Clipeşte cursorul pe foaia virtuală, albă. Mi-e dor de un stilou. G. nu mi-a mai trimis nici un text. O fi ocupat cu gerul. Mulţi sunt ocupaţi cu câte ceva, dar pe G. nu mă pot supăra. Chiar dacă şi-a ras barba. Acum cred că-i pare rău, dacă nu cumva în tot timpul ăsta scurs şi-a crescut-o din nou. Stiloul nu mai scrie atât de bine precum scria acum...5-6 ani. E de înţeles. Nu mai alunecă la fel de uşor pe foaie iar asta deranjează, bineînţeles, la scris.
Perdeluţele sunt tot gri, nu s-au schimbat. E un soi de ritual, să vin aici singură, eventual cu o carte. Un ritual care-mi face bine, oricât de ciudat ar suna, şi de care nu mă pot desprinde.
Multe alte promisuni pe care le las să treacă pe lângă mine ca şi cum niciodată nu mi le-aş fi promis. Ăsta e un alt fel de ritual al meu. Din păcate. Păcatul cel mai mare pe care îl duc e lipsa de voinţă şi ambiţie. Dar dacă eu vreau doar linişte, şi nu tind la averi şi la case cu domeniu, ce să fac?
Mă întreb, în altă ordine de idei, câţi copii visau la aşa ceva la vârsta de 7-8 ani. Ştiu că nu sunt singura, dar ştiu că suntem puţini. Sper, cel puţin, că suntem puţini.
Nu am fost la anticariatele ieşene dar am găsit una dintre cărţi la bibliotecă, acasă. Iar mama a fost iar dusă de nas de firma de telefonie mobilă. În altă ordine de idei, balconul e îngheţat. Cred că e primul an în care se întâmplă, cel puţin în ultimii 20 şi umpic de ani, de când stau ai mei aici. Bunica îmi povestea că mergea la -30 de grade cu ciorapi subţiri şi pantofi. Picioarele-i erau colorate ca dulapul din bucătărie. Dulapul din bucătăria bunicii e roşu. Trecut-au vremurile.
Trebuie să mă apuc de scris iar invenţii. Cu toate că nu mă pricep foarte bine să le construiesc, iar pe cele pe care reuşesc să le construiesc, nu reuşesc să le continui, şi rămân scurte, simple, atârnând parcă în gol. Şi asta se întâmplă fiindcă nu mai trăiesc drame, cum prea-bine spune cineva. Aşadar, până şi părţile rele au părţi bune. Şi viceversa.
N-am fost niciodată omul planurilor pe termen lung. Bănuiesc că faptul ăsta e văzut de majoritatea persoanelor drept defect. Până acum, n-am tras ponoase prea mari de pe urma acestui defect. Dar presimt că urmează. „Presimt” nu e cuvântul potrivit. Nu presimt, dar bănuiesc că ar fi cazul să mă izbească ceva care să mă schimbe. Şi această lovitură o aştept odată cu terminarea masterului. Ca să explic mai bine starea pe care o am, trebuie să spun că aştept mai mult momentul cu pricina mânată de curiozitate. Analizându-mă, mă văd ca fiind un copil răsfăţat care nu-şi dă seama de gravitatea unei situaţii, refuză chiar să îi dea importanţă ştiind că e cineva în spatele cortinei care rezolvă mereu problemele, care demască mereu farsele şi aranjează totul. Să fie destinul, „persoana” din spatele cortinei? Pe el să mă fi bazat mereu, cu neruşinare?
„Tot ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat şi sunt mulţumit că nici măcar zeii n-au puterea să schimbe ceva în trecut.” p.160, Deşertul pentru totdeauna, Octavian Paler
Mă încăpătânez şi eu să nu-mi pară rău de nimic, de nimic din ce s-a întâmplat. Exprimarea e greşită, căci nu încerc şi nu-mi impun nimic. Privesc întâmplările trecute ca fiind pietre de consolidare ale fiinţei mele, şi le privesc, acum, cel puţin, cu o maximă naturaleţe, de undeva de deasupra eului meu. Obiectiv. Ca şi cum le-aş citi într-o pagină de jurnal străin. E drept că fiecare avem în drumul parcurs în trecut o serie de întâmplări pe care ni le amintim cu tristeţe, pe altele cu ruşine, pe altele cu bucurie. Însă am ajuns, cred, să las la o parte „animalul afectiv” din mine pentru „animalul raţional”. Cu alte cuvinte, poate că mi-am dat seama că pentru a trăi prezentul şi a întrevedea viitorul, e necesar să nu mai trăieşti în trecut. N-am ajuns acolo 100%, sunt unele momente în care toate amintirile cad pe mine dintr-o dată, precum zapadă de pe un acoperiş, mă doboară şi mă buimăcesc, dar parcurg drumul înainte. Şi nici nu mă lepăd de trecut, să nu fiu înţeleasă greşit!
„Deşertul pentru totdeauna”, să fie a cincea sau a şasea carte a lui Paler pe care o citesc într-un timp relativ scurt. Nu ştiu dacă m-a prins stilul sau fiinţa. Ambele probabil, în cine ştie ce proporţii. Sau poate că mă regăsesc, cumva, în anumite rânduri. Sau poate că mi-a plăcut nespus ideea omului ce locuieşte singur şi-şi prezintă ideile, într-un monolog, moliilor. „Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-i drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. N-am putut fi un celebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.”
Azi dimineaţă, când am descis dulăpiorul din bucătărie să-mi aleg cana din care urma să beau cafeaua(la mic dejun, cafea şi tiramisu, excepţional mod de a începe o zi!), am văzut cuiburile de viespii. Am mai povestit de ele, probabil în vară. Am zâmbit, mi-am amintit de molii, am închis uşile dulapului şi-apoi m-a cuprins un soi de tristeţe sau dezamăgire, fiindcă or să iasă din cuib şi-or să plece înainte să-mi dau eu seama. Cuiburile din bucătărie nu le-am stricat, căci ştiam deja ce-am să găsesc în ele (curiozitatea) – un ou şi mai mulţi păianjeni injectaţi cu ceva venin ce nu omoară, ci doar paralizează. Viespiile astea sunt solitare şi au un simţ tare dezvoltat de orietare în spaţiu. Viespea care a construit cuibul şi şi-a depus acolo ouăle revenea mereu cu provizii de lut, am urmărit-o în timpul construcţiei şi nu mi s-a părut normal să-i stric munca. În plus, viespiile nu stau în case, n-aş avea audienţă pentru un eventual monolog. Mă întreb ce crede lumea că e mai rău. Să vorbeşti singur sau să vorbeşti moliilor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu