luni, 26 ianuarie 2015

O altă moarte care nu dovedeşte nimic


Niciodată nu mi-au plăcut găinile.

Mi se par cele mai hidoase şi cele mai lipsite de inteligenţă forme de viaţă.

Când eram mică am băgat degetul prin gard, să mângâi una dintre ele. M-a ciupit de deget atât de tare încât a ţâşnit sânge, iar de atunci le-am privit cu o oarecare ciudă.

Am crescut şi niciodată nu m-am răzbunat pe dobitoace. Ar fi fost idiot din partea mea. Mereu însă mi s-au părut incredibil de urâte iar ceea ce m-a (totuşi) fascinat la ele a fost faptul că niciodată, în ochii niciunei găini, nu am văzut nimic. La oricare alt animal – incluzând aici şi omul – mereu e ceva în spatele pupilei. La găini nu. E gol. E hău. E nimic, nimic, nimic şi niciodată nu a fost nimic.

Tata a venit cu o găină acasă. Vie. Lovită la un picior. Îmi zice – trebuie s-o tai, dar n-am tăiat niciodată o găină. Ştiu s-o jumulesc de pene, ştiu s-o tai, dar s-o tai – adică să-i tai gâtu’, nu ştiu.
Ceea ce mi se pare şi mai ciudat este că la puii mici de găină văd ceva în ochi, dar cum încep să crească, ceva-ul dispare total.

Mă uit la tata şi-i zic că eu nici atât nu ştiu să tai gâtul unei găini.

Sună un prieten.

Mă întrebam unde a lăsat-o şi mă duc în bucătărie. E într-o pungă dintr-acelea mari de la magazinele de încălţăminte. Înăuntru, o altă pungă mai micuţă, galbenă, cu găina. Găina stătea. Mă aplec şi mă uit la ea. Cred că a clipit o dată, dar nimic altceva. Eu mă uitam la ea cu curiozitate, ea se uita la mine cu ochi goi.

A venit tata, ascuţise cuţitul.

O găinuşă mică şi proastă, fără nimic în ochi. Nici măcar teama de noi, nici măcar teama de cuţitul care urma să îi taie gâtul. Nimic.

Îl întreb cum de stă aşa cuminte. Îmi zice că e lovită la picior. Că e lovită la picior şi nu prea poate merge şi celelalte găini o ciupeau de rană şi de asta o taie. O scoate din punga mare, cu tot cu punga mică. E o găină mică. Dă la o parte punga galbenă şi îmi arată rana de la picior. E rană vie, se vede sânge, bănuiesc că o doare – asta dacă găinile simt durere. Mi se întoarce stomacul pe dos, rana e mare şi plină de sânge. Găina nu face nici o mişcare, nici când e scoasă din pungă, nici când e pusă la loc. Dacă îi vedeam ceva în ochi, aş fi zis că e resemnată.

Apoi mă gândeam la găinile care o ciupeau de picior, exact aşa cum m-a ciupit şi pe mine găina aceea de deget. Aş fi zis că e cruzime şi e un fel de selecţie naturală între ele, dar nici la cea care m-a ciupit pe mine şi nici la altele n-am văzut vreodată pic de cruzime în ochi.


Apoi a venit un miros de găină pârlită şi mi s-a făcut şi mai scârbă fiindcă încă aveam imaginea piciorului rănit în minte.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Parcă prea departe

Se aude iar, din partea cealaltă, tusea care a rămas de ani de zile în memorie. Tusea care desface cicatrici proaspete vechi cât lumea.

Cafeaua este perfect de amară.

Luna este aproape plină.


Am prins frică să mă mai uit la unii oameni. Mi-a fost frică mereu ca nu cumva unii să mă privească cu milă. Acum fac eu lucrul acesta şi pentru asta mă urăsc. Aşadar, prefer să-mi întorc privirile, chiar dacă doare. Nu ştiu ce-am să mă fac cu tine.


Privind în spate, mă sperii. Mă bucur. Mă îngrozesc.


Astăzi am un nod în gât. Unde a dispărut tot?

Dacă e să fiu sinceră cu mine, nimic, înafară de câteva cărţi, câteva cântece dintr-o altă viaţă şi o pereche de şosete, nimic din ce mi-e aproape nu mi-e apropiat.


Îmi astup urechile şi mă prefac că nimic nu se întâmplă. Încerc să împart timpul precum împarţi un tort în câteva felii.