Dragă G.,
Am putea, oare,
spune despre noi că suntem doi epistoleri?
Mă aflu iar
într-una din stările mele (uşor) depresive, stări pe care niciodată nu ştiu să
le explic sau să le remediez.
Eram într-un parc,
acum ceva timp, şi-un domn în vârstă – să fi avut 80 sau chiar 90 de ani – îmi spunea
bancuri. Unele deocheate. Avea un soi de lumină ciudată în privire, chiar dacă
ochii lui cândva albaştri erau mai şterşi. Mi-am zis, eh, e bătrân, n-o avea cu
cine vorbi, cine ştie...plus, bancurile nu sunt deloc proaste.
Apoi îmi zice Domnişoară, ştiţi, în viaţă e foarte
important să râdem şi să fim binedispuşi. Să încercăm să nu avem prea multe
griji şi să nu ascultîm toate prostiile de la televizor. Râsul şi mişcarea,
astea două, astea două sunt foarte importante. Eu am o vecină la bloc care stă
mereu în casă. Şi-i spun Hai bre în parc, la aer, la mişcare. Ştiţi ce-mi spune
ea? Că aşteaptă moartea. Eeeei, eu n-o aştept. Las-o să m-aştepte ea pe mine!
Ştii ce mi se pare
mie, G.? Că bărbaţii sunt mai plini de viaţă decât femeile. La orice vârstă, de
la 20 la 90 de ani. Ei glumesc şi râd, noi vorbim despre probleme, oale şi
nepoţi. Noi parcă ne-am născut cu sufletul bătrân, zău aşa. O să fiu acuzată şi
de misoginism acum. Poate că e din cauza falsului cadru moral în care avem
impresia că trebuie să trăim, doar
fiindcă suntem femei. Că....vorba ta, dă
bine.
Şi ce G., dacă
nevasta lui Damaschin era nimfomană? Ce dacă se tăvălea prin porumb şi cu
doctorul veterinar, şi cu inginerii, şi cu profesorii navetişti şi cu toţi
tractoriştii? Dacă aşa voia să fie ea, cât
mai primitoare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu