Cana
în care am pus cafeaua era roșie și avea o picătură de apă înăuntru. Rămăsese
de mai devreme, de când am băut ceea ce a fost probabil singura gură de apă pe
care am băut-o azi. (26 sept)
Cert e că sunt oameni care mor și la 24 de ani, și la 91.
Oamenii
care m-au învățat să vorbesc, tac acum, iar asta mă sperie. Eram tăcută, eram
prea tăcută. Apoi am dat în extrema cealaltă. Apoi m-am temperat. Îmi făcea
bine, totuși. Dar acum toți tac. În ultimul timp m-am simțit folosită.
Folosită, sau mai bine zis, întrebuințată.
“Astăzi iar am închis un vis, într-o cutie
efemeră. Astăzi iar sunt umpic prea trist, sunt gol în mine, ce dilemă…” [
- Am fost la un concert la niște d-ăia de-ai tăi. Ghici. Cu ț. -Țapinarii? –
Da, și mi-au plăcut. Și au cântat o piesă pe care o știam, și nu știam de unde
o știu, dar cred că de la tine.] Tot așa, a trecut 27.
Știu
că las o impresie puternică în mintea multor oameni. Mai multe puncte de
vedere. De obicei pozitivă. “Știu”…de fapt…”am aflat”. La început mă mira faptul
ăsta, dar acum mă cunosc puțin mai bine.
Nu știu
dacă Armand a fost ucis de iubirea sa pentru Umanitate sau de iubirea sa pentru
Anette. Tot așa, nu știu în ce categorie să o plasez pe Anette, alta decât cea
de “femeie”. Și nu știu dacă ar trebui să fiu mândră sau să mă rușinez.
“Viața mea a început și se va termina cu
tine…cu tot ce ești tu și cu tot ce-ți șoptești în noapte în somn”
Beau
o cafea triunghiulară. A luat forma cănii, bineînțeles. Oare nu toți luăm forma
mediului extern în care ne desfășurăm? Ce-i drept, unii mai mult, alții mai puțin…(29
sept).
“Călcăm
peste noi, neștiință de iubire…Ce proști!”
Ieri
a fost pentru prima dată de când nu mai merg singură la Filarmonică, când m-am
transpus total în altă lume. Nu mai era nimic în jur, nu eram nici eu, doar
lacrimile-mi împăienjeneau ochii. Ador haosul de la început, când se verifică
instrumentele, pentru ca apoi să se
unească toți în ceva ce nu mai are nici o legătură cu haosul începutului.
Mă uit
la fiecare. Unii stau relaxați, cu spatele rezemat de spătarul scaunului.
Viorile cântă parcă fără ei. Alții dau din picior. Alții din cap. Unii se
încruntă, alții zâmbesc. Pantofii strălucesc iar lumina cade diferit pe fiecare
arcuș.
Enescu
îi privea din stânga. Bănuiesc că era emoționat.
Am uneori
impresia că sufletele se ridică din corp, și astfel, pe fiecare nivel, corpul,
prin simțuri, sufletul, fiecare se bucură de muzică.
