Dragă G.,
Citisem azi
undeva că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când vrei să scrii
este să începi să scrii. Nu contează despre ce sau cum, lucrurile acestea vor
veni pe parcurs, după ce se obişnuieşte peniţa să alunece pe hârtie.
Nu ştiu dacă ţi-am povestit
despre spaima pe care am tras-o atunci când am văzut lacăt pe poarta cafenelei.
Ţin minte că purtam o bluză de-a mamei fiindcă nu îmi adusesem destule haine şi
se stricase vremea. M-a încurajat totuşi o prietenă spunându-mi că probabil
renovează. Au ei, cafeniştii de-acolo, obiceiul ăsta. Mereu schimbă
perdeluţele, tablourile şi culoarea de pe pereţi. Oricum, cel mai intrigant
tablou de cafenea se află într-un alt loc. E o fată îmbrăcată într-o rochie
roşie, cu spatele gol, ce ţine în mâna stângă un pahar cu vin şi stă în faţa
unui pian. E cu spatele şi mereu îmi vine să-mi tot schimb locul, poate, poate,
măcar un profil să zăresc. Aştept să
ajung acasă să văd dacă îmi mai există cafeneaua. Am să te ţin la curent.
Zilele astea parcă-s moarte. Mi-am propus să nu fac nimic şi nu am făcut
nimic. Merit şi eu câteva zile ca astea după tot stresul cu disertaţia. Ştiu,
nu ţi-am spus nimic de ea, aştept s-o susţin să-ţi dau detaliile finale. Acuşi e,
într-o săptămână.
Nici vântul nu
bate, nici soarele nu se joacă, totul parcă stă în aşteptare. Iar eu nu-mi
găsesc locul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu