Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)

Concluzie: la urma urmei, e vorba despre alegeri.

Pe blues de Armstrong, învârteam lingurița în cafea cu mâna stângă, să topesc zahărul. Zilele astea m-am izolat, oarecum, și mi-a fost nespus de bine. Ar fi trebuit să mă izolez mai mult. Ca timp și ca…”intensitate”. Zilele astea nu mă interesează de voi. Mă puteți acuza de ce vreți, dar nu mă interesează absolut deloc de voi.

Stăteam cu ochii închiși în pat, Rebengiuc era Meursault, încercam să îmi amintesc când am citit prima dată Străinul. În jumătatea de jos, sub pleoape, era scena procesului. În jumătatea de sus, sub pleoape, visam eu procese de-ale mele. Visez prea mult. Acuzatul era un om zvăpăiat cu suflet bun. Dar asta oricum nu contează.

Am înnoptat pe malul iazului și toți vedeau stele căzătoare numai eu nu. Ce-i drept, mă uitam mai mult spre stânga sus, unde erau fulgere în depărtare. Ce-i drept, îmi era destul de greu să țin privirea țintită în sus preț de câteva minute, din cauza alcoolului.

Le-am văzut până la urmă, și la ce bun? Nu mi s-a îndeplinit nici o dorință.

Bunica spunea că a chemat-o pe mama ei în vis, să-i spună dacă s-a întâlnit acolo cu sora ei, care a murit nu demult. Nu m-am gândit niciodată la obiceiul acesta, de a chema morți în vis. I s-a arătat, a spus, și a făcut semnul acela din mână, pe care îl făcea când voia să arate că a rezolvat ea tot, și nu mai trebuie nimeni să-și facă griji.

Am dormit cu bunica în “casa mare”, care e defapt camera din casa mare, ultima cameră, camera unde stă zestrea. Perne, plăpumi, covoare, pături. Tablouri, bibelouri, sticle cu băuturi din comerț, pe care stă praful.

Și m-am gândit să chem și eu pe cineva în vis, să-mi spună și mie ceva. Dar nu morți, iar ce voiam eu să aflu erau prostioare. Chem vorbe în vis, să știu și eu ce și cum. Am adormit imediat, era același întuneric și aceeași liniște de țară. Țin minte doar că aranjam gulerul unei cămăși.

Mă privesc și mă judec după imaginea pe care o aveam despre mine acum 3-4 ani. Eram cu totul altă persoană, m-am schimbat mult. Din cauza asta mereu mă judec și mereu mă învinovățesc. Ce fac acum nu făceam atunci. Ce cred acum, nu credeam atunci. Sau invers.

N-am găsit încă timpul și energia să mă … reexaminez.

Apoi l-am visat pe el, trecea pe lângă mine, a încercat să-mi spună ceva, când un nene mai bătrân m-a tras de mână și m-a luat să rezolvăm o banalitate. Așa facem mereu. Ne preocupă mai degrabă lucrurile mărunte, pierdem vremea cu ele și ne mirăm apoi că nu am făcut nimic care să conteze.

Se pretează la orice

Râșniță. Nimicuri.

Acum se simt ca nimicuri. Stările și tot. 

27.06.13

Am simțit nevoia să închid ușa. Să-mi închid, astfel, totul între cei patru pereți. Dar fereastra e deschisă. Se aude doar ploaia și miroase proaspăt.

Mi-e dor de multe persoane. E liniște și tună.

Subconștientul are renume bine-meritat. Am visat foarte ciudat și urât astă-noapte, dar înțeleg. Astăzi e doar prima zi.

28.06.13

În patul cel alb mă simțeam la locul meu. Acolo, trupul vlăguit se odihnea, mintea intra în pace, răsuflam ușurată și uitam tot stresul de peste zi.

Acolo mă simțeam la locul meu, și e tare ciudat acum când mă gândesc la asta, mai ales știind cum alergăm noi după tot felul de cai verzi pe pereți și nu suntem niciodată mulțumiți.

Mereu am căutat și așteptat soluții din exterior, dar e timpul să-mi dau seama că eu sunt motorul, și nu piesa.

29.06.13

Visam că urc un munte a cărui pantă era acoperită de muschi verzi și plini de ploaie. Eram trei. Vedem doi urși, probabil pui. Urcăm. Vedem un lup. Urcăm. Când am văzut ursoaica am decis să renunțăm și să coborâm.

Am spus mereu că în mine există un uragan. La exterior aparențele sunt foarte calme, incredibil de calme. Dar în interior totul se învârte, se sparge, se scot copaci seculari din rădăcini, se dărâmă case. Când mă salută dau ușor din cap, poate schițez și un zâmbet. Când nu mă salută, îmi continui treaba fără să las la vedere nici o urmă.

Acum am impresia că uraganul a ieșit înafară. Tot nu se vede, tot se învârte. Fiindcă mă simt la răscruce de orice, de toate.

Și lui G. îi plac ciorile, iar asta este foarte, foarte important. Tot lui i-a sărit în ochi aia a mea, cu “căldura din brațele lui”. Iar eu nici nu mai știu ale cui erau brațele alea.

Mă macin prea mult.

"Aici poti afla totul despre toate"

Recunosc, a venit prea repede. M-a luat prin surprindere. M-am hotărât destul de târziu anul ăsta cum are să fie Crăciunul, şi când părea totul în linie dreaptă, ajunul a pus frână. Polei, gheaţă, ne-am răsturnat la 180 de grade. Nu contează oricum. Trece şi ăsta, mergem la bunica la masă, ne enervăm, bem vin. Bem vin. Aspru, de ţară. Alb şi aspru.

Nu e doar vina mea. Eu nu ar trebui să fiu stâlp aici. Nu vreau să fiu stâlp. Adică dacă eu plec, se dărâmă tot?

Apoi urmează perioada aceea moartă dintre Crăciun şi Anul Nou când în prima parte a zilei vezi pe străzi doar câteva familii fericite rătăcite. Fac vizite probabil, îşi ţin fetiţa de mâini şi-o ridică la bordură pe sus. Ea are paltonaş roşu şi zulufi. Atunci e prea linişte. Pustiu. Apăsător.

Îmi lipsesc cuvintele lui G.

Mă întreb: păi nu-i asta viaţa? să n-ai bani, să fii bolnav, să te supere şi să te înşele cineva... Are omul dreptul la fericire?..., am încercat să desprind un sens creştin în urma unor întâmplări, nu am izbutit. Încearcă tu. 

- există necazuri şi omul trebuie să se înveţe să trăiască cu ele. 

- deşi îmi place să beau, îţi mărturisesc ca băutura nu reduce nicio listă de umbre, ba chiar o sporeşte.

Parcă îţi simt pe obraz, ca pe o ghindă rece, nasul ăla îngheţat.

I-aş spune atâtea altele acum. Uneori recitesc şi nici nu mai ştiu sigur dacă s-a întâmplat sau...

Cu flaneaua de lână deasupra cămăşii de corp de bumbac, molcuţă. Flanea, nu pulover. Lâna aspră ca şi vinul bunicii. Frigul n-are cum trece şi ţuica ajută şi ea. Nu mai ştii care-i abur şi care-i fum de ţigară. Sau poate că fumezi pipă şi-afară? Eşti bărbos.

Iar sticlele de plastic când se izbesc nu scot clinchete de clopoţei.

Autoportret

Ţin Autoportretul în mâini. Miroase a bibliotecă şi are paginile fine, îngrijite. Mi-e bine aşa şi mă bucur ca un copil la un cadou adus de Moş Crăciun. Chiar de Moş Crăciun, când încă mai există magia aceea.

Mai sunt trei zile de iarnă, iar vremea de afară arată asta. Încă de dimineaţă norii joacă hora cu soarele. O horă moldovenească. Când e cer senin şi soare, când ninge viscolind. Când e lumină, când e gri. Soarele devine parcă o lampă de birou, ca cea pe care o am acasă. Iar un titan invizibil se joacă cu butonul, când mărind intensitatea, când micşorând-o.

Mă întorceam acasă, protejam cărţile de fulgi dar m-am oprit la o fotografie din rândul celor de pe gardul parcului. Scriitori. Şerban Foarţă, şi-am zâmbit şi-am mulţumit pentru mărţişor.

Pe prima pagină scrie:

„Există o singură plăcere, aceea de a fi viu, restul e mizerie.

(Cel care a scris această frază s-a sinucis. Se chema Cesare Pavese)”

Doar ce-am avut jurnalul lui pe mână. Ceea ce n-am avut a fost răbdarea. Dacă ştiam că rândurile ultime vorbesc despre bilanţul anului încă din luna august, sticluţa cu răbdare era plină. Mereu m-a fascinat ideea sinuciderii şi procesele interioare ce-l fac pe om să ajungă acolo. O posibilă reluare.

„În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot scrie dacă nu mă descriu.”

„Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ce ni se întâmplă.” Adevăr.

Îmi plac mult oamenii (în general, mai în vârstă) care taie aerul cu mâna lăsând să se înţeleagă că discuţia s-a terminat. E un gest tare.

Trebuie să vorbesc despre compotul bunicii. Copotul bunicii e limpede iar cireşele sunt mereu grase, lucioase şi perfecte. Nu e foarte dulce, dar cel mai important – e pe placul preotului de la Sf. Dumitru. Preotul de la Sf. Dumitru, la sărbători, mănâncă mereu compot la bunica. Acest fapt, îţi dai seama, G., îi umple bunicii inima de bucurie. Apoi, încă o dată, când îmi povesteşte mie. În fiecare an, de când mă ştiu, se întâmplă acelaşi lucru. Şi spune „Nu ştiu de ce-i place aşa mult, probabil că îl fac exact pe placul lui.” Mi-e dragă. Iar cireşele din compot mi-au amintit azi de A. şi de domnul R., profesorul de română. Eram la şcoala generală, prezentam probabil compuneri despre anotimpuri. A. vorbea despre toamnă şi ai ei struguri „bosumflaţi”. Domnul R. a râs şi-a mărturisit că i-a plăcut nespus epitetul ăsta. Mi-e dor de domnul R. Tot el spunea, atunci când mâncau băieţii pufuleţi cu arome, că „miroase-a pute”.

După cum am spus, titanul invizibil s-a jucat azi toată ziua cu intensitatea luminii. Se auzeau păsări ciripind, dar parcă nu sună ca cele de la ţară. Ori acolo liniştea e mai adâncă şi orice sunet ce-o taie sună altfel, ori păsările de aici sunt citadine. Le vedeam cum mâncau din făina puilor de găină. Îmi ziceam, „Uite! fură!” dar nu m-am supărat niciodată pe ele că-s hoaţe.

Deseori se întâmplă ca atunci când nu ajungi la o înmormântare, din varii motive, să-ţi spui că e mai bine să rămâi cu amintirea celui trecut în cele veşnice aşa cum era el „la petreceri”. Adică viu şi vesel. Îmi dau seamă că este o scuză. O scuză proastă. Însă gândindu-mă la asta, eu nu-mi amintesc pe cei morţi în sicriu, ci doar la petreceri. Fie că am fost ori ba la înmormântare. Doamna Anişoara, cum era ea grasă şi strălucea a fericire şi-a bine, îmbrăcată elegant şi glumind cu tot felul. Râdea cu toată fiinţa. Pe „baba Veia”, adica bunica, nici nu mai spun. Mi-amintesc, nu ştiu dacă din povestite sau din văzute (eu am, oricum, imaginea în minte) cum încerca să fumeze din ţigară pe treptele casei. Se prostea. Râdea şi ea mult. Ea râdea cu ochii. Era iute şi ne certa când ţopăiam prin casă. Venea spre noi cu pumnul la gură, semn că ne aşteaptă o bătaie, noi fugeam şi ţipam, dar eram cu zâmbetul pe buze; bătăia era doar o ameninţare şi ştiam că dacă ne prinde, doar ne strânge la piept şi ne sărută pe creştet. În poza aceea veche de la Crăciun, când eu eram tunsă băieţeşte, ea stătea pe-un picior al Moşului şi zâmbea şugubăţ. Exact aşa. Şu-gu-băţ! Tot aşa îl certa şi-l fugărea şi pe Amir, dalmaţianul, când îi strica florile din grădină. Dar cred că şi Amir ştia el ce ştia... Iar bujorii, uf, ce minunăţie, şi cât de mult îi plăceau. Pentru mine, mereu, baba Vera o să fie un bujor roşu. Nu, o tufă de bujori roşii defapt, căci nu era niciodată singură şi-i plăcea să primească oameni în vizită şi să se simtă bine la petreceri. De bunicul Constantin nu ştiu prea multe...el s-a stins înainte să ajung eu aici. „Nici până la poartă nu ieşea dacă nu avea cravată şi cămaşa călcată”.

S-a făcut un an de când a murit domnul M., cel care îmi zicea mereu să caut după frigider, la bunica, fiindcă acolo are un sac cu bani. Avea ochelari, nu-i ştiu ochii, dar nu l-am văzut niciodată fără zâmbet pe buze.

Iar mie mi-e teamă ca nu cumva, o dată cu trecerea anilor, să nu-mi pierd credinţa că după viaţa asta urmează altele, şi tot altele. Ar fi fost bine, mi-am zis, dacă ajungeam să cred în asta mai încolo. Mi-e că până atunci o pierd şi încep şi eu să-mi îngrijesc propriul mormânt fiind încă în viaţă. Viaţa asta zic. Şi aşa, mă mai pot socoti creştin? (mă aşteptam să se deschidă cerurile şi să fiu lovită de un fulger când am scris cuvântul, drept pedeapsă pentru cutezanţa mea de a mă numi astfel).

N-am mai mers în cimitir. Cimitirul e în vale. De sus, vezi doar strada ce coboară şi biserica. Nu ştiu dacă am intrat mai mult de două ori în biserica aceea. Apoi, copaci, verdeaţă, linişte. Morminte, cruci şi alei cu pietricele. Mormântul bunicului e lângă stejarul acela mare. Când eram mică mergeam cu mama şi bunica, undeva după cimitir. Era un câmp acolo şi culegeam muşeţel. Eu eram mică, abia ce mă vedeam din iarba înaltă. Dar nu ştiu dacă amintirea asta e reală sau .... Mai aveam una, pe care mi-a ruinat-o o întrebare către mama. Îmi aminteam că la înmormântarea străbunicului Vasile (care stătea mereu sprijinit într-un băţ şi-mi zicea „Magdalino, ce mai faci tu Magdalino?”  -  nume biblic!), pe străbunica Elena au dus-o până la cimitir pe un scaun. Adică ea stătea pe un scaun (din acela sănătos de ţară, vopsit în albastru) şi doi bărbaţi (unul era Cristi) au dus-o, aşa, pe scaun, până la cimitir. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta, îmi ziceam că era bătrână şi bolnavă, totul avea logică. În secret, bineînţeles, vedeam toată scena ca una ruptă dintr-un film, în care regina este dusă aşa oriunde pofteşte – credeam eu pe atunci – dintr-un nemaipomenit respect. Am vorbit cândva cu mama şi mi-a zis „Nici vorbă de aşa ceva, bunica Elena a mers pe picioarele ei la cimitir.” Dar amintirea îmi rămâne cu străbunica pe scaunul vopsit în acelaşi albastru de ţară.

La cimitir e linişte. În orice cimitir e linişte, acolo scap de agitaţia din oraş. Îmi dau seama ce zic, da, dar nu mai pun în cuvinte. Culegeam pietricele de pe alei. Uneori scriam pe băncuţa din piatră. În spatele crucii, bunica a plantat un trandafir şi un brad. Bradul e măricel de-acum. Trandafirul are trandafiri trandafirii. Pe bunicul, pe ambii, defapt, îi ştiu doar din poze. Marea dramă a vieţii mele, şi nu exagerez cu nici un cuvânt. E ca şi cum n-ai avea un membru. Mie mereu mi-au lipsit aceste membre sufleteşti.

Stau în pat şi mă uit în gol, dar văd pereţii şi draperiile. M-am surprins zicând că trebuie să fie mai mult de-atât. Culorile pereţilor şi-ale jaluzelelor sunt asemănătoare, gălbui. Camera pare astfel o cutie. Trebuie (apăsat, exclamat) să fie mai mult de-atât. Inima-mi zvâcnea în piept, iar ca să mă liniştesc, mi-am umplut plămânii cu aer.

Guarda e passa

Se pare că totuşi există şi experienţe negative.

Unii oameni sunt şerpi. Te mint şi se poartă frumos, impecabil. Apoi, sar direct la gâtul tău şi te sugrumă. Fără nici un soi de avertisment. Nu te poţi apăra tocmai fiindcă eşti uimit. Pe asta se şi bazează. 

Anul s-a terminat cu un lung şir de dezamăgiri (bineînţeles, nu ştiu dacă şirul de dezamăgiri s-a terminat o dată cu terminarea anului). Cea mai mare, faptul că nu am avut grijă şi mi-am pierdut liniştea şi pacea interioară pe care cu greu am găsit-o. Celelalte, din partea oamenilor, a prietenilor. Toţi dezamăgesc mai devreme sau mai târziu. Toţi, fiindcă suntem fiinţe egoiste şi tâmpite, care nu ne dăm seama de efectele faptelor noastre.  Sau ne dăm seama, însă suferim de-o crasă răutate şi nu ne pasă.

E bine să nu ai certitudini. Cel puţin, să nu te laşi ghidat de ele căci s-ar putea să fie false şi să te pocnească peste ceafă când te aştepţi cel mai puţin. Iar tot atunci (în cazul în care vorbim despre lucruri importante) doare cel mai tare.

Puţini sunt cei care îţi rămân într-adevăr aproape mereu, şi oricât ai fi dat în ei, oricât timp i-ai fi uitat, oricât ţi-ai zis că nu mai ai nevoie de ei, uşa inimii lor îţi rămâne mereu deschisă. Din păcate, nu ne dăm seama la timp, dar în situaţiile astea, niciodată nu e prea târziu, tocmai datorită sufletului lor curat. Poate că aceste cuvinte par cam siropoase, şi n-o să le înţeleagă nimeni decât atunci când o să ajungă să simtă exact ce simt eu acum.

Acum mă simt ca o pasăre colibri. Ea bate repede şi des din aripi, însă plutirea ei în aer arată tare lin. Chiar dacă mi-am pierdut oarecum pacea şi liniştea interioară, merg înainte la fel de calm. Cu toate că...ce-i drept, durerea şi neliniştea sufletească, în cazul meu, niciodată nu s-au arătat foarte uşor în exterior.

Unii oameni nu realizează că acţiunile lor, fie ele cât de mici, pot zdruncina un suflet. Unii oameni nu realizează că tăcerea lor poate clătina un alt om. Aceştia sunt cei care se gândesc în primul rând la ei. Iar analizând lumea de azi, nici că nu pot să-i critic. Avem obligaţia să ne urmăm dorinţele, după puteri, după conştiinţă, după principii. Altceva nu mai contează(?).

Până la urmă, am văzut că există şi experienţe negative. Cu adevărat negative. Ce se adaugă sumei experienţelor trecute, şi astfel schimbă tot. Este, la urma urmei, un plus valoare.

În altă ordine de idei, găsisem o poză pe internet. Ideea e simplă şi pare uşor de urmat. Dar nimic ce pare uşor nu e chiar atât de uşor. De ce? Cel puţin în cazul acesta, fiindcă ne putem lovi de răspunsuri negative.

Guarda e passa (Priveşte şi treci - Dante)

Am spus că am venit deja de două ori in cafenea? Acum perdeluţele sunt gri cu dungi negre. Două. Una sus, una jos.  Mai e nevoie să spun că îmi plac? Iar masa mea nu arată a masă de cafenea, ci mai degrabă a masă de bibliotecă. Foi, cărţi, laptop, geantă, cafea. Masă de 4 persoane, dar bineînţeles că o altă persoană n-ar mai avea loc.

„Just talk about life and how if she were a person she should be locked in the meanest mental institution and how we should teach her some fucking manners.” E uşor tare să dăm vina pentru orice pe exterior. Pe oameni, pe situaţii, pe guvern, ţară, viaţă. Orice, oricine, mai puţin noi, bineînţeles. Bineînţeles că zâmbesc cu subînţeles. Suntem leneşi şi laşi. Bineînţeles că mă autoinclud în această categorie. [„Am să trec peste momentul cu pricina căci dacă-i dau mai multă importanţă, va avea mai multă putere iar lovitura va fi mai cruntă.”]

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.” „Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...” „nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.” CAMINANTE

Mie îmi plac persoanele ironice, iar dacă viaţa ar fi o persoană, aş invita-o la masă, căci mie îmi plac persoanele ironice.

Iar despre mine şi pentru mine oricum scriu. ( <--- Este necesar un anumit ton în citirea acestor cuvinte). Fiindcă nu vorbesc. 

Dimineaţă am deschis după mult timp cutia cu amintiri. Demult n-am mai hrănit-o, iar azi am aşezat în plic biletul de la Scorpions şi cel de la Ten Years After. Pietrele din geantă am uitat să le pun, după atâta timp am uitat şi provenienţa lor.

De s-ar fi interesat cu adevărat de soarta mea şi nu de un subiect de bârfă, aş fi povestit istoria. M-am blocat. Paler avea dreptate de fiecare dată când spunea că nu te simţi mai singur decât printre oameni, în agitaţie.  Sunt singură în cafenea. Eu şi chelnerii. Bradul e încă împodobit. Ca şi cel de-acasă.  Doar că afară e primăvara. Astăzi mi-era un dor teribil de toamnă, de toamnă călduţă, să mă pierd pe străzile micuţe ale parcului, covoare de frunze colorate. Să fug înspre nicăieri. Am uitat, nu-i aşa, să călătorim, iar tot ce ne interesează acum este destinaţia. Găsisem în agendă (acea agendă) câteva foi scrise. Un soi de scrisoare şi un soi de jurnal de drum. Jurnalul de drum era compus din vreo patru foi A4, îndoite. Scrise în neordine, numerotate. Drumul şi staţionarea în acel parc bistriţean, pe banca din faţa celor doi nuci mici. Botoşani, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Bistriţa. De drumul acela, mi-e dor. De serpentine, de biserică, de gara din Vatra Dornei (autocarul oprea mereu în spatele gării), de localităţile acelea multe cu nume neoriginale. Bârgău. Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului. Indiferent dacă vară, toamnă, iarnă sau primăvară. Mereu avea un alt farmec, mereu descopeream ceva nou, niciodată nu am simţit plictis. În parc se auzea susurul apei iar salciile ori stăteau încremenite, ori îşi legănau uşor franjurile în vânt. Iar cei doi nuci tineri mereu mi-au pus problema viitorului. Când vor creşte, ce se va întâmpla cu ei din moment ce erau atât de aproape unul de altul? Două variante, total opuse. Ori cei doi nuci, în lupta pentru supravieţuire se vor anihila unul pe celălalt, şi în felul ăsta ambii vor fi sortiţi pieririi, ori se vor contopi şi astfel vor putea ajunge la vârste venerabile de zeci, poate sute de ani (nu sunt la curent cu vârsta nucilor).  Iar de se vor contopi, despre ce am sp scriu data viitoare? Despre un nuc sau despre doi nuci? Iar dacă tot vorbim de nuci, unui alt nuc îi datorez câteva vizite. 

Am coborât în partea cealaltă a oraşului, unde am dat peste casa roşie cu numărul 13. 

Pentru Mr.P

Un necunoscut poate să-ţi facă ziua mai plăcută. Un om pe care l-ai întâlnit prima dată, poate să-ţi facă seara mai plăcută. Un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată, poate să-ţi spună anumite cuvinte datorită cărora să poţi merge la culcare cu zâmbetul pe buze. Un prieten te poate dezamăgi foarte rău în câteva clipite. Ăsta este un răspuns pentru Mr.P în special. Dragul meu, fiindcă face-se cum se face, îmi eşti drag, chiar şi după atâta timp, chiar şi după atâta necitit, chiar şi după atâtea sfaturi...Eu scriu. În general, când nu mă simt prea bine. Dar asta nu înseamnă că mereu mi-i aşa. Ba mai mult, n-am socotit de cât timp, să zicem de jumătate de an, un an, s-a coborât o pace magnifică asupra mea. Sunt foarte bine, nu te îngrijora, nu-ţi fă probleme. Vrând ne-vrând am ajuns să trec peste obstacole cu zâmbetul pe buze, şi asta fără să mă mint, crede-mă. Am ajuns să cunosc ceea ce valorez, fără să mă bat cu pieptul în piept. Ştiu pentru mine, n-o mai spun şi altora. Am ajuns să văd cine mi-e aproape şi cine nu. Nu le-o spun şi lor, ci ţin în mine. Iar toate astea, de cele mai multe ori, după ce trag linie, mă fac să zâmbesc. Iar Crăciunul acesta, bun, rău, cum o fi fost, l-am trecut zâmbit. Prea puţine clipe stările depresive au câştigat. Am ajuns la echilibru, Mr.P, şi mi-e bine. Motive de veselie sunt, chiar dacă mi le absorb din cele mai mici lucruri ale lumii.

Şi asta vă doresc şi vouă, celor ce v-aţi rătăcit din greşeală (sau nu) pe aici!

Chestiunea stă în felul

următor. În ziua de azi, nici familia tradiţională nu mai există. Extinsă adică. Doar cea nucleu. Iar în unele cazuri, nici măcar nucleul.

Cam multe au dispărut în epoca actuală, nu credeţi? Cu mine vorbesc. Pe mine mă întreb. De ce am lăsat legăturile să se rupă? Ceea ce era la început o frânghie groasă şi puternică a devenit, încet, încet, praf. S-a subţiat uşor, în timp; a început să putrezească până s-a evaporat. Subliniez. Evaporat, nu rupt. O ruptură implică cu totul altceva. S-a evaporat. Plural, s-au.

Cert e faptul că uneori trecutul priveşte din umbră, peste umăr, iar eu n-am mai ascultat Walk of life de atunci.

Veşnicie

*

N-aş vrea să mai insist, societatea românească nu se dă în vânt după melancolii. Are alte preocupări azi. Toate legate de bani. Pe busole, în locul nordului, s-ar putea lipi un euro sau un dolar. Cine are chef să mă asculte pe mine lamentându-mă şi vorbind despre eşecuri? La fel ca în cazul luptei cu moliile, mă dau bătut. Mai ales că nu ţin să fiu văzut ca un maniac al regretelor şi să aştept compasiune. Îmi e suficientă eticheta de „pesimist”. Pe care, la drept vorbind, nici n-o merit. Cei care m-au considerat pesimist m-au supraestimat. Mi-au atribuit şi o concepţie despre viaţă şi despre lume. Ceea ce eu n-am. [...] Eu sunt un banal idealist, lipsit total de simţ practic, care merge pe drumuri înfundate ca pe un bulevard. Am urmat exemplul lui Diogene care s-a vârât într-un butoi, dar nu şi-a dus butoiul departe de lume, ci în piaţa publică.

*

Singurul bărbat despre care se poate afirma cu certitudine că s-a oprit la o singură femeie a fost Adam, dintr-un motiv lesne de înţeles.

*

Bărbaţii, domnilor, jură pe ceea ce n-au. Pe veşnicie. În schimb, cel pe care ei îl consideră un depravat prin excelenţă nu ţine să mintă. Don Juan recunoaşte că tot ce poate oferi femeilor este o fericire de moment.  Numai că tocmai această sinceritate îi înfurie pe bărbaţi! Ei se pornesc să vânture principii de cum aud vorbindu-se despre succesele lui Don Juan. De c eo fac? Din motive morale? Nici vorbă! Ceea ce îi irită nu este frivolitatea lui Don Juan, ci faptul că el pune în pericol, prin sinceritatea lui, minciunile bărbaţilor despre fidelitate. Se tem că nu vor mai fi crezuţi când îşi vor invoca sentimentele. Cu singuranţă, nu întâmplător toţi denigratorii lui Don Juan, din literatură şi filosofie, s-au recrutat din tagma bărbătească.[...]

*

Am vrut să-l opresc şi l-am prins de braţ. <>, mi-a zis, uitându-se la mine cu răceală. [...]De atunci, plâng ca o proastă. Îi plăcea să spună că orice dragoste e o formă de război. Cineva câştigă războiul şi cineva îl pierde. Dar nu l-am luat în serios.[...] M-am gândit să plec undeva, să nu mai văd oameni cunoscuţi care să mă întrebe cum o duc. Degeaba le-aş spune ce-i în sufletul meu. Oamenii cred în orice minciună, însă cu adevărul nu-i convingi.

*

Cum vă spuneam, în Lisa mă duc foarte rar. În ultimii doi ani, n-am mai fost deloc. Acolo nu mai am pe nimeni. Casa ridicată în vara dinaintea morţii tatălui meu, pe vatra casei părinteşti, e pustie, locuită numai de amintiri. În curte a crescut iarba, întrucât nimic n-o mai împiedică. Toamna e presărată cu mere şi pere căzute din pomi, care, neculese de nimeni, sfârşesc prin a putrezi. Exact ca trecutul din şura părăsită, din grajdurile pustii sau din grădina cu meri bătrâni, ameninţaţi să fie smulşi din rădăcini de orice furtună mai puternică. De câte ori m-am dus acolo în ultimii ani am trăit aceeaşi confuzie. Nu i se poate cere unui om să găsească neapărat un sens al vieţii sale. Acesta este un har şi, de fapt, sunt foarte puţini cei care au reuşit o asemenea performanţă. Eu nu mă număr printre ei. Dar cred că fiecare om trăieşte având un scop; de perspectivă sau unul imediat, asta n-are nici o importanţă. [...]drumul nu mai duce nicăieri decât spre „veşnicia” expirată din satul românesc interbelic. În acea „veşnicie” apusă existau – cred că am mai spus-o – cinci instituţii de bază: şcoala, cârciuma, biserica, primăria şi „gura satului.   [Octavian Paler, Calomnii mitologice – Fărâme din conferinţe nerostite, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010]

Începusem să povestesc despre copacii coloraţi pe care i-am văzut în pădurile din drumul spre casă când am amintit şi de planul pentru o săptămână din vară. Vorbeam cu G. iar el mi-a tăiat elanul imediat, într-un mod destul de brutal, spunând sec şi ferm că satul tradiţional nu mai există. Prin Conferinţa unui impostor, Paler zice acelaşi lucru. Se observă totuşi un „Sau poate e pe cale să dispară”, de care, sinceră sp fiu, eu mă agăţ şi cu dinţii, şi cu unghiile, şi mai ales, cu toate speranţele. G. mi-a amintit de fotografiile pe care i le-am trimis, odată demult: cea cu căţelul legat cu un lanţ gros şi cea cu pisicile ce stăteau leneş pe bancă. Mi-a zis că se vede pace în ele. Mi se făcuse dor şi-am început să le răsfoiesc. N-am mai fost la ţară de cel puţin doi ani şi pe lângă motivul principal care-mi face inima să mi se chircească la gândul de a merge acolo, sunt şi schimbările petrecute între timp. Abia acum mi-am dat seama. Cu toate că le cunosc, prefer totuşi să-mi rămână în amintiri vechile piese. Da, am văzut gardul nou, din fier forjat, dar eu vreau să rămân cu cel găurit, putrezit pe ici, colo, căruia începea să-i cadă vopseaua verde. Da, ştiu hambarul din grădină, cel înalt cu tablă roşie, dar prefer să rămân cu capiţele de fân pe care ne suiam să aşteptăm Olcitul albastru. Acum nici Olcitul albastru nu mai este, şi nici unchiul. Am să merg chiar mai departe în trecut, să spun că vreau să rămân cu drumul acela mai lung, făcut cu bunica dimineaţa. Ajungeam acolo cu „cursa”, un autobuz care clănţănea din toate încheieturile şi care emana un puternic miros de carburant. Apoi trebuia să înconjurăm puţin, căci pe-atunci drumul scurt nu era gata. Înconjurând, trebuia să trecem pe un pod care mereu îmi dădea fiori(am mai povestit, cu siguranţă). Avea găuri şi eu mereu mă uitam în jos. Apa se vedea verzuie şi învolburată, şi curgea foarte repede. Treceam podul acela cu respiraţia tăiată, iar când ajungeam dincolo, simţeam o mare uşurare. Parcă era un fel de probă pe care trebuia s-o treci pentru a ajunge „dincolo”. Apoi urma un drum lin şi verde. Pe o parte dealul cel mare, pe cealaltă râpa. Urma un alt pod, rotund ca un fund de ceaun de mămăligă (dar nu la fel de negru). A doua casă. Poarta se deschidea greu, scârţâind. Câinii lătrau (până să înceapă a da din coadă). Găinile se plimbau ţanţoş prin curtea, pe atunci, neasfaltată. Când ploua, noroiul era amestecat cu puţinele petice de iarbă care supravieţuiau orătăniilor. Noroiul era rece iar mie-mi plăcea senzaţia pe care o aveam când picioarele mi se cufundau în el. Alunecam. Jucam fotbal cu o minge spartă şi roşie. Ne jucam şi cu copiii vecinilor. Doar pe Roxana mi-o mai amintesc, vag. Făceam scenete, ne costumam, făceam ce se numeşte acum „karaoke”. Cu tot cu dans. Croiam haine pentru păpuşi. Făceam borş cu buruiene din grădină. Şi ne băteam să radem coaja de mămăligă din ceaun, peste care era turnat lapte proaspăt. Mergeam după ciuperci, însă mie îmi era frică să intru în pădure, căci de la primii copaci întâlneam pânze cu paianjeni graşi, iar eu pe atunci aveam groază de paianjeni. Fluturii mei preferaţi erau aceia mici şi mov, iar florile – gura leului. De pe deal, care atunci era mult mai mare decât e (pare) acum, vedeam cum arată soarele în apus, în Dracşani. Şi greierii... 

Amestec ironic.

