concluzie

Am mâna zgăriată de parcă m-ar fi lovit cineva în repetate rânduri cu un trandafir plin de spini. La urma urmei, cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla dacă aş pleca într-o ţară cu război ca şi voluntar ar fi să primesc un glonţ în cap. Ceea ce nu e chiar atât de rău.

"[...]o altă lege absolută o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde și caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înșelăciunii, denunțului; în toate acestea fericirea e obținută de la altul. E luată.)" Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt, p. 366

Mă agit mult, mă stresează cele mai mici lucruri. Până şi lista de cumpărături îmi dă bătăi de cap. Trebuie să mă liniştesc, să mă potolesc, să le iau uşurel, pe rând. Să-mi reiau tabieturile de acasă, să nu mai pun la suflet toate prostiile din jur. De exemplu, îmi pare imposibil să nu cunoşti măcar amănunte din cineva în decursul anilor. Să nu vrei, şi tot îţi sar în faţă.

Cât despre film, nu mi-am imaginat niciodată oamenii din Paleolitic ridicând degetul mic atunci când servesc ceaiul, însă discuţia e mult prea lungă. Sau cel puţin nu simt că mă pot exprima cum trebuie aici, acum. Tâmpite întrebări. Tâmpite rău. Ce, conştiinţa s-a născut mai târziu? Mi-e greu să cred. Iar dacă eu pot să cad în contemplare când am doar asfalt şi claxoane de maşini în jurul meu, ei de ce n-ar fi fost capabili să intre în aceeaşi stare când tot în jur era natură şi era de o frumuseţe infinită? Fiindcă nu aveau cu ce s-o compare? Se prea poate. Dar nu cred că soarele roşu care apune într-un ochi de apă poate lăsa pe cineva indiferent.

Uite, nu mai reuşesc să termin nimic. Am început trei cărţi. Una dintre ele, culmea, a lui Paler, nu prea mă prinde. Pe celelalte le târâi. Nu că n-ar fi interesante. Doar că târâi tot în ultimul timp.

Faptul că n-am viziunea macro e lucru ştiut de mult. Planuri de zece ani, niciodată. Dar mă sperie faptul că voiam să fac o prostioară de agăţat pe un perete cam golaş şi n-am nici un plan. Din ce, cu ce, când, în ce fel, rotund sau nu... habar nu am. Nu văd. Nu mai văd. Nu mai scriu. Nu mai merg...nu mai am cafenea! Şi nici chef. De nimic.

Mai nou începe lumea să întrebe când mă mărit. Nu mă mărit. „Nu, că vai, stai să vezi, hihi hihi ha, hi haha când o veni... hi hi ha”. Când o veni. Dar acum asta cred.

Şi încă ceva. Încerc să nu jignesc pe nimeni prin cuvinte. Încerc să le aleg cu grijă, fiindcă ştiu că atunci când scapi porumbei, jignirea e şi mai mare din cauză că eşti sincer. Îi mai scap şi eu din când în când. În fine. M-am întristat. M-am întristat chiar dacă îmi dau seama că n-am motiv serios, fiindcă lumea e aşa cum e şi n-are să se schimbe niciodată.

Păcătuiesc prea mult. Greşesc infernal. Şi orice s-ar întâmpla, eu tot o să-mi asum o parte din vină. Orice, orice, aşa-s construită, aşa m-am educat.

Concluzie

Nu-mi pare rău de calea pe care am ales-o şi nu văd tot timpul acela ca fiind unul pierdut.