luni, 27 februarie 2012

Autoportret

Ţin Autoportretul în mâini. Miroase a bibliotecă şi are paginile fine, îngrijite. Mi-e bine aşa şi mă bucur ca un copil la un cadou adus de Moş Crăciun. Chiar de Moş Crăciun, când încă mai există magia aceea.

Mai sunt trei zile de iarnă, iar vremea de afară arată asta. Încă de dimineaţă norii joacă hora cu soarele. O horă moldovenească. Când e cer senin şi soare, când ninge viscolind. Când e lumină, când e gri. Soarele devine parcă o lampă de birou, ca cea pe care o am acasă. Iar un titan invizibil se joacă cu butonul, când mărind intensitatea, când micşorând-o.
Mă întorceam acasă, protejam cărţile de fulgi dar m-am oprit la o fotografie din rândul celor de pe gardul parcului. Scriitori. Şerban Foarţă, şi-am zâmbit şi-am mulţumit pentru mărţişor.

Pe prima pagină scrie:

„Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, restul e mizerie.
(Cel care a scris această frază s-a sinucis. Se chema Cesare Pavese)”

Doar ce-am avut jurnalul lui pe mână. Ceea ce n-am avut a fost răbdarea. Dacă ştiam că rândurile ultime vorbesc despre bilanţul anului încă din luna august, sticluţa cu răbdare era plină. Mereu m-a fascinat ideea sinuciderii şi procesele interioare ce-l fac pe om să ajungă acolo. O posibilă reluare.

„În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot scrie dacă nu mă descriu.”

„Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ce ni se întâmplă.” Adevăr.

Îmi plac mult oamenii (în general, mai în vârstă) care taie aerul cu mâna lăsând să se înţeleagă că discuţia s-a terminat. E un gest tare.

Trebuie să vorbesc despre compotul bunicii. Copotul bunicii e limpede iar cireşele sunt mereu grase, lucioase şi perfecte. Nu e foarte dulce, dar cel mai important – e pe placul preotului de la Sf. Dumitru. Preotul de la Sf. Dumitru, la sărbători, mănâncă mereu compot la bunica. Acest fapt, îţi dai seama, G., îi umple bunicii inima de bucurie. Apoi, încă o dată, când îmi povesteşte mie. În fiecare an, de când mă ştiu, se întâmplă acelaşi lucru. Şi spune „Nu ştiu de ce-i place aşa mult, probabil că îl fac exact pe placul lui.” Mi-e dragă. Iar cireşele din compot mi-au amintit azi de A. şi de domnul R., profesorul de română. Eram la şcoala generală, prezentam probabil compuneri despre anotimpuri. A. vorbea despre toamnă şi ai ei struguri „bosumflaţi”. Domnul R. a râs şi-a mărturisit că i-a plăcut nespus epitetul ăsta. Mi-e dor de domnul R. Tot el spunea, atunci când mâncau băieţii pufuleţi cu arome, că „miroase-a pute”.

După cum am spus, titanul invizibil s-a jucat azi toată ziua cu intensitatea luminii. Se auzeau păsări ciripind, dar parcă nu sună ca cele de la ţară. Ori acolo liniştea e mai adâncă şi orice sunet ce-o taie sună altfel, ori păsările de aici sunt citadine. Le vedeam cum mâncau din făina puilor de găină. Îmi ziceam, „Uite! fură!” dar nu m-am supărat niciodată pe ele că-s hoaţe.

Deseori se întâmplă ca atunci când nu ajungi la o înmormântare, din varii motive, să-ţi spui că e mai bine să rămâi cu amintirea celui trecut în cele veşnice aşa cum era el „la petreceri”. Adică viu şi vesel. Îmi dau seamă că este o scuză. O scuză proastă. Însă gândindu-mă la asta, eu nu-mi amintesc pe cei morţi în sicriu, ci doar la petreceri. Fie că am fost ori ba la înmormântare. Doamna Anişoara, cum era ea grasă şi strălucea a fericire şi-a bine, îmbrăcată elegant şi glumind cu tot felul. Râdea cu toată fiinţa. Pe „baba Veia”, adica bunica, nici nu mai spun. Mi-amintesc, nu ştiu dacă din povestite sau din văzute (eu am, oricum, imaginea în minte) cum încerca să fumeze din ţigară pe treptele casei. Se prostea. Râdea şi ea mult. Ea râdea cu ochii. Era iute şi ne certa când ţopăiam prin casă. Venea spre noi cu pumnul la gură, semn că ne aşteaptă o bătaie, noi fugeam şi ţipam, dar eram cu zâmbetul pe buze; bătăia era doar o ameninţare şi ştiam că dacă ne prinde, doar ne strânge la piept şi ne sărută pe creştet. În poza aceea veche de la Crăciun, când eu eram tunsă băieţeşte, ea stătea pe-un picior al Moşului şi zâmbea şugubăţ. Exact aşa. Şu-gu-băţ! Tot aşa îl certa şi-l fugărea şi pe Amir, dalmaţianul, când îi strica florile din grădină. Dar cred că şi Amir ştia el ce ştia... Iar bujorii, uf, ce minunăţie, şi cât de mult îi plăceau. Pentru mine, mereu, baba Vera o să fie un bujor roşu. Nu, o tufă de bujori roşii defapt, căci nu era niciodată singură şi-i plăcea să primească oameni în vizită şi să se simtă bine la petreceri. De bunicul Constantin nu ştiu prea multe...el s-a stins înainte să ajung eu aici. „Nici până la poartă nu ieşea dacă nu avea cravată şi cămaşa călcată”.
S-a făcut un an de când a murit domnul M., cel care îmi zicea mereu să caut după frigider, la bunica, fiindcă acolo are un sac cu bani. Avea ochelari, nu-i ştiu ochii, dar nu l-am văzut niciodată fără zâmbet pe buze.

