Dungi

Era un soare pe masa din Alpin. Cea din mijloc. Băieţii savurau cafea din două ceşti, mari, roşii. Şi târzii.

Pe drum. Pe cer, într-un măr, erau mere roşii. Frunze puţine. Mere roşii. Cer albastru. Clădirile înalte erau gri, părăsite, iar pe ici pe colo geamurile erau sparte asimetric. La marginea unei grămezi de gunoi, pancartă „Interzisă depozitarea gunoiului”. 12 grade. 20 de minute. Soare. Aflăm, apoi, că defapt erau 18. Gradele. Cald, ca acasă.  Cimitire cu cruci albe, gri sau din fier. Unele vopsite, preponderent în albastru. Altele cu rugină. Verde, cărămiziu, galben, portocaliu, oranj, roşu, deschis, închis. Maron. De la depărtare, chiar mov pe alocuri. Nuanţe, nuanţe, nuanţe. Ca în viaţă. La drum, măceşe sângerii pe crenguţe gri. Roşu aprins. Mesteceni albi. Soarele se joacă cu pădurea. Inmulţim nuanţele de sus de zece ori. Un bătrân pe câmp. Căruţă, cal negru. De unde energie? Plan pentru vara viitoare. O săptămână la ţară, la necunoscuţi. FĂRĂ MEAJAMENTE. Fără curent. Cu năframă albă pe cap, cu cizme de cauciuc, în glod. După găini şi vaci şi haine peticite. Fără teama de a pica din căruţă. Fără menajamente, până fac bătături în palme.

Sunt unii care văd avantaje în a fi fileu. Fileului îi e mai greu. E urât să fii şi minge. Dar şi fileu. Nu eşti în nici o parte.  Am fugit mereu de normalitate şi de modele gata făcute.  Şi cu toate astea, mereu m-am întrebat cum ar fi fost dacă totul ar fi fost normal. Încă mă mai întreb, uneori, rar.

În partea gri a oraşului oamenii dorm pe cârje, în frig, bolborosind discuţii cu fantasmele minţii injectate cu alcool ieftin. În partea non-gri a oraşului oamenii beau Merlot  la căldura casei lor. Cine să-i condamne şi pe care dintre ei?

De mâzgâlit am chef, nu de scris. De mâzgâlit cu o pensulă groasă, cu smoală, pe nişte pereţi corojiţi. Îmi place dunga de pe mijlocul drumului. Îmi plac filmele cu oraşe părăsite în care personajul principal se plimbă pe mijlocul drumului. Pe dunga albă. Şi mereu când fac drumul ăsta seara îmi imaginez un accident urât cu cioburi mari de sticlă în venele sângerânde ale gâtului meu.

Impresii

Impresii. Căci n-au mai fost demult.

Vise ciudate şi destul de tâmpite, iertată să-mi fie descrierea. Soarele roşu, mare şi puternic, stătea pe acoperişurile caselor, impunător. Arăta ca un titan pregătit de luptă. O nouă zi. Un căţel intra tacticos într-un parc de joacă pentru copii, nerespectând programul scris caligrafic pe o tablă ruginită, bătută de ploi şi vânt. 

Probabil că trăistuţa adusă de tata de la o mănăstire nu se potrivea cu geaca de piele. Probabil. Se izbea în mers de blugii rupţi. Blugi rupţi ce cădeau nepăsători pe bocancii prăfuiţi. Mesaj astă noapte. Da, dormeam. Nu, ieri n-am avut nici un film, nici o stare depresivă, nici o problemă. Sau...problemă? puseu de sinceritate. Să zicem. În altă ordine de idei, dar tot apropo de filme, ieri am plâns destinul ecranizat al lui Don Quijote.

Mi-a venit în gând, nu ştiu de ce (subconştientul lucrează), poezia lui Iosif : „Se-ntorc iar zilele noroase,/Cu negurile somnoroase,/Și-amurgurile timpurii —Vin diminețile urâte/Și nopțile posomorâte/Și lungi, și negre, și pustii.../Copacii, despuiați și jilavi/Și triști ca cerșetorii schilavi,/Gem biciuiți de vânt și ploi —/Podoaba lor de-odinioară/O zdreanță putredă-i ce zboară/Și-i tăvălită în noroi...” Îmi pare de-o frumuseţe rară, ce are un colţ subţire şi lung, insesizabil aproape, ce-ţi pătrunde adânc în inimă fară să-ţi dai seama. Probabil e din cauza vremii, din cauza ploii din ultimul timp, a ceţii de ieri, a frunzelor lipite de asfalt. Dar e departe de a fi urât sau trist. E un tablou ce se repetă, la urma urmei, anual; un tablou care face parte din marea expoziţie a toamnei. Căci ea nu înseamnă doar frunze colorate în care bat raze slabe de soare, struguri şi gutui.

