbeşte crispat dintotdeauna şi pentru totdeauna. Şi se uită direct înainte, orice-ar fi. Nu poate închide ochii, nu poate întoarce capul. Orice i s-ar arăta, el priveşte. E colorat şi trist. Galben, albastru, roz, verde... Ca pentru copii. Dar zâmbeşte crispat. Nu ştiu cum mi-am amintit de păpuşa cu păr negru pe care o avem când eram mică. Nu-mi amintesc numele, deci bănuiesc ori că nu a avut, ori că nu mă puteam hotărî asupra unui nume şi-o numeam de fiecare dată altfel. Avea un soi de sac şi acolo ţineam toată garderoba ei. Botoşei, căciuliţe şi hăinuţe culese de pe cine ştie unde. Într-o seară când mă întorceam cu mama de la bunica şi treceam prin părculeţul de la Junior, ne-a oprit o băbuţă şi m-a întrebat ce vârstă are copilaşul. Când i-am zis că nu e copil ci păpuşă s-a mirat foarte tare. Nu cred că am pretins vreodată că păpuşile-mi sunt copii. Şi nici nu ştiu dacă băbuţa o cunoştea pe mama sau a intrat în vorbă aşa, pur şi simplu. Bătrânii par să comunice foarte bine cu copiii, nu? Adulţii sunt grăbiţi şi au mai multe griji pe cap, bănuiesc. Singurul nume de păpuşă pe care mi-l amintesc e Svetlana. Era roşcată şi zicea „mama” când o dădeam pe spate. Avea o rochiţă în carouri cu broderie la gât. Dar nu am botezat-o eu. Aşa mi-a zis bunica, atunci când mi-a dăruit-o, că o cheamă.

N-am mai fost în cafenea, G. Am fost în parc. E vântul acela primăvăratec şi mi-era dor. A şi plouat chiar, dar nu m-a interesat prea tare, aveam glugă.

Dacă mi-aş expune smiorcăielile, doar G. nu m-ar certa că mă smiorcăi. Restul, toţi. N-ar asculta şi m-ar trimite la colţ, să port coiful ruşinos. Toţi mi-ar zice că mă alint, că sunt probleme mai mari pe lume, că singură îmi fac rău, că mă complac în situaţia aia. G. m-ar asculta cum se cuvine şi mi-ar răspunde cum se cuvine. Ştiu asta. Toţi se întreabă probabil cine e G. Înafară de el.

Eppur si muove

Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.

Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.

Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.

N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă.  Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.

În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.

Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei  moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.

„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”

Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.  

Progresul exterior este însoţit, uneori, de regres interior.

“...dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat răgaz, m-am grăbit să nu le dau importanţă, agăţându-mă de speranţa că o întâmplare providenţială mă va salva până la urmă.” p.173

Să mă mai mir de ce spusesem data trecută?

Scriu în carneţelul cu foi verzi primit de la L., iar oţetarii m-au făcut să mă gândesc că eu n-am avut niciodată un birou cu vedere spre natură. Acasă, în ambele camere, fereastra a fost mereu ori în dreapta, ori în stânga mea. În plus, balconul, etajul mult prea sus şi...lipsa naturii de peste drum. Aici vezi doar blocuri gri. Singurul loc în care mai vedeam natura pe fereastră erau momentele când îmi făceam lecţiile la bunica. Doar când aveam inspiraţia să iau loc în capătul mesei. În felul ăsta aveam şi acoperire, căci bunica, dacă era în cameră, stătea pe “recamer”, în spatele meu. Puteam astfel să mă prefac că mă gândesc la o problemă de matematică sau să mâzgâlesc ceva la sfârşitul caietului, fără să mă dau de gol că mintea-mi zboară pe deasupra muzeului. Şi chiar dacă era balconul, geamurile mari erau date jos pe timp de vară, iar priveliştea nu era atât de îngustată. Priveam frunzele cum se leagănă uşor, şi cine ştie ce-mi trecea prin minte. Dar eram paralizată.