Iar mie mi-e teamă ca nu cumva, o dată cu trecerea anilor, să nu-mi pierd credinţa că după viaţa asta urmează altele, şi tot altele. Ar fi fost bine, mi-am zis, dacă ajungeam să cred în asta mai încolo. Mi-e că până atunci o pierd şi încep şi eu să-mi îngrijesc propriul mormânt fiind încă în viaţă. Viaţa asta zic. Şi aşa, mă mai pot socoti creştin? (mă aşteptam să se deschidă cerurile şi să fiu lovită de un fulger când am scris cuvântul, drept pedeapsă pentru cutezanţa mea de a mă numi astfel).
N-am mai mers în cimitir. Cimitirul e în vale. De sus, vezi doar strada ce coboară şi biserica. Nu ştiu dacă am intrat mai mult de două ori în biserica aceea. Apoi, copaci, verdeaţă, linişte. Morminte, cruci şi alei cu pietricele. Mormântul bunicului e lângă stejarul acela mare. Când eram mică mergeam cu mama şi bunica, undeva după cimitir. Era un câmp acolo şi culegeam muşeţel. Eu eram mică, abia ce mă vedeam din iarba înaltă. Dar nu ştiu dacă amintirea asta e reală sau .... Mai aveam una, pe care mi-a ruinat-o o întrebare către mama. Îmi aminteam că la înmormântarea străbunicului Vasile (care stătea mereu sprijinit într-un băţ şi-mi zicea „Magdalino, ce mai faci tu Magdalino?”  -  nume biblic!), pe străbunica Elena au dus-o până la cimitir pe un scaun. Adică ea stătea pe un scaun (din acela sănătos de ţară, vopsit în albastru) şi doi bărbaţi (unul era Cristi) au dus-o, aşa, pe scaun, până la cimitir. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, îmi ziceam că era bătrână şi bolnavă, totul avea logică. În secret, bineînţeles, vedeam toată scena ca una ruptă dintr-un film, în care regina este dusă aşa oriunde pofteşte – credeam eu pe atunci – dintr-un nemaipomenit respect. Am vorbit cândva cu mama şi mi-a zis „Nici vorbă de aşa ceva, bunica Elena a mers pe picioarele ei la cimitir.” Dar amintirea îmi rămâne cu străbunica pe scaunul vopsit în acelaşi albastru de ţară.
La cimitir e linişte. În orice cimitir e linişte, acolo scap de agitaţia din oraş. Îmi dau seama ce zic, da, dar nu mai pun în cuvinte. Culegeam pietricele de pe alei. Uneori scriam pe băncuţa din piatră. În spatele crucii, bunica a plantat un trandafir şi un brad. Bradul e măricel de-acum. Trandafirul are trandafiri trandafirii. Pe bunicul, pe ambii, defapt, îi ştiu doar din poze. Marea dramă a vieţii mele, şi nu exagerez cu nici un cuvânt. E ca şi cum n-ai avea un membru. Mie mereu mi-au lipsit aceste membre sufleteşti.

Stau în pat şi mă uit în gol, dar văd pereţii şi draperiile. M-am surprins zicând că trebuie să fie mai mult de-atât. Culorile pereţilor şi-ale jaluzelelor sunt asemănătoare, gălbui. Camera pare astfel o cutie. Trebuie (apăsat, exclamat) să fie mai mult de-atât. Inima-mi zvâcnea în piept, iar ca să mă liniştesc, mi-am umplut plămânii cu aer.


Măcar lacătele acelea aveau chei

25.02.2012 Mădălina. Aş fi continuat cu „was here”, doar că Brooks s-a sinucis.

Reciteam Lămpile lui Teodoreanu.

Am visat că furasem un capot albastru de la doamna Tincu. Nu pentru capot, ci pentru cheile din buzunare. Speram să fie cheile de la maşină. Avea maşină. Voiam să fur maşina. Dar cheile erau de la altceva. Mai erau două lacăte în buzunarul drept. Măcar lacătele acelea aveau chei. Imediat după trezire am avut impresia că am mai visat visul ăsta de câteva ori, era atât de cunoscut încât nu ştiam dacă era vis sau realitate. M-am întrebat dacă am furat vreun capot albastru de la doamna Tincu.
Uneori mă simt inferioară tuturor, mai puţin într-o singură privinţă, care-i şi cea mai importantă pentru mine. De asta respir.

Nu-ţi trimit să le lauzi sau critici. Le trimit ca să comunic.

Mă emoţionez repede şi plâng uşor. Uneori vorbesc singură. Dar mereu se ţin monologuri interioare la mine în cap. Cred însă că acest lucru caracterizează pe toată lumea. Unii repetă doar lista de cumpărături.

Da, îmi place verdele.

Îmi imaginez uneori lucruri îngrozitoare şi îmi imaginez ce-aş face de s-ar întâmpla. Nu doresc să se întâmple, mă sperie, dar mi le imaginez uneori. Nu ştiu de ce.

Dansez foarte bine în faţa oglinzii. Nu râde!

Mai visasem şi pe D., vecinul. Avea ghete înalte maro şi-mi plăceau. M-a prins de bărbie jucăuş şi a râs de mine aşa cum râde un frate mai mare de fratele cel mic şi naiv. Fiindcă eram prostuţă să cred că maşinile aliniate în faţa blocului participau la un raliu. Era totuşi o competiţie, până şi în vis diferenţa dintre ce spuneam eu şi ce spunea el era minoră. Dar el era cunoscător.
Visele sunt ciudate, chiar dacă au ceva adevăr în spate.

Când am plecat, nu ştiam dacă plângea sau dacă ochii îi lăcrimau de la vânt. Se tot uita spre cer şi mai târziu am înţeles de ce. Norii parcă s-au deschis la bătăile aripilor de ciori şi-au lăsat cale liberă lunii şi câtorva stele tare luminoase. Ţie îţi plac ciorile, G.? mie tare-mi plac.

Oricum, nu ştii niciodată cine şi de unde te priveşte. Asta dacă te priveşte cineva...




vineri, 24 februarie 2012

Despre ce vorbim aici?

“Dacă aş sta să chibzuiesc, nu aş mai scrie deloc, iar avantajul acestei metode este acela că antrenează din întâmplare multe subiecte pe care le-aş elimina dacă aş sta pe gânduri, dar care constituie diamantele risipite în grămada de gunoi.

„Lucrul cel mai plăcut e să-i cunoşti pe toţi ca muritori de rând, nu ca oameni mari.”

Un sunet poate da căldură. Contravine această afirmaţie legilor din fizică? Poate că da. Şi faptul acesta face ca afirmaţia să fie falsă?
Aş ţine şi eu conferinţă viespiilor şi lui Hippo dacă aş avea ceva interesant de zis.

Plus...mă întrebam ce-o fi acel ceva ce ne face diferiţi unii de alţii.

DAR „Mărturisesc că stilul necizelat şi dezordonat, adesea păcătuind mult împotriva gramaticii şi reclamând înlocuirea unui cuvânt, m-a întristat oarecum. Vreau să spun celui ce va citi rândurile ce urmează că pot să scriu mult mai bine, şi fără să zăbovesc prea mult. Iar acum pot să-mi adresez şi un mic compliment pentru impetuozitatea şi vigoarea stilului [...]” Şi aşa le-am dus înapoi, fără sa ajung nici măcar la pagina 50. Am luat eseuri ale lui Steinhardt, cu toate că ştiu că nu mai întrece nimic Jurnalul.
De ce s-ar gândi cineva la stil şi la formă atunci când scrie într-un jurnal? Într-un jurnal poţi scrie şi stând în cap, dacă aşa îţi vine. Căci despre asta e vorba.

Mie îmi place să merg în picioare pe pat şi să stau în locul pernei cu genunchii la gură, dar pe cine interesează aşa ceva? „Liniştea turcului când îşi fumează narghileaua. Atunci nu se mai întâmplă nimic.” Mă gândeam că sunt puţin diferită în scris, dar cred că e aceeaşi diferenţă ca între felul în care dansezi când eşti singur în casă şi felul în care dansezi când eşti la o petrecere. E vorba despre un soi de libertate. Oricum, nu mint.

Nu îmi pot imagina cafeneaua camera aceea întunecată pe pereţii căreia să apară imagini de câteva secunde. De ce? Deoarece cafeneaua are ferestre, prin care intră raze de lumină. Şi chiar când luminile sunt închise, se crează o diferenţă. De stare. Nu-şi are locul aici nici un film avangardist. Ce trist, nu-i aşa? Dar n-ar fi mai tristă o încăpere fără ferestre? „Idei, aşa ar fi filmul până la sfârşit. Idei şi imagini.”

E mare lucru să găseşti o mână de oameni care să te înţeleagă şi să gândească oarecum la fel cu tine. Nu să-ţi cânte în strună, nu asta vreau să zic. Să gândească oarecum ca şi tine, adică să nu se strâmbe atunci când le zici ce gândeşti. Pentru asta trebuie, cred, o oarecare deschidere a spiritului către altceva. Dar acest altceva nu ştiu cum să-l definesc.

Iar încăperea întunecată să aibă un singur scaun, în mijloc? Sau să fie tot cafenea, cu zece mese, dintre care una în mijloc? Astfel s-ar accentua sentimentul de singurătate. Despre asta e vorba? Depinde cum te simţi şi cum te vezi atunci când eşti singur. Şi cum ar fi chipul luminos, totuşi, în astfel de întuneric? Căci ar fi luminos... Despre ce vorbim aici?

Uneori ni se întâmplă lucruri pentru care nu suntem pregătiţi. Facem 1 mai la mare anul ăsta?

Uneori nu e atât de uşor precum pare la o primă vedere. Dacă vrei să fii singur, nu e de ajuns să închizi uşa. Dacă vrei să fugi, nu e de ajuns s-o deschizi şi să-ţi pui picioarele în mişcare. Fiindcă de cele mai multe ori, vrei să fugi de tine. Iar asta este imposibil.
Îmi spuneam că nu mai vreau cărţi şi nu mai vreau să scriu nici măcar un cuvânt. Sunt în stadiul de larvă şi vreau să rămân aşa, în coconul meu, şi să dorm. Să nu-mi fac patul, să nu ridic jaluzelele, să întind doar o mână după un măr sau o cană de apă. Să-mi ţin mână la gâtul lui Cofy şi să lenevim amândouă cât mai mult posibil. Singurele tresăriri sufleteşti să fie date de zgomotul pe care îl face zăpada când cade de pe acoperişurile blocurilor. Nimin, nimic, nimic altceva.

Cu continuări în 23 şi 24.
Cum se explică faptul că-ţi vin anumite lucruri în minte, aşa, din senin? Înţeleg de ce am analizat ursuleţul colorat de burete. Era în faţa mea, pe etajeră. Ochii, nasul, gura – zâmbitoare – toate găuri. Mi-am zis că trebuie să fie greu să zâmbeşti mereu. Şi-apoi zâmbetul ursuleţului din burete colorat mi s-a părut crispat. Nu e musai să fie trist, ci doar să poată închide gura. Sec. Neutru. Nu, el zâmbeşte crispat dintotdeauna şi pentru totdeauna. Şi se uită direct înainte, orice-ar fi. Nu poate închide ochii, nu poate întoarce capul. Orice i s-ar arăta, el priveşte. E colorat şi trist. Galben, albastru, roz, verde... Ca pentru copii. Dar zâmbeşte crispat. Nu ştiu cum mi-am amintit de păpuşa cu păr negru pe care o avem când eram mică. Nu-mi amintesc numele, deci bănuiesc ori că nu a avut, ori că nu mă puteam hotărî asupra unui nume şi-o numeam de fiecare dată altfel. Avea un soi de sac şi acolo ţineam toată garderoba ei. Botoşei, căciuliţe şi hăinuţe culese de pe cine ştie unde. Într-o seară când mă întorceam cu mama de la bunica şi treceam prin părculeţul de la Junior, ne-a oprit o băbuţă şi m-a întrebat ce vârstă are copilaşul. Când i-am zis că nu e copil ci păpuşă s-a mirat foarte tare. Nu cred că am pretins vreodată că păpuşile-mi sunt copii. Şi nici nu ştiu dacă băbuţa o cunoştea pe mama sau a intrat în vorbă aşa, pur şi simplu. Bătrânii par să comunice foarte bine cu copiii, nu? Adulţii sunt grăbiţi şi au mai multe griji pe cap, bănuiesc. Singurul nume de păpuşă pe care mi-l amintesc e Svetlana. Era roşcată şi zicea „mama” când o dădeam pe spate. Avea o rochiţă în carouri cu broderie la gât. Dar nu am botezat-o eu. Aşa mi-a zis bunica, atunci când mi-a dăruit-o, că o cheamă.
N-am mai fost în cafenea, G. Am fost în parc. E vântul acela primăvăratec şi mi-era dor. A şi plouat chiar, dar nu m-a interesat prea tare, aveam glugă.
Dacă mi-aş expune smiorcăielile, doar G. nu m-ar certa că mă smiorcăi. Restul, toţi. N-ar asculta şi m-ar trimite la colţ, să port coiful ruşinos. Toţi mi-ar zice că mă alint, că sunt probleme mai mari pe lume, că singură îmi fac rău, că mă complac în situaţia aia. G. m-ar asculta cum se cuvine şi mi-ar răspunde cum se cuvine. Ştiu asta. Toţi se întreabă probabil cine e G. Înafară de el.





luni, 20 februarie 2012

20.02.se




Se pierd ani frumoşi, dar nu asta e problema. Problema e că mă strâng două mâini de gât. Mâini imaginare, dar chiar şi-aşa, imaginare, au o forţă incredibilă.
Lampa aruncă lumina ei portocalie ca întotdeauna. Iar mie mi-e dor să scriu scrisori, ca întotdeauna. De-ar exista o formulă matematică prin care să aflăm ce nu-i în regulă cu noi...dar nu există, şi poate că ar fi trist de s-ar putea simplifica totul prin calcule.

Nu mă mai strânge, te rog.



„a transformat colapsul cumplit într-o criză de trecere spre maturitate.”



Note de cafenea. Note de cafenea! Dar cine să fie destinatarii?

Nu ştiu cum era înainte, dar acum sunt mai conştientă de inima mea. Strict fizic, medical vorbesc. O simt mult mai puternic, iar asta nu înseamnă decât că e mai slabă. Parcă printr-o încercare de a o proteja, în fiecare noapte adorm cu mâna pe ea. Uneori bate atât de tare încât mă sperie. Ar trebui să renunţ la cafea, dar este asta posibil?

Mă simt ca o adolescentă prostuţă uneori. Am mai spus asta, mă repet.

Nu cred că termin cartea. Vorbeşte despre poezii şi despre operă. Mă repet, despre „meseria de a fi poet”. În alte însemnări, despre femei. Oarecum misogin. Exemple: „...o femeie care nu e proastă întâlneşte mai devreme sau mai târziu un bărbat zdravăn şi-l ruinează. Asta se întâmplă întotdeauna.” „În dragoste contează numai să ai femeia în pat. Restul sunt aiureli. Aiureli scârboase.” „Femeile mint, mint tot timpul şi cu orice preţ. Şi nu-i de mirare: minciuna lor face casă bună cu partea lor genitală: de unde ştii că o femeie a avut orgasm?” Nu am nici un fel de problemă cu exprimările de genul acesta. Dar mă plictisesc şi îmi par reduse. Aş continua lectura să găsesc motivul din spate, dar nu ştiu dacă găsesc răbdarea necesară.

Planul pentru perioada următoare: calm. Mult, mult, mult calm. Să vedem dacă se poate, şi ne gândim la strategii. Paşi de copil, toate cu grijă şi gândite.

Mi se aminteşte: Ai grijă ce-ţi doreşti! Mi-am mai dorit ceva odată, s-a întâmplat, şi-apoi am rămas pe gânduri. Dar am zis în repetate rânduri că apreciem ironia, nu-i aşa? Totuşi, de ce şi-ar dori cineva să fie împuşcat în umărul drept, hm? De s-ar împlini asta şi nu cealaltă, tot cred că ar fi mai bine. Şi-atunci, îmi spun, ca să nu lăsăm ironia să se bată în piept plină de satisfacţie, hai să nu ne mai dorim nimic prea important, deoarece dacă cumva se întâmplă şi vedem că nu-i tocmai cum ar fi trebuit să fie, să dăm vina pe soartă, că s-a întâmplat, şi nu pe noi că ne-am dorit. Să nu fim noi niciodată vinovaţii, să găsim alţii, căci e mai uşor aşa. Gama e variată: Dumnezeu, soarta, viaţa, destinul, întâmplarea, familia, prietenii, şcoala, X, Y; Z.

Îmi amintesc parcă pe Jean Reno în videoclip şi griul pare mult mai suportabil.

Iar Leon...

vineri, 17 februarie 2012

After.



Dacă am de ales, şi în ultimul timp am(cel puţin în ceea ce priveşte cafeneaua), aleg masa din colţul din stânga, de lângă hol. Cafeaua e mereu fierbinte.

„Nu, fac lucrul ăsta fără frică.”

Dragă G., trebuie să fiu sinceră şi să-ţi mărturisesc faptul că mă amuză grija ta pentru mine în privinţa aia. Dar mai trebuie să specific un lucru pe care sper că îl ştii deja. Nu sunt îngâmfată şi nici nu-mi port nasul pe sus.

„Ar trebui scos din dicţionarul propriu cuvântul dacă.”

Poza este extraordinară. Tu ai facut-o? Ghetele acelea care bănuiesc că sunt grele, nu impun mare dificultate. Nu prea există dificultăţi atunci când eşti copil. Sau n-ar trebui să fie... Şi-mi imaginez că au multe hăinuţe pe ei, exact aşa cum avea Ciprian la ţară, de mă miram cum de el e roşu în obraji pe când mâinile mele erau vineţii. Frumoşi copii, frumoşi căţei, frumoase amintiri, cele ale copilăriei la ţară.

Mi-am spus că iau decizia de a citi până la capăt sau nu o carte după ce trec de pagina 50. Noi doi, să ne fi petrecut vacanţele copilăriei la ţară...pfiuuu! ce-ar fi ieşit. Eu aş fi fost, probabil, copilul sfios şi temător, iar tu m-ai fi împins mereu să-mi întrec limitele. Aş fi intrat şi în pădurea în care n-am intrat niciodată fiindcă mă speriam de pânzele mari de paianjeni de pe primele crengi ale copacilor. Am fi alergat după fluturii aceia mici şi mov şi ne-am fi înţepat în plantele acelea cu ţepi. Şi m-ai fi lăsat să câştig la fotbalul cu mingea roşie, spartă. Oare am fi avut ghete tot aşa mari? Văd că ai început şi tu să te semnezi cu „G.” Iar asta mă face să zâmbesc.
Am dus ieri la bibliotecă două cărţi. Pe care nu le-am citit. Pamuk. Pe una doar până la jumătate, pe una până pe la pagina 20, cred. Mi-am luat jurnale. Pavese şi Virginia Woolf. N-am găsit ce căutam eu, şi-am mers pe mâna bibliotecarei. Alta, nu cea mărunţică. Cea mărunţică povestea despre motanul ei, cum şi-a fracturat o lăbuţă şi cum nu mai poate sări de pe geam afară. Spunea că nu a dormit prea bine noaptea precedentă, fiindcă-i miloasă şi îl ducea afară de fiecare dată când avea motanul chef. Ghiţă, soţul, urma să îl ducă la doctor. Oricum, jurnalul care-mi va rămâne mereu lângă suflet e cel a lui Jeni Acterian. Lectura mă arde şi ea. Văd cum scrie şi simt invidie. Şi totuşi, ajunge la mine, făcându-mă să mă îndoiesc de tot. Şi mă surprind căutând alte răspunsuri. Credeam că sunt mai puternică.

Revin la grija ta pentru mine. Trebuie să spun, totuşi, că e oarecum fondată. Sunt tare pretenţioasă. Tare. E concluzie, nu punct de plecare, deci n-ar trebui să fiu blamată pentru asta.

Cumva, eu nu pot critica oamenii cu realizări mai mari ca ale mele. Mi se pare cumva că nu am dreptul. Şi oricum, ar trebui să avem în vedere un concept: pluralitate. Nu toată lumea place la toată lumea. Lasă-mă să trăiesc, te las să trăieşti. Şi din moment ce avem de unde alege, nu văd unde e problema. Iar dacă marea masă a populaţiei alege anumiţi scriitori, nu-i putem noi dezvăţa prin aruncarea cu noroi în respectivii. Păreri personale.

Am primit ajutor azi de la tatăl a trei fete. Una dintre ele, adolescentă. Am zâmbit. E doar o altă cutumă, mă gândesc. Mereu când mă întreabă mama ceva, răspund sec şi mă ascund. Nu sunt făcută pentru astfel de discuţii. Punct.  

 „Avea insomnii, de la băile făcute pe timp de seară în cafea. Urmărea atunci jocurile făcute de farurile maşinilor pe tavan. Le urmărea cu atenţie, aşa cum urmăreşti rândurile de cuvinte când citeşti o carte. Făcea analizele întâmplărilor şi ofta tot mai adânc.”

Vreau să citesc despre oameni, nu despre poeţi, scriitori, istorici sau... Niciodată nu m-a interesat funcţia, şi văd că la fel de puţin mă interesează şi meseria. Există meseria de poet?

Din ceva de demult: Albul si negrul. Opuse total. Trecere bruscă. Nu reuşesc să-mi dau seama cum e dunga dintre alb şi negru. E albă sau e neagră ?
S-a intamplat. Si-atat.
Priveam străinii. Le făceam poveşti. Îmi imaginam de unde veneau, la ce se gândeau, cine sunt, ce lucrează, ce probleme au, şi unde vor ajunge când vor coborî din autobuz. Lângă cine îşi vor petrece noaptea…. Toţi erau grăbiţi, obosiţi, răciţi şi abia aşteptau să coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
            După ce am ajuns, am făcut un duş fierbinte, un ceai, şi-am adormit.



marți, 14 februarie 2012

High

Stau de câteva minute bune căci nu ştiu cum să formulez. Defapt...nu formularea e problema, ci ceea ce stă în spatele cuvintelor. Nu ştiu care e regula şi care e excepţia. Viaţa e frumoasă, dar uneori o curvă sau e o curvă, dar uneori frumoasă? Nu-mi cer scuze pentru exprimare.
Rămân la prima variantă deoarece cunosc cum suntem şi recunosc că nu ştim să apreciem ceea ce avem, oricât e de mic. Mereu vedem doar răul şi doar răul îl contabilizăm.

Viaţa e frumoasă, doar că uneori e o curvă. De aceea mor prunci doar la câteva zile după naştere, de aceea unii bătrâni află că au cancer.

Oricum, suntem nişte idioţi că lăsăm lucrurile care ne plac să treacă pe lângă noi cu o aşa uşurinţă.

Eu ştiu ce-aş face azi. Dacă. Dar e un alt fel de dacă, şi în acest caz, acest dacă nu depinde doar de mine. Dar azi aş fi curajos şi mi-aş fi propriul erou. Chiar dacă ar dura doar o fracţiune dintr-o fracţiune de secundă.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Fărâme


E gălăgie mare. Mereu plec de la premise greşite. Aşa se nasc visele. Iar ţie ţi-am spus mereu că nu pot scrie mult. Doar fărâme. Ai spus-o şi tu, poate fără să-ţi dai seama. Imaginile de pe pereţi sunt flashuri. Flashuri întrerupte mereu de altele. Ăsta e modul meu şi nu mă pot desprinde de el. Aş putea încerca, bineînţeles, dar nu am imaginaţie pentru o imagine lungă şi coerentă (imagine „lungă”?!). Ar ieşi ceva fals, fiindcă nu pot spune niciodată ceea ce nu văd.
E gălăgie mare şi nu am masa din colţ. Mai mult, stau exact cu faţa spre oglinda din hol.  Oglinda mare din hol seamănă cu oglinda mare din holul meu. Dar nu-mi place să fiu constrânsă să mă privesc.  În felul ăsta eşti constrâns să priveşti în interiorul tău şi să vezi anumite lucruri pe care, uneori, vrei să le ignori.
E foarte uşor, ştii, să înseninezi ziua cuiva. Mereu mă mir de ce nu facem mai des lucrul ăsta cu oamenii care ni-s dragi. Tot aşa îmi ziceam că ar fi foarte uşor să aduci puţină magie în viaţa cuiva. La mine însă, asta e condiţionată mereu de un „în cazul în care...”.  Iar continuarea deseori lipseşte, şi mă face să nu acţionez.  Ziceam că plec mereu de la premise greşite. În orice caz, ştiu că ele sunt greşite, şi totuşi continui. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi înfrâna niciodată visele ascunse iar speranţa nu cred că moare niciodată. Cred că avem mai multe vieţi. Mai multe vieţi, pe parcursul cărora ni se îndeplinesc, puţin câte puţin, visele.  Şi cum nu ne oprim niciodată din visat, trebuie ca vieţile noastre să fie veşnice. Una după alta, până la sfârşitul timpurilor. Orice ar însemna asta.
O oglindă e mai mult decât un obiect fizic care te ajută să-ţi aranjezi cămaşa sau machiajul. O oglindă te ajută să-ţi vezi şi interiorul, dacă ştii cum şi unde să priveşti. Pentru ce s-o fi inventat prima oglindă? Narcis s-a sinucis din cauza asta, ştii? Şi-a văzut frumuseţea într-o oglindă, iar lucrul ăsta, treptat, l-a zdruncinat în interior. Revin iar la Paler, căci el m-a făcut să nu mai folosesc cuvântul „narcisism” cu conotaţie negativă, ci cu milă. Narcis n-a avut nici o vină, zeiţa a fost cea care a aruncat blestemul asupra lui.
Tot ale lui, mă alină mereu cuvintele: „Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă.
Mi-am propus deseori să adorm fără să mă mai gândesc. Mi-am propus deseori ca atunci când soarele apune roşu, să văd doar un soare care apune roşu. Dar nu pot. Mai mult, spre propria-mi ruşine, visam odată să inventez un buton de „stop” pentru mintea umană. Nu de alta, doar să pot adormi. Din fericire, nu suntem roboţi, şi-ar fi păcat să ajungem toţi, într-o zi, aşa. Se pare că viaţa nu poate exista în lipsa viselor. Iar în majoritatea cazurilor, acesta este un lucru bun. Viaţa e un profesor, nu-i aşa? Şi trebuie să ne şi înveţe să ne ridicăm după ce ajungem cu obrazul la pământ.  

miercuri, 8 februarie 2012

IV.

Pentru început. Trebuie să găsesc o formulă prin care să transform un vis într-o amintire. Diferenţa e clară. Viitor. Trecut. Defapt...amintirea să nu mai fie vis. Întâmplarea iese din discuţie. Să devină amintire un vis fără să aibă loc. Clar, nu?

Într-un alt înţeles dat cuvântului vis,  
Pe când citeam expunerile viselor lui...defapt, ale coşmarurilor, încercam să-mi amintesc ce visasem eu în noaptea precedentă. Bineînţeles, nu toate visele trebuie să se arate şi la lumina zilei, iar eu, pe cele mai multe, le uit. Dar ideea că în vis se desfăşoară o lume paralelă pe care nu o cunosc, mă supără. Simt ca şi cum orele de somn sunt pierdute pentru totdeauna – în cazurile în care nu-mi amintesc ce visez. Uitasem ce-am visat azi-noapte. Citind dimineaţă cuvântul „rugăciune”, s-a declanşat.
Îmi cumpărasem un bilet de tren până la Cluj, cu ideea de a coborî undeva înainte să ajung acolo. Puneam în practică, presupun, o idee mai veche. Să bat în poarta unei familii de bătrâni şi să-i ajut la treburi timp de o săptămână, primind în schimb masă şi un pat de paie. Vara niciodată nu stau în compartiment în timpul călătoriei, ci pe coridor, agăţată de geam, ca să mă bată vântul.
Aud ”Ehei, asta da întâmplare!”şi mă întreb, pândind doar cu colţul ochiului, dacă cu mine o fi vorbind.
Era un prieten mai vechi, cu care nu mă văzusem de câteva luni bune – dacă nu se făcuse cumva un an. Mă bucurasem să-l văd – el mergea la Timişoara – şi i-am povestit pe scurt ce-aveam de gând să fac. Blondul e un tip foarte calculat, care nu se aventurează chiar la orice, iar când l-am văzut lângă mine cu rucsacul în spate am început să râd surprinsă. „Unde coborâm?” mă întreabă. Stai să vezi, mă gândeam, cum îi spun că n-am locaţie, şi-mi propusesem să cobor unde mă plictisesc de mers, face stânga împrejur.
Am coborât în următorul sat. Eu încă râdeam, el începea să fie sâcâit de faptul că nu-l credeam în stare de nebuneli de genul ăsta şi-mi tot cerea socoteală. M-am tolănit pe un petec de iarbă din spatele gării şi-am aprins o ţigară. „Ştii să mulgi o vacă?” îl întreb.
Bătrânii la care ne-am oprit se uitau destul de miraţi la noi, dar blondul se pricepe la cuvinte şi la explicaţii. Am avut noroc şi de nepotul lor, un puştan îndrăgostit de munte, care ne-a înţeles şi şi-a liniştit bunicii. „Bună treabă”, tot zicea, se uita la noi şi dădea din cap. „Bună treabă, bună, bună!”. Avea un zâmbet frumos, puştanul, şi pielea arsă. I se citea în ochi natura.
Mai ţin minte o zi ploioasă, în care am alergat după găini şi raţe şi alte orătănii să le duc la locurile lor. Eram desculţă şi-mi aminteam cum alergam prin noroi cu aceeaşi plăcere când eram mică, la ţară. Mă opream, ca şi atunci, în mijlocul ploii şi mă uitam la picioare. Îmi mişcam degetele şi zâmbeam când noroiul rece lua forma unui papuc. Când voiam să mă descalţ, trebuia să mă spăl cu apă de fântână. M-am înviorat imediat şi-mi  părea că picioarele-mi sunt mai albe ca înainte.
Cele mai frumoase sunete: greierii care încarcă aerul serii cu muzica lor şi ploaia ce cade pe tabla casei. Purtam o cămaşă de noapte din aceea în care se purta pe vremuri, din aceea din care mai poartă acum bătrânele. Lungă până în pământ, mi se vedeau doar degetele. Îngheţate de apa din fântână.
M-am băgat în pat, între aşternuturi spălate cu apă de ploaie sau de fântână, albe şi ţepene, ca ale bunicii. Era întuneric. M-am ridicat apoi brusc. Când eram micuţe, făceam rugăciunea jos, în genunchi. Toate trei. În cămăşi lungi de noapte. Le prindeam sub picioare mereu şi când terminam, mai că ne împiedicam.
„Te rog Doamne să ai grijă de mama, de tata, de bunica, şi pe mine să mă ierţi pentru tot ce am zis, făcut sau gândit. Fă ca ploaia să nu strice poduri sau culturi şi fă ca frigul să nu îngheţe pe nimeni. Şi te rog pune măcar câte o mămăligă pe fiecare masă. Ai grijă de C, de L, de N şi chiar de G, fiindcă oricât o fi ea de cum o fi cu mine, nu merită ceva rău. Iar pe cei pe care I-ai luat la Tine, odihneşte-i în pace şi roagă-i să mă ierte că nu le-am mai aprins de mult o lumânare.”

