28

„Să uităm necazul, copile!...Rostul nostru aici pe pământ este ca să ispăşim, asta-i viaţa...Dar Dumnezeu vede!...”

Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, p. 254

Şi eu am momente în care simt că cerul e de plumb şi-mi stă pe umeri. Şi eu am momente în care mă simt ca şi cum aş sta culcată cu faţa în noroi şi-aş avea un spaţiu foarte mic ce-mi permite (încă) să respir. Sunt ipocrită uneori. Dar strâng din dinţi şi afişez un zâmbet. Oricât ar fi el de crispat. De cele mai multe ori îmi reuşeşte. Alteori, cad şi nici măcar nu încerc să mă agăţ cu unghiile de ceva. Cad în gol, iar căderea ţine zile întregi.

Azi mi-am dat seama cel mai clar de faptul că mama nu poate şi nu ştie să asculte. Nu poate, şi cu asta basta. Prin asta şi prin felul meu de a fi se explică toată relaţia.

Şi poate că m-am săturat şi eu să tac. Dar dacă nu tac, isc prea multă durere. Iar ciocanul şi nicovala rămân pe posturile lor, mereu, mereu.

Am văzut că se poate şi altfel. Am văzut, la „început de drum”, felicitări sincere şi bucurie. Am văzut că se poate şi cu zâmbetul pe buze, fără stres şi fără întrebări stupide. Ca să nu mai vorbim de alte lucruri. Unii sunt consturiţi altfel. Unii cred că printr-o hărţuială continuă, ajută. Unii cred că dacă bagă frica în tine, te ajută.  Că dacă îţi toacă nervii până la epuizare, te ajută.

N-am mai vorbit cu bunica de o săptămână. Şi nu prea semăn cu nimeni din familie la caracter, căci încă nu s-au obişnuit. Problema lor.

Să le duc câte o căruţă de bani, să înoate în bani, să le sticlească ochii şi să rămână în paralizia aceea.

Şi ne întoarcem şi reîntoarcem în alcool. Mereu. Dimineaţa cafea, la prânz ţigări, seara alcool, alcool, cât mai mult alcool.

Am impresia că nu mai am nimic. Doar lanţurile groase de la picioare care mă ţin într-un loc. Nu mă lasă să plec nicăieri. Doar cu privirea, iar asta îmi face şi mai mult rău. Să vezi, să vrei, şi să nu poţi atinge. Să fie la doi paşi de tine, dar tu să rămâi încremenit pe loc. Erupi doar în interior, iar până la urmă o să faci implozie.

Îţi aminteşti oare că era o vreme în care mă sunai la 2 noaptea, plângând, şi spuneai că vrei să te spânzuri că nu mai suporţi sta acasă? Sau când n-aveam unul dintre noi bani de cafea sau ţigări şi făceam ce făceam să ne descurcăm? Când aveam discuţiile acelea „serioase” despre relaţii sentimentale şi câte şi mai câte, de ne miram şi noi? Acum nu mai contează nimic din timpul acela...acum am crescut, nu-i aşa?

„Erau nişte suflete mici, născute moarte, aşa că socotii zadarnic să le destăinuiesc planurile mele.” p. 264