30

Credeam că e lună plină...defapt, mă gândeam că e o posibilă explicaţie. E doar în ceaţă. Ziua a fost ciudată încă de la început. Senzaţia aceea nici acum nu mi-o pot explica. E posibil să fi visat înainte... Mi-am amintit de scările de la bunica. Cele de la mijlocul casei. Mă vedeam, mică, cum stăteam pe prima treaptă, lipită uşor de balustrada aceea din piatră, cu forme din fier. Simţeam. Cât e de rece piatra, cât e de prăfuită, porozitatea, vedeam gângăniile mici ce se plimbau pe acolo şi simţeam mirosul fierului. Azi dimineaţă.

Încerc acum să-mi dau seama dacă scările mai există, după renovare. Nu ştiu. Nu văd. Văd doar imaginea curţii prin grilajele de fier, văd imaginea curţii de sus, de când mă cocoţam pe una dintre balustrade. Balustradele, tot din piatră, ca un soi de topogan, ştii? În forma aceea.

Nu mai ţin minte cum îl chema pe prietenul lui S. Ştiu că mă suia pe creanga nucului şi glumea că mă lasă acolo. Pe-atunci eram altfel...

Apoi am văzut câteva rochii de mireasă oribile. Şi mi-am dat seama că...eu dacă aş nimeri în vreuna, oricum ar fi ea, m-aş sufoca. Am realizat acum că problema nu e albul, problema nu e faptul că nu am încredere... hm ... cred că m-aş simţi într-o cuşcă. Un iron maiden.

Furtuna nu a ajutat, iar la plimbare am văzut spaţiile verzi din faţa blocului, care au fost transformate anul trecut în parcare. O vedeam pe Cof sub brazi. Ce s-o fi întâmplat cu brazii?

I don’t know...I feel like everyone is going up, and I’m going down.

Şi nu ştiu ce-a fost cu acei ochi înlăcrimaţi.