luni, 6 februarie 2012

Eppur si muove

Dacă trec orele amiezii, în cele mai mlte cazuri nu mă mai gândesc să vin aici. Mă gândesc că spre seară se adună mai mulţi oameni iar cafeneaua se transformă într-un bar ca oricare altul, cu fum mult mai mult şi discuţii mult mai aprinse. Motivele care mă fac să stau în cumpănă sunt practice şi nu ating vreun disconfort al meu de a sta între oameni. Îmi trebuie o masă din colţ şi-mi trebuie muzică şi nu bruiaje fonice. În seara asta totuşi am venit şi am găsit cafeneaua liniştită.
Cartea începe cu un pasaj din Jurnalul lui Gide. E despre iubire, nu mă opresc la el. Mă întrebam însă dacă l-am citit ori ba. Dar cred că atunci m-am oprit la Plăcerea de a te povesti ţie însuţi a lui J. Green şi la Jurnalul lui Barbellion. Dacă tot nu se mai găseşte nimic altceva de la Paler la biblioteca de aici, poate fi o sugestie pentru zilele următoare.
Azi la biliotecă venise o doamnă mai în vârstă. Chiar pe drum mă gândeam că biblioteca nu prea are vizitatori zilele astea, întrucât mulţi cititori au o vârstă mai înaintată şi nu mulţi dintre ei se aventurează pe afară. Îmi tot zic că am să ies din iarna asta cu picioare de baschetbalist. Bătrânica era roşie în obraji şi luase Moromeţii şi Marele singuratic. Şi prelungea Ultima noapte de dragoste... I-a spus bibliotecarei să-i mai dea ce crede ea că merită citit (îmi ziceam atunci că ar trebui să se mute acolo). Bibliotecara, o tipă mărunţică, cu trăsături frumoase de femeie blândă, în părul ce abia începe să încărunţească i-a recomandat cartea pe care tocmai o restituiam eu. M-am speriat. Paler are în cărţile lui anumite fraze care pe mine m-ar speria dacă le-aş citi la o vârstă mai înaintată. O bătrâneţe tulburată de procese de conştiinţă şi întrebări despre scopul vieţii mă sperie. Un raport final mă sperie. Punerea în balanţă a regretelor, a faptelor şi mai ales a cauzelor lor, mă sperie. Mă gândeam, când am ajuns acasă, că nu este singurul care a scris despre ele, şi cu siguranţă nu e singurul care le-a gândit. Îţi trebuie însă curaj. Mult, mult curaj. Sau poate greşesc, fiindcă fac aceste afirmaţii din perspectiva mea. Dar ştiu că eu mi-aş scutura capul să-mi alung ideile astea când ar începe să încolţească. Eu nu sunt un om curajos. Iar tinereţea se bucură, cel puţin, de impresia că se mai poate schimba ceva, chiar dacă n-o să se mai schimbe nimic.
N-am făcut niciodată experimentul cu încolţirea unui bob de fasole când eram elev. Iar experimentul acesta – se zice – l-a făcut orice elev. Mie îmi plăceau mai mult cactuşii, şi nu ştiu dacă aş fi fost uimită de rapiditatea cu care un bob se transformă în plantuţă. Cactuşi am avut mereu în casă, şi m-a uimit în schimb mult mai mult rezistenţa lor în cele mai grele condiţii. Cactuşi, chiparoşi sau oţetari. Mie mi-au plăcut stejarii dintotdeauna. Nu ştiu de ce, fiindcă singurul stejar care mi-a fost mai aproape e cel din piaţă, de peste drum, cu coroana perfect rotundă. Stejarul pentru care mi-a fost frică atunci când au început şantierul pentru parcarea subterană. Mă gândeam că am să merg la tulpina lui şi-am să mă leg cu lanţuri, în cazul în care ar fi fost vorba să-l taie. O idee ce-ar fi rămas doar în stadiul de idee, şi care m-ar fi bântuit mult timp dacă cumva se întâmpla ceva. Idei eroice avem cu toţii, poate datorită cărţilor şi a filmelor. Dar puţini suntem eroi. Eu nu sunt un om curajos. Mereu când rătăceam prin vreo pădure şi vedeam stejărei mici, îmi părea rău că nu pot lua unul să-l plantez într-un ghiveci acasă.  Dar n-am să-mi explic niciodată atracţia mea faţă de stejari.
În altă ordine de idei, Epicur spunea că pietrele sunt fericite deoarece sunt insensibile la suferinţă. Am o cutie plină de pietre acasă. Am şi în geantă vreo trei, căci am tot uitat să le pun la locul lor. Dar fericirea exprimată în felul acesta simplist nu e fericire. Fericirea şi insensibilitatea, nu cred că se pupă.
Cu toate că nu sunt întru totul de acord cu maxima „Scopul scuză mijloacele”, în cazul acesta, din moment ce scopul este viaţa însăşi, nu mai este loc de discuţie. Fiindcă nu sunt un om curajos iar uneori eroii îmi par naivi. Nimeni nu-ţi poate schimba credinţele interioare, aşadar, de ce să pierzi ocazia de a simţi căldura verii pentru o prostie? Fiindcă la urma urmei, eppur si muove, şi la urma urmei, Galileo a rămas în conştiinţa noastră drept părintele fizicii şi a ştiinţei  moderne. Astfel, tind să îl apreciez mai mult pe el decât pe Socrate. E mai uman. Unii eroi îmi par naivi. Şi poate chiar mai mult, curajul de a înfrunta apostrofările şi procesele de conştiinţă parcă e mai mare decât curajul de a te sinucide.
„Când simţi mai mult decât înţelegi, devii foarte vulnerabil. Inchizitorii, neavând sentimente, sunt foarte siguri pe ei. Ei pot, chiar, să urască tot ce nu înţeleg, în vreme ce unul ca mine se încurcă în regrete.”
Mă opresc doar la regrete. Nu ştiu dacă am urât vreodată pe cineva în adevăratul sens al cuvântului. O singură persoană se aproprie de sentimentul meu dat urii, o persoană dintr-o epocă demult apusă. Şi probabil că am greşit faţă de ea, urând-o (dacă, într-adevăr...). În rest, chiar oamenii care m-au îngenunchiat nu au „beneficiat” de ura mea. Fiindcă atunci când nu înţeleg ceva, bătătoresc (cu sau fără voia mea) drumul înainte şi înapoi şi mă încurc în regrete. Să înţeleg, prin asta, că nu sunt un inchizitor? Analizând în retrospectivă, atât realitatea cât şi închipuirile mele, mereu, când cineva mi-a greşit, am căutat mai întâi să-i caut circumstanţele atenuante. Şi în cele mai multe cazuri, cu ele am rămas. Trebuie însă să găsesc o cale prin care să părăsesc cărarea făcută de necurajul meu de a pleca dintr-un loc. Fiindcă mereu, când ajungi într-un câmp cu iarba înaltă, te supără oarecum să vezi o cărare. Te supără faptul că cineva a fost înaintea ta acolo şi nu a lăsat locul neatins. Dar eu mă supăr mai ales să ştiu că eu revin mereu pe aceleaşi cărări şi nu aleg să pornesc printre buruieni. Nu sunt un om curajos, cred. Mai supărător e sentimentul când stau, în mijlocul cărării, în „plin soare, plină de umbre”. Şi e ciudat, fiindcă nu mi-a fost niciodată frică de solitudine, nu mi-a fost frică niciodată să rătăcesc pe străduţe pustii ale unor oraşe necunoscute; însă, în anumite aspecte, am nevoie de cărări.  

duminică, 5 februarie 2012

Progresul exterior este însoţit, uneori, de regres interior.


“...dar cum primejdia era fixată pentru toamnă, nu mă arătam din cale-afară de tulburat. Acesta a fost totdeauna cusurul meu, de câte ori pericolele mi-au lăsat răgaz, m-am grăbit să nu le dau importanţă, agăţându-mă de speranţa că o întâmplare providenţială mă va salva până la urmă.” p.173

Să mă mai mir de ce spusesem data trecută?

Scriu în carneţelul cu foi verzi primit de la L., iar oţetarii m-au făcut să mă gândesc că eu n-am avut niciodată un birou cu vedere spre natură. Acasă, în ambele camere, fereastra a fost mereu ori în dreapta, ori în stânga mea. În plus, balconul, etajul mult prea sus şi...lipsa naturii de peste drum. Aici vezi doar blocuri gri. Singurul loc în care mai vedeam natura pe fereastră erau momentele când îmi făceam lecţiile la bunica. Doar când aveam inspiraţia să iau loc în capătul mesei. În felul ăsta aveam şi acoperire, căci bunica, dacă era în cameră, stătea pe “recamer”, în spatele meu. Puteam astfel să mă prefac că mă gândesc la o problemă de matematică sau să mâzgâlesc ceva la sfârşitul caietului, fără să mă dau de gol că mintea-mi zboară pe deasupra muzeului. Şi chiar dacă era balconul, geamurile mari erau date jos pe timp de vară, iar priveliştea nu era atât de îngustată. Priveam frunzele cum se leagănă uşor, şi cine ştie ce-mi trecea prin minte. Dar eram paralizată.
Trebuie să fiu corectă şi să recunosc că şi blocurile gri, ce în timpul verii prind o culoare mai caldă, au farmecul lor. Într-una din serile trecute mă mirase faptul că luna (jumătatea de lună) era mai luminoasă decât felinarul portocaliu ce duce spre fântână. Iar mama mi-a amintit aseară cum eram nevoite să ne oprim mereu la I., în drum spre casă, fiindcă eu aveam asupra mea vreo 3 kile de zăpadă şi eram fleaşcă. I. ne deschidea uşa dar eu nu aveam voie să mă îndepărtez de pe linoleum. Principiul cojilor de ceapă. Uşor, una câte una, jos. Până rămâneam în ciorăpei. Erau necesare mătura şi făraşul să strângem zăpada cazută în faţa uşii. Geaca pe calorifer, pantalonii pe altul, mănuşile, şosetele. Ghetele erau puse pe uşa deschisă a cuptorului, după ce I. îl aprindea. Eu stăteam pe scaunele acelea de care am mai vorbit şi de care mereu mi-a fost frică.
Aşadar, mă bucur că a venit în sfârşit iarna, anul ăsta. 