Trebuie să fiu corectă şi să recunosc că şi blocurile gri, ce în timpul verii prind o culoare mai caldă, au farmecul lor. Într-una din serile trecute mă mirase faptul că luna (jumătatea de lună) era mai luminoasă decât felinarul portocaliu ce duce spre fântână. Iar mama mi-a amintit aseară cum eram nevoite să ne oprim mereu la I., în drum spre casă, fiindcă eu aveam asupra mea vreo 3 kile de zăpadă şi eram fleaşcă. I. ne deschidea uşa dar eu nu aveam voie să mă îndepărtez de pe linoleum. Principiul cojilor de ceapă. Uşor, una câte una, jos. Până rămâneam în ciorăpei. Erau necesare mătura şi făraşul să strângem zăpada cazută în faţa uşii. Geaca pe calorifer, pantalonii pe altul, mănuşile, şosetele. Ghetele erau puse pe uşa deschisă a cuptorului, după ce I. îl aprindea. Eu stăteam pe scaunele acelea de care am mai vorbit şi de care mereu mi-a fost frică.

Aşadar, mă bucur că a venit în sfârşit iarna, anul ăsta. 

Molii, viespi, si alte animale

Clipeşte cursorul pe foaia virtuală, albă. Mi-e dor de un stilou. G. nu mi-a mai trimis nici un text. O fi ocupat cu gerul. Mulţi sunt ocupaţi cu câte ceva, dar pe G. nu mă pot supăra. Chiar dacă şi-a ras barba. Acum cred că-i pare rău, dacă nu cumva în tot timpul ăsta scurs şi-a crescut-o din nou. Stiloul nu mai scrie atât de bine precum scria acum...5-6 ani. E de înţeles. Nu mai alunecă la fel de uşor pe foaie iar asta deranjează, bineînţeles, la scris.

            Perdeluţele sunt tot gri, nu s-au schimbat. E un soi de ritual, să vin aici singură, eventual cu o carte. Un ritual care-mi face bine, oricât de ciudat ar suna, şi de care nu mă pot desprinde.

            Multe alte promisuni pe care le las să treacă pe lângă mine ca şi cum niciodată nu mi le-aş fi promis. Ăsta e un alt fel de ritual al meu. Din păcate. Păcatul cel mai mare pe care îl duc e lipsa de voinţă şi ambiţie. Dar dacă eu vreau doar linişte, şi nu tind la averi şi la case cu domeniu, ce să fac?

            Mă întreb, în altă ordine de idei, câţi copii visau la aşa ceva la vârsta de 7-8 ani. Ştiu că nu sunt singura, dar ştiu că suntem puţini. Sper, cel puţin, că suntem puţini.

Nu am fost la anticariatele ieşene dar am găsit una dintre cărţi la bibliotecă, acasă. Iar mama a fost iar dusă de nas de firma de telefonie mobilă. În altă ordine de idei, balconul e îngheţat. Cred că e primul an în care se întâmplă, cel puţin în ultimii 20 şi umpic de ani, de când stau ai mei aici. Bunica îmi povestea că mergea la -30 de grade cu ciorapi subţiri şi pantofi. Picioarele-i erau colorate ca dulapul din bucătărie. Dulapul din bucătăria bunicii e roşu. Trecut-au vremurile.

Trebuie să mă apuc de scris iar invenţii. Cu toate că nu mă pricep foarte bine să le construiesc, iar pe cele pe care reuşesc să le construiesc, nu reuşesc să le continui, şi rămân scurte, simple, atârnând parcă în gol. Şi asta se întâmplă fiindcă nu mai trăiesc drame, cum prea-bine spune cineva. Aşadar, până şi părţile rele au părţi bune. Şi viceversa.

N-am fost niciodată omul planurilor pe termen lung. Bănuiesc că faptul ăsta e văzut de majoritatea persoanelor drept defect. Până acum, n-am tras ponoase prea mari de pe urma acestui defect. Dar presimt că urmează. „Presimt” nu e cuvântul potrivit. Nu presimt, dar bănuiesc că ar fi cazul să mă izbească ceva care să mă schimbe. Şi această lovitură o aştept odată cu terminarea masterului. Ca să explic mai bine starea pe care o am, trebuie să spun că aştept mai mult momentul cu pricina mânată de curiozitate. Analizându-mă, mă văd ca fiind un copil răsfăţat care nu-şi dă seama de gravitatea unei situaţii, refuză chiar să îi dea importanţă ştiind că e cineva în spatele cortinei care rezolvă mereu problemele, care demască mereu farsele şi aranjează totul. Să fie destinul, „persoana” din spatele cortinei? Pe el să mă fi bazat mereu, cu neruşinare?