Ieri a fost o zi gri. Gri, spun, la exterior. Cerul era greu, dar măcar te făcea să te simţi în pielea lui Atlas. De călduţ era călduţ, de plouat nu ploua, vânt nu am simţit. Am coborât alene până în Piaţa Unirii, iar pe drum am împărţit doi covrigi cu porumbeii. Ciudaţi porumbei. De sub parpalacul lung şi înfiorător de negru îmi ieşea doar o mărginuţă de la fusta roşie, şi mă gândeam că trebuie să fie o pată de culoare destul de tare.

Abia orele 9 ale dimineţii.

Salutăm cireada feminină de la bancă şi cârdul masculin din trafic, pentru a trece cât mai repede la următoarele.

Seara. Ten Years After.

Fotograful avea ochii concetraţi în obiectiv iar mintea, la cântec. Buzele fredonau. Stătea când în dreapta scenei, când în stânga, după boxe. Blitz. Blitz. Umbra lui şi-a aparatului, pe peretele roşiatic.

Trecutul şi prezentul. Pe scenă, în sală. Spectacol, energie, transfigurare. Amintiri de la Woodstock. Chiar şi ale mele. Cu iarbă şi flori şi desculţi şi cu cer; mult, mult cer. Stai să te întrebi de unde atâta energie. Pasiune. Hobbit.

Un fluture de noapte stătea îngheţaţ pe perete şi se uita la mine cu aripile. Camuflaj, apărare. Semăna cu o mască antică, tribală, exotică. Mâţele se jucau. Una pe gard, una jos. M-au speriat.

O hârtie bine cunoscută. Totuşi, emoţie şi ochi înlăcrimaţi. Aproape zece ani. Ţin minte. Şi iar coincidenţă.

Tigrisor

Ah, da, ştiu că am spus de-atâtea ori că îmi învăţ lecţia şi las totul să curgă pe lângă mine. Adică să las totul să curgă fără să mă mai lovească. Dar versurile încă nu s-au adeverit. As your heart grew colder and finally turned to stone. CEea ce este, oarecum, pozitiv, în toată povestea aceasta e faptul că după primul moment în care mă clatin şi uneori chiar pic, încep să râd şi să merg mai departe cu privirea ridicată. Poate că am şi noroc. Mă întorc la blues şi mai apoi la Paler. Citind, scriu.
Oricum... .
Tigrişorul se pisicea şi-şi scotea gheruţele a joacă. Îi era frig, poate foame, dar torcea. Fuge când îl alungi, vine când îl chemi. De la ei om fi învăţat?

The best is yet to come

Cărţile aşteaptă. Scrisul aşteaptă. Trimit spre citire texte vechi. Le retrimit, defapt. Lumânările, cafelele, gentuţele aşteaptă. Anathema, Forgotten Hopes. Despre fotografie nici nu mai vorbesc. Despre mersul acasă, nici atât. Agitaţie, proiecte, maldăre de ziare, cărţi. Plimbările în parc, pe timp de toamnă târzie, rece dar cu un soare cald, cu frunze roşii şi galbene....cu scris în joc de gâze în raze. A trecut vara. Primim vederi din Mallorca. Primim cuvinte frumoase, de încurajări. Primim semne că unora le pasă şi vor să ne fie aproape. Şi se interesează, şi ajută prin ascultare sau cuvinte. Contează foarte, foarte mult, oricât de mic ar părea. Iar în ultimul timp, în momentele cele mai gri, cele mai ploioase şi cele mai pesimiste, atunci, exact atunci se-aud clinchete de clopoţei de la oamenii dragi. Roata se învârte mereu, şi tot ea are să regleze toate lucrurile. Nimic nu se uită, multe se iartă, nimic nu rămâne nepedepsit. Cerurile încep să pară din ce în ce mai senine, iar albastrul de toamnă e una dintre cele mai frumoase culori din lumea aceasta.

Iar acum, în final de zi, după câteva oftări, lacrimi şi dezamăgiri, după câteva cuvinte şi bătăi încurajatoare pe umăr, mergem la somn cu zâmbetul pe buze (şi mai ales în inima).

Fiindca e mai bine asa

Galben

12.10.2011

Ştii, la ferestre, noi avem faianţă albă pe pervaz. S-a strecurat, nu ştiu cum, o frunză înăuntru. E galbenă şi-i de o „perfectitudine” din aceea de care cauţi mereu în parc, şi găseşti cu greu. E toamnă, mă gândesc, dacă frunzele sunt aşa. Vara aceea zâmbeam, figură. Şi totuşi n-a fost. Nici vara următoare. Spun, cea care tocmai a trecut. Dar acum se pare că e toamnă. Acolo. Mereu acolo şi atunci şi nu acum şi nici aici.

no connection

no connection

p.s.:  prefer să pierd altceva decât respect de sine şi principii.

So....off we go!!

Uşor, uşor

With a big smile on my face, even if.

I will soon be back.