vineri, 3 februarie 2012

Molii, viespi, si alte animale

Clipeşte cursorul pe foaia virtuală, albă. Mi-e dor de un stilou. G. nu mi-a mai trimis nici un text. O fi ocupat cu gerul. Mulţi sunt ocupaţi cu câte ceva, dar pe G. nu mă pot supăra. Chiar dacă şi-a ras barba. Acum cred că-i pare rău, dacă nu cumva în tot timpul ăsta scurs şi-a crescut-o din nou. Stiloul nu mai scrie atât de bine precum scria acum...5-6 ani. E de înţeles. Nu mai alunecă la fel de uşor pe foaie iar asta deranjează, bineînţeles, la scris.
            Perdeluţele sunt tot gri, nu s-au schimbat. E un soi de ritual, să vin aici singură, eventual cu o carte. Un ritual care-mi face bine, oricât de ciudat ar suna, şi de care nu mă pot desprinde.
            Multe alte promisuni pe care le las să treacă pe lângă mine ca şi cum niciodată nu mi le-aş fi promis. Ăsta e un alt fel de ritual al meu. Din păcate. Păcatul cel mai mare pe care îl duc e lipsa de voinţă şi ambiţie. Dar dacă eu vreau doar linişte, şi nu tind la averi şi la case cu domeniu, ce să fac?
            Mă întreb, în altă ordine de idei, câţi copii visau la aşa ceva la vârsta de 7-8 ani. Ştiu că nu sunt singura, dar ştiu că suntem puţini. Sper, cel puţin, că suntem puţini.
Nu am fost la anticariatele ieşene dar am găsit una dintre cărţi la bibliotecă, acasă. Iar mama a fost iar dusă de nas de firma de telefonie mobilă. În altă ordine de idei, balconul e îngheţat. Cred că e primul an în care se întâmplă, cel puţin în ultimii 20 şi umpic de ani, de când stau ai mei aici. Bunica îmi povestea că mergea la -30 de grade cu ciorapi subţiri şi pantofi. Picioarele-i erau colorate ca dulapul din bucătărie. Dulapul din bucătăria bunicii e roşu. Trecut-au vremurile.
Trebuie să mă apuc de scris iar invenţii. Cu toate că nu mă pricep foarte bine să le construiesc, iar pe cele pe care reuşesc să le construiesc, nu reuşesc să le continui, şi rămân scurte, simple, atârnând parcă în gol. Şi asta se întâmplă fiindcă nu mai trăiesc drame, cum prea-bine spune cineva. Aşadar, până şi părţile rele au părţi bune. Şi viceversa.
N-am fost niciodată omul planurilor pe termen lung. Bănuiesc că faptul ăsta e văzut de majoritatea persoanelor drept defect. Până acum, n-am tras ponoase prea mari de pe urma acestui defect. Dar presimt că urmează. „Presimt” nu e cuvântul potrivit. Nu presimt, dar bănuiesc că ar fi cazul să mă izbească ceva care să mă schimbe. Şi această lovitură o aştept odată cu terminarea masterului. Ca să explic mai bine starea pe care o am, trebuie să spun că aştept mai mult momentul cu pricina mânată de curiozitate. Analizându-mă, mă văd ca fiind un copil răsfăţat care nu-şi dă seama de gravitatea unei situaţii, refuză chiar să îi dea importanţă ştiind că e cineva în spatele cortinei care rezolvă mereu problemele, care demască mereu farsele şi aranjează totul. Să fie destinul, „persoana” din spatele cortinei? Pe el să mă fi bazat mereu, cu neruşinare?

„Tot ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat şi sunt mulţumit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut.” p.160, Deşertul pentru totdeauna, Octavian Paler

Mă încăpătânez şi eu să nu-mi pară rău de nimic, de nimic din ce s-a întâmplat. Exprimarea e greşită, căci nu încerc şi nu-mi impun nimic. Privesc întâmplările trecute ca fiind pietre de consolidare ale fiinţei mele, şi le privesc, acum, cel puţin, cu o maximă naturaleţe, de undeva de deasupra eului meu. Obiectiv. Ca şi cum le-aş citi într-o pagină de jurnal străin. E drept că fiecare avem în drumul parcurs în trecut o serie de întâmplări pe care ni le amintim cu tristeţe, pe altele cu ruşine, pe altele cu bucurie. Însă am ajuns, cred, să las la o parte „animalul afectiv” din mine pentru „animalul raţional”. Cu alte cuvinte, poate că mi-am dat seama că pentru a trăi prezentul şi a întrevedea viitorul, e necesar să nu mai trăieşti în trecut. N-am ajuns acolo 100%, sunt unele momente în care toate amintirile cad pe mine dintr-o dată, precum zapadă de pe un acoperiş, mă doboară şi mă buimăcesc, dar parcurg drumul înainte. Şi nici nu mă lepăd de trecut, să nu fiu înţeleasă greşit!
„Deşertul pentru totdeauna”, să fie a cincea sau a şasea carte a lui Paler pe care o citesc într-un timp relativ scurt. Nu ştiu dacă m-a prins stilul sau fiinţa. Ambele probabil, în cine ştie ce proporţii. Sau poate că mă regăsesc, cumva, în anumite rânduri. Sau poate că mi-a plăcut nespus ideea omului ce locuieşte singur şi-şi prezintă ideile, într-un monolog, moliilor. „Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-i drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. N-am putut fi un celebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.”
Azi dimineaţă, când am descis dulăpiorul din bucătărie să-mi aleg cana din care urma să beau cafeaua(la mic dejun, cafea şi tiramisu, excepţional mod de a începe o zi!), am văzut cuiburile de viespii. Am mai povestit de ele, probabil în vară. Am zâmbit, mi-am amintit de molii, am închis uşile dulapului şi-apoi m-a cuprins un soi de tristeţe sau dezamăgire, fiindcă or să iasă din cuib şi-or să plece înainte să-mi dau eu seama. Cuiburile din bucătărie nu le-am stricat, căci ştiam deja ce-am să găsesc în ele (curiozitatea) – un ou şi mai mulţi păianjeni injectaţi cu ceva venin ce nu omoară, ci doar paralizează. Viespiile astea sunt solitare şi au un simţ tare dezvoltat de orietare în spaţiu. Viespea care a construit cuibul şi şi-a depus acolo ouăle revenea mereu cu provizii de lut, am urmărit-o în timpul construcţiei şi nu mi s-a părut normal să-i stric munca. În plus, viespiile nu stau în case, n-aş avea audienţă pentru un eventual monolog. Mă întreb ce crede lumea că e mai rău. Să vorbeşti singur sau să vorbeşti moliilor?