„Tot ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat şi sunt mulţumit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut.” p.160, Deşertul pentru totdeauna, Octavian Paler

Mă încăpătânez şi eu să nu-mi pară rău de nimic, de nimic din ce s-a întâmplat. Exprimarea e greşită, căci nu încerc şi nu-mi impun nimic. Privesc întâmplările trecute ca fiind pietre de consolidare ale fiinţei mele, şi le privesc, acum, cel puţin, cu o maximă naturaleţe, de undeva de deasupra eului meu. Obiectiv. Ca şi cum le-aş citi într-o pagină de jurnal străin. E drept că fiecare avem în drumul parcurs în trecut o serie de întâmplări pe care ni le amintim cu tristeţe, pe altele cu ruşine, pe altele cu bucurie. Însă am ajuns, cred, să las la o parte „animalul afectiv” din mine pentru „animalul raţional”. Cu alte cuvinte, poate că mi-am dat seama că pentru a trăi prezentul şi a întrevedea viitorul, e necesar să nu mai trăieşti în trecut. N-am ajuns acolo 100%, sunt unele momente în care toate amintirile cad pe mine dintr-o dată, precum zapadă de pe un acoperiş, mă doboară şi mă buimăcesc, dar parcurg drumul înainte. Şi nici nu mă lepăd de trecut, să nu fiu înţeleasă greşit!

„Deşertul pentru totdeauna”, să fie a cincea sau a şasea carte a lui Paler pe care o citesc într-un timp relativ scurt. Nu ştiu dacă m-a prins stilul sau fiinţa. Ambele probabil, în cine ştie ce proporţii. Sau poate că mă regăsesc, cumva, în anumite rânduri. Sau poate că mi-a plăcut nespus ideea omului ce locuieşte singur şi-şi prezintă ideile, într-un monolog, moliilor. „Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-i drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. N-am putut fi un celebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.”

Azi dimineaţă, când am descis dulăpiorul din bucătărie să-mi aleg cana din care urma să beau cafeaua(la mic dejun, cafea şi tiramisu, excepţional mod de a începe o zi!), am văzut cuiburile de viespii. Am mai povestit de ele, probabil în vară. Am zâmbit, mi-am amintit de molii, am închis uşile dulapului şi-apoi m-a cuprins un soi de tristeţe sau dezamăgire, fiindcă or să iasă din cuib şi-or să plece înainte să-mi dau eu seama. Cuiburile din bucătărie nu le-am stricat, căci ştiam deja ce-am să găsesc în ele (curiozitatea) – un ou şi mai mulţi păianjeni injectaţi cu ceva venin ce nu omoară, ci doar paralizează. Viespiile astea sunt solitare şi au un simţ tare dezvoltat de orietare în spaţiu. Viespea care a construit cuibul şi şi-a depus acolo ouăle revenea mereu cu provizii de lut, am urmărit-o în timpul construcţiei şi nu mi s-a părut normal să-i stric munca. În plus, viespiile nu stau în case, n-aş avea audienţă pentru un eventual monolog. Mă întreb ce crede lumea că e mai rău. Să vorbeşti singur sau să vorbeşti moliilor?

Culori? cactusi?

Patul roz, hipo e verde, pereţii mov, hanoracul e roşu, nu cred că aş putea trăi fără culori. Afară e gri, cerul e încărcat de nori, cred – după cum zburau ciorile – de zăpadă. Poate vine şi iarna în sfârşit. Frigul fără zăpadă e urât. Nu a fost deloc lumină azi. Toată ziua a fost ca o oră, ca aceea în care ziua cu noaptea se bat pentru a prelua puterea asupra cerului. Cactuşii privesc de la fereastră, prin perdea. Au o umbră gri, verdele nu se distinge. Trei feluri de cactuşi, i-am adus lângă mine. Mie cactuşii îmi plac fiindcă sunt simpli şi sobri şi nepretenţioşi. Nepretenţioşi, sau mai bine zis (chiar dacă sună siropos, recunoaşteţi că aşa este) supravieţuitori. Supravieţuitori unor condiţii vitrege. Găsesc pe un site următoarele:

„În lumea plantelor şi a florilor, cactusul poate fi considerat răţuşca cea urâtă. ”

Iar spinii, cu toate că sunt o adaptare a frunzelor, eu îi văd ca pe un sistem foarte bun de apărare faţă de exterior.

„E ceasul când, între cactuşi şi pietre, legendele vorbesc celor care nu se plictisesc să asculte tăcerea. Dar les grandes personnes, cum ar zice Saint Exupery, s-ar uita ironic la mine acum şi m-ar trata cu un dispreţ indulgent. În epoca tuturor demitizărilor eu nu găsesc ceva mai bun de făcut decât să urmăresc vegetaţia iluziilor crescând luxuriant pe pietrele sterpe? Aici nu există decât pietre goale, înnegrite de soare, ruine mute şi autocarul care ne aşteaptă să ne ducă mai departe. Restul e fantezie. Viciu romantic, anacronic. Dincolo de surâsul îngăduitor, parcă aud mai departe cum sună logica acestor grandes personnes: „Frumuseţea? Nu s-a bătut nimeni niciodată serios pentru ea. Războiul troian, Herodot însuşi a recunoscut-o, a fost absurd. Iubita lui Paris nu s-ar fi lăsat niciodată răpită dacă n-ar fi dorit-o. Dragostea?  Ea a descoperit regretul. Dacă vreţi să vă feriţi de regrete nu mai iubiţi cu atâta entuziasm! Fericirea? Durează o clipă şi apoi cicatricea ei doare toată viaţa. Adevărul? Uitaţi-vă cum în orbitele zeilor de piatră şi-au făcut cuibare şopârlele! Nu există decât luciditate ironică şi dispreţul înţelegător. Singura soluţie pentru a te feri de dezamăgiri e să trăieşti exact, fără să te îmbeţi de nimic. Ceea ce nu va deveni fşacără nu va deveni nici cenuşă. ” Ce să le răspundem? Poate e obositor să ne justificăm mereu.”

„Defapt, tot ce n-am cules la timp nu ne mai aparţine. Nimic nu poate fi reparat prin amintiri. O greşeală săvârşită rămâne ca un şacal în junglă. Tace în lumină, ca şi cum n-ar exista. Şi într-o noapte, pe neaşteptate, urlă.”

„Înainte de a exista metronomul, ritmul, pe vremea lui Monteverdi, se măsura în muzică prin bătăile inimii şi se chema tempo naturale. Poate că unii mai trăim şi azi sau visăm să trăim într-un tempo naturale ale cărui minusuri de precizie sunt compensate printr-o emoţie sporită în faţa lucrurilor din jur.”

Caminante.

                E clară treabă, a aruncat o plasă asupra mea (fără să vrea, probabil), de care nu pot scăpa. Nu este atât de grea pe cât sunt altele, însă este şi mă ţine oarecum captivă.

Tot aşa cum nu-mi plac oamenii care-şi strigă durerea. Niciodată nu mi-au plăcut. Iar eu mereu am vrut poveşti. Am fost conştientă de lucrul acesta chiar şi după ce am trecut de vârsta poveştilor. Dar la fel de conştientă sunt de faptul că e posibil să nu am energie să alerg după ele. Sau răbdare să le aştept.

N-am vrut să amestec azi mexicanii cu japonezii. Nu se face, mai ales sub privirile cactuşilor de la  fereastră.

                Aproape că mă simt ca în acele nopţi de liceu pe care le petreceam (nu pierdeam) în aceeaşi lumină. A ecranului şi a lămpii. Lumina portocalie a lămpii, deschisă doar puţin. Pijamaua de la bunica, molcuţă. Lui G. i-a plăcut cuvântul molcuţă. În altă viaţă sunt convinsă că am fost cu G. pe vârf de munte. Sunt convinsă că am avut multe alte vieţi. Am trăit în filme şi în cărţi, am trăit în alte timpuri şi-n alte locuri. Puţine şi speciale alte locuri. Cred că am fost la un moment dat şi cactus. Diferenţa dintre momentul acesta şi momentele acelea din nopţile de liceu e că nu mi-e rău. Aceeaşi muzică. Ei n-au habar că îmbinarea dintre versurile şi notele lor mi-au ţinut mie de urât prin atâtea şi-atâtea momente... Tânjesc, dar nu mi-e rău.

„Nu suntem totdeauna pe pământ: doar puţintel aici, zicea un cântec vechi, dar acest puţintel aici este singura bogăţie de care dispunem.”

Există indivizi la care se vede foarte clar că, nemaiavând lut, zeii i-au făcut din noroi.

„Moartea e un şacal flămând, senor, dar de ce să o ajutăm şi noi?”

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.”

„Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...”

„nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.”

„Bănuitor, ameninţă ca nu cumva să fie prins descoperit. Înfometat de prieteni, vede în jurul său uneori numai inamici posibili. Deşi izolarea îl apasă, nu se poate lipsi de ea. Se simte în siguranţă numai cţnd trebuie să suporte singurătatea. Ea doare, dar apără.”

„Icar este mai mult decât drama visătorilor care vor să trăiască până la capăt o iluzie. Este drama de a nu putea fi numai Anteu.”

„Plantă a răbdării, aşteptând ca , după zile şi săptămâni de arşiţă, să vină în sfârşit ploaia. Plantă care nu cunoaşte luxul pădurilor ce foşnesc, suspină, cântă, freamătă, vuiesc; ea nu poate face nimic din toate astea; ţepii ei sunt muţi; tulpinile se leagănă fără un sunet; cel mult al aerului însângerat de acest arici vegetal. Plantă a dezolării, care găseşte în chiar sărăcia ei puterea de a-şi hrăni orgoliul. Plantă a câmpurilor golite de vegetaţie care nu vor să devină totuşi pustiu. Plantă a tenactăţii ce se cheltuie într-atât în efortul de a rezista încât nu mai găseşte energia de a se împodobi.  Stă goală, fără podoabe, în faţa soarelui. Ca şi zeii de piatră crispaţi de sete. Uneori sub un cer de cenuşă. Alteori sub un cer singur. Plantă a celor tăcuţi, a celor care n-au nimic decât încăpăţânarea şi setea lor.”

Guarda e passa

Se pare că totuşi există şi experienţe negative.

Unii oameni sunt şerpi. Te mint şi se poartă frumos, impecabil. Apoi, sar direct la gâtul tău şi te sugrumă. Fără nici un soi de avertisment. Nu te poţi apăra tocmai fiindcă eşti uimit. Pe asta se şi bazează. 

Anul s-a terminat cu un lung şir de dezamăgiri (bineînţeles, nu ştiu dacă şirul de dezamăgiri s-a terminat o dată cu terminarea anului). Cea mai mare, faptul că nu am avut grijă şi mi-am pierdut liniştea şi pacea interioară pe care cu greu am găsit-o. Celelalte, din partea oamenilor, a prietenilor. Toţi dezamăgesc mai devreme sau mai târziu. Toţi, fiindcă suntem fiinţe egoiste şi tâmpite, care nu ne dăm seama de efectele faptelor noastre.  Sau ne dăm seama, însă suferim de-o crasă răutate şi nu ne pasă.

E bine să nu ai certitudini. Cel puţin, să nu te laşi ghidat de ele căci s-ar putea să fie false şi să te pocnească peste ceafă când te aştepţi cel mai puţin. Iar tot atunci (în cazul în care vorbim despre lucruri importante) doare cel mai tare.

Puţini sunt cei care îţi rămân într-adevăr aproape mereu, şi oricât ai fi dat în ei, oricât timp i-ai fi uitat, oricât ţi-ai zis că nu mai ai nevoie de ei, uşa inimii lor îţi rămâne mereu deschisă. Din păcate, nu ne dăm seama la timp, dar în situaţiile astea, niciodată nu e prea târziu, tocmai datorită sufletului lor curat. Poate că aceste cuvinte par cam siropoase, şi n-o să le înţeleagă nimeni decât atunci când o să ajungă să simtă exact ce simt eu acum.

Acum mă simt ca o pasăre colibri. Ea bate repede şi des din aripi, însă plutirea ei în aer arată tare lin. Chiar dacă mi-am pierdut oarecum pacea şi liniştea interioară, merg înainte la fel de calm. Cu toate că...ce-i drept, durerea şi neliniştea sufletească, în cazul meu, niciodată nu s-au arătat foarte uşor în exterior.

Unii oameni nu realizează că acţiunile lor, fie ele cât de mici, pot zdruncina un suflet. Unii oameni nu realizează că tăcerea lor poate clătina un alt om. Aceştia sunt cei care se gândesc în primul rând la ei. Iar analizând lumea de azi, nici că nu pot să-i critic. Avem obligaţia să ne urmăm dorinţele, după puteri, după conştiinţă, după principii. Altceva nu mai contează(?).

Până la urmă, am văzut că există şi experienţe negative. Cu adevărat negative. Ce se adaugă sumei experienţelor trecute, şi astfel schimbă tot. Este, la urma urmei, un plus valoare.

În altă ordine de idei, găsisem o poză pe internet. Ideea e simplă şi pare uşor de urmat. Dar nimic ce pare uşor nu e chiar atât de uşor. De ce? Cel puţin în cazul acesta, fiindcă ne putem lovi de răspunsuri negative.

Guarda e passa (Priveşte şi treci - Dante)

Am spus că am venit deja de două ori in cafenea? Acum perdeluţele sunt gri cu dungi negre. Două. Una sus, una jos.  Mai e nevoie să spun că îmi plac? Iar masa mea nu arată a masă de cafenea, ci mai degrabă a masă de bibliotecă. Foi, cărţi, laptop, geantă, cafea. Masă de 4 persoane, dar bineînţeles că o altă persoană n-ar mai avea loc.

„Just talk about life and how if she were a person she should be locked in the meanest mental institution and how we should teach her some fucking manners.” E uşor tare să dăm vina pentru orice pe exterior. Pe oameni, pe situaţii, pe guvern, ţară, viaţă. Orice, oricine, mai puţin noi, bineînţeles. Bineînţeles că zâmbesc cu subînţeles. Suntem leneşi şi laşi. Bineînţeles că mă autoinclud în această categorie. [„Am să trec peste momentul cu pricina căci dacă-i dau mai multă importanţă, va avea mai multă putere iar lovitura va fi mai cruntă.”]

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.” „Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...” „nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.” CAMINANTE

Mie îmi plac persoanele ironice, iar dacă viaţa ar fi o persoană, aş invita-o la masă, căci mie îmi plac persoanele ironice.

Iar despre mine şi pentru mine oricum scriu. ( <--- Este necesar un anumit ton în citirea acestor cuvinte). Fiindcă nu vorbesc. 

Dimineaţă am deschis după mult timp cutia cu amintiri. Demult n-am mai hrănit-o, iar azi am aşezat în plic biletul de la Scorpions şi cel de la Ten Years After. Pietrele din geantă am uitat să le pun, după atâta timp am uitat şi provenienţa lor.

De s-ar fi interesat cu adevărat de soarta mea şi nu de un subiect de bârfă, aş fi povestit istoria. M-am blocat. Paler avea dreptate de fiecare dată când spunea că nu te simţi mai singur decât printre oameni, în agitaţie.  Sunt singură în cafenea. Eu şi chelnerii. Bradul e încă împodobit. Ca şi cel de-acasă.  Doar că afară e primăvara. Astăzi mi-era un dor teribil de toamnă, de toamnă călduţă, să mă pierd pe străzile micuţe ale parcului, covoare de frunze colorate. Să fug înspre nicăieri. Am uitat, nu-i aşa, să călătorim, iar tot ce ne interesează acum este destinaţia. Găsisem în agendă (acea agendă) câteva foi scrise. Un soi de scrisoare şi un soi de jurnal de drum. Jurnalul de drum era compus din vreo patru foi A4, îndoite. Scrise în neordine, numerotate. Drumul şi staţionarea în acel parc bistriţean, pe banca din faţa celor doi nuci mici. Botoşani, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Bistriţa. De drumul acela, mi-e dor. De serpentine, de biserică, de gara din Vatra Dornei (autocarul oprea mereu în spatele gării), de localităţile acelea multe cu nume neoriginale. Bârgău. Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului. Indiferent dacă vară, toamnă, iarnă sau primăvară. Mereu avea un alt farmec, mereu descopeream ceva nou, niciodată nu am simţit plictis. În parc se auzea susurul apei iar salciile ori stăteau încremenite, ori îşi legănau uşor franjurile în vânt. Iar cei doi nuci tineri mereu mi-au pus problema viitorului. Când vor creşte, ce se va întâmpla cu ei din moment ce erau atât de aproape unul de altul? Două variante, total opuse. Ori cei doi nuci, în lupta pentru supravieţuire se vor anihila unul pe celălalt, şi în felul ăsta ambii vor fi sortiţi pieririi, ori se vor contopi şi astfel vor putea ajunge la vârste venerabile de zeci, poate sute de ani (nu sunt la curent cu vârsta nucilor).  Iar de se vor contopi, despre ce am sp scriu data viitoare? Despre un nuc sau despre doi nuci? Iar dacă tot vorbim de nuci, unui alt nuc îi datorez câteva vizite. 

Am coborât în partea cealaltă a oraşului, unde am dat peste casa roşie cu numărul 13. 

10 septembrie

Cafenea, chelneriţă nouă. Cafea.

Calendaristic, este toamnă. Din punct de vedere al precipitaţiilor şi al temperaturilor din ultimele zile (şi nopţi), tot toamnă e. Dar încă nu e toamna aceea uşor călduţă cu raze de soare şi frunze colorate. În prima zi de toamnă de tipul acesta am să mă plimb prin parc prin frunze până ce papucii-mi vor fi gri cu praf şi-am să ascult de la Eurythmics I saved the world today, chiar dacă eu nu salvez nici un fel de lume.

Probabil mă repet, dar după ce am citit Copilul divin, mi-am promis că nu mai citesc nici o altă carte scrisă de Pascal Bruckner. Forma ideii m-a zdruncinat enorm, a fost o carte care cutremură. Ideea în sine (dacă am mai cunoaşte lumea, am mai fi de acord să ne naştem?) de asemenea. Problema este că din ziare aflăm prea puţine. Eu la momentul de faţă, cu toate stările mele depresive şi toate problemele şi toate analizele şi toate fricile, tot aş fi dat un răspuns afirmativ. Nu există un singur motiv. Nu am să spun că e din cauza iubirii. Nici măcar în sensul ei larg – iubirea de părinţi, de prieteni, de natură, de Om. Am să spun, poate, că aş răspunde afirmativ din cauza experienţei. A acelui infinit finit pe care îl trăim, simţim, vedem, respirăm. A acelui infinit care nu poate fi prins nici în cuvinte, nici măcar în amintiri. Am corelat oarecum întrebarea aceasta cu aceea din religie. Cu...dilema botezului şi a religiei (spun religie şi nu credinţă). Botezul îl primim când nu avem conştiinţa a ceea ce înseamnă botezul sau religia. Unii spun că botezul ar trebui să aibă loc când copiii sunt puţini mai mari, pentru ca decizia să fie luată în cunoştinţă de cauză, dacă se poate spune aşa. N-am făcut niciodată o analiză a religiilor, şi nu m-am întrebat niciodată dacă o altă religie mi s-ar potrivi mai bine. Nu sunt, oricum, o persoană religioasă, cu toate că în ultimul timp, mai ales din egoism, am încercat să mă întorc către un ajutor, să-i spunem, divin. Problema asta rămâne o frământare pentru mine. Dar să mă întorc. După câţiva ani de la cartea cu pricina am citit Luni de fiere. O altă carte destul de zdruncinătoare. Extrem de bine scrisă, cu o putere foarte mare. De ce m-am întors acum la Bruckner? Fiindcă am văzut prima parte a emisiunii Ca la carte, pe care am găsit-o pe situl Tvrului. Şi probabil în scurt timp am să procur şi Pradoxul iubirii şi Hoţii de frumuseţe. Ţin minte din liceu, de la ora de română, când vorbeam despre Dacia Literară, axioma următoare: judecăm opera, şi nu omul. Pe de o parte sunt de acord, şi spun că viaţa personală a unui scriitor nu ar trebui să afecteze opera. Inversa este la fel de valabilă, iar renumele unui scriitor, să spun, nu ar trebui să se transfere în mod direct (pozitiv, se înţelege) asupra unei opere, dacă aceasta nu este reuşită. DAR nu spun nici că autorul ar trebui lăsat în umbră doar pe baza acestei idei, fiindcă în el se poate descoperi un om polidimensional, pe care-ţi place să-l asculţi, de la care ai ce învăţa. Iar pe lângă înţelegerea individuală a operei, explicaţiile lui pot lua un văl de pe ochi. Eu nu ştiam ce să cred despre omul Bruckner după ce am citit cele două cărţi. Lucrurile sunt, să spun, cu un procent mai clare după ce l-am ascultat. Curajul şi ideile care l-au ghidat mi-au plăcut. Nouă, majorităţii, ne lipseşte curajul. Iar libertatea ne constrânge. Când scoţi un om din lanţuri, acesta adesea nu ştie ce să facă. Stă. Asta în cazul în care libertatea (cea deplină, după părerea sa şi a multor altora, este una dintre cele mai copilăreşti idei) nu duce la autodistrugere. Vorbea de asemnea despre dihotomie. În romane îşi dă frâu liber iar în esee (nu, n-am citit încă nici unul) este moralist. Ca două părţi care se completează (sau se luptă între ele?). Şi bănuiesc că în fiecare om există o multitudine de alţi mici oameni care îi formează defapt persoana. Mereu am spus că nu am încredere în extreme. Iar cu cei pe care se vede cum omuleţii mici din interior se luptă să ajungă la un soi de consens pentru a-i asigura existenţa – mă identific. Suntem ca un vulcan. Uneori lava dinăuntru doarme, alteori, izbucneşte. Iar pe lângă amalgamul de elemente din interior, reacţionăm de asemenea şi la cele din exterior. Nu doar noi ca oameni, ci asta se întâmplă la toate fiinţele vii. Doar că la ele (se presupune) că reacţiile sunt de ordin fizic. Fotosinteza, îngheţul, foamea. Când oare se va descoperi că o frunză gândeşte şi simte? Nu avem oare, fiecare dintre noi, două părţi care se luptă atunci când, de exemplu, trebuie să luăm o decizie? Îngeraşul şi drăcuşorul. Albul şi negrul. Ying şi yang. Iar la final, cine pune ultima pietricică astfel încât balanţa să se încline într-o anume parte? Instinctul? Experienţa? Nepăsarea? Uşurinţa?

În altă ordine de idei, în ultima perioadă, înainte să adorm, îmi imaginez o discuţie cu un psiholog. Iar chestiunea aceasta e ca un must do pentru mine. Poate că am ajuns la fundul sacului iar acum caut ajutoare unde nu le-am căutat până acum. Ca şi în cazul credinţei. La ora actuală am o singură funie de care încă mă agăţ şi care încă mă ţine pe linia de plutire. Dar frânghia aceasta (să-i spun mai bine aţă?) se subţiază pe zi ce trece. Iar când se va rupe (odată cu terminarea masterului, căci el e aţa), cred că am să fiu într-un picaj liber, iar acum încerc să mă pregătesc pentru cădere.

O altă chestiune de care trebuie să scap (fiindcă mă face să analizez lucrurile de 123.421.345.123 de ori înainte şi-mi consumă un procent enorm de energie) este frica de eşec şi mai ales frica de a nu dezamăgi oamenii ce apreciază la mine fel de fel de lucruri micuţe de care dispun sau pe care le fac. Nu spun că trăiesc pentru alţii. Nu sunt atât de altruistă, însă sunt atâţia oameni care m-au dezamăgit pe mine şi care au decăzut în ochii mei, încât mereu încerc să am grijă.