Romain Gary – Ai toată viaţa înainte

„Aveam în mine nişte excese acumulate şi i-am dat totul lui Super. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el, poate-aş fi ajuns la puşcărie.”

„Oamenii ţin la viaţă mai mult ca la orice şi e chiar amuzant, când te gândeşti câte mminunăţii există pe lume.”

„- N-ai nevoie de motive ca să-ţi fie frică, Momo.”

„Nenea Hamil e un om mare, dar împrejurările nu i-au permis să devină aşa ceva.”

„Mie unu mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca sa te droghezi trebuie sa vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii, am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani e vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui s-o ajute să coboare cu picioarele pe pământ.”

„Cunosc o groază de tipi care se droghează în prostie, dar, în ce mă priveşte, eu n-o să pup în fund viaţa ca să fiu fericit.”

„Apoi i-a trebuit halatul roz, dar n-a mai încăput în el ă era halatul ei de curvă şi se îngrăşase prea mult în ultimii cinşpe ani. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin’că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne , nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă şi le-aş face dreptate.”

Viaţa pe un peron

„M-am născut în zodia Capricornului. Uneori, să nu râzi, m-am gândit că Christos a deschis această zodie şi eu o închei. Iar între noi au fost oameni care au ars pentru adevăruri mari: împărăteasa Livia, sfânta Thereza, Newton, Pasteur, Ioana d’Arc, Jack London. Eu sunt însă un Capricorn ratat. Mi-am trădat zodia, m-am speriat şi de urcuş şi de suferinţă. În loc de orice, am preferat uitarea, repede şi imediat, cum spun eu. Pe la douăzeci şi ceva de ani am înţeles că nu eram făcută nici pentru carieră strălucită, nici pentru adevăruri mari. Eram făcută pentru adevăruri mici: să mp bucur, dacă izbuteam, de un lucru, până nu intra în bulgărele de staniol.” Eleonora

Şoareci şi oameni (singura de până ce m-a făcut să plâng)

“Crooks spuse cu blândeţe:

- Poate ca acu-ai să înţelegi. Tu-l ai pe George. Tu ştii bine că vine 'napoi. Da' ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poţi să te duci în dormitor şi să joci rummy fiin'că eşti negru. Cum şi-ar plăcea? Ia zi c-ar trebui să stai aciia singur şi să citeşti cărţi. Fireşte, poţi să joci potcoave pân' se întunecă, da' după aia trebuie să citeşti cărţi. Geaba citeşti cărţi. Omu' are nevoie de alţii lângă el.

Scânci:

- Omu' se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da' să fie cineva lângă tine. Îţi spui io, strigă, îţi spui io, omu' când e prea singur se-mbolnăveşte.”

Top of Form

Bottom of Form

Îmi cer scuze, nu mă pot abţine.

Azi s-au întâmplat lucruri ciudate. Cred că a fost ceva în aer. Mama a spus că am o floare pe spate iar în bancul pe care mi l-a zis, a înlocuit cuvântul „sex” cu expresia „hiţi-hiţi”.

Bunica m-a îndemnat să chiulesc o săptămână de la cursuri. Mă rog, în octombrie, când or începe. Şi nu „dacă poţi, dacă vrei, vezi ce cursuri ai, ce profesori” ci  „ei, doar n-are nimic dacă nu mergi o săptămână”. Mirarea vine din faptul că nu demult era „să fii cuminte şi să înveţi bine, că doar de aia mergi acolo. Să nu răspunzi la lume pe stradă şi să nu bei la petreceri din alte pahare pe care nu ţi le pui tu singură, că cine ştie ce-o pus în ele înainte. Şi nici din sticle, dacă nu-s desfăcute în faţa ta. Şi să mergi la cursuri să te ştie profesorii că-i important şi asta.”

Am trecut pe lângă Prietenia şi privirea mi-a căzut pe acele frânghii de căţărat. Erau şi în partea cealaltă. Cadrul din lemn, tot roşu. Cel puţin, obişnuise să fie roşu. Acum era un roşu sângeriu, cojit, împuţinat, şters. Frânghiile nu mai arătau sănătoase. Mi-ar fi fost frică acum să mă caţăr pe ele, frică să nu fie putrede. Mai ştii, atunci, cum te simţeai când ajungeai în vârf? Şi mai ştii zgomotul acela pe care-l făcea căţăratul? Era mult de urcat. Era înalt. Azi, când am trecut pe acolo, mi s-a părut ridicol de mic. Cum de mi se părea mie înalt?!

Mi-aş scutura şi eu sufletul prin dialoguri ca acele. Încă nu am curajul.

Ca la final, să mi se facă o asemenea sugestie. N-am ce zice. Sunt „fanul numărul 1” al vieţii. Cum le-ncurcă, le descurcă, şi iese cu-aşa ceva. În prim moment caşti ochii, nu-ţi vine a crede, inima începe să bată mai repede, totul parcă se opreşte în loc. Nu-ţi vine a crede. Apoi stai cu un zâmbet tâmp pe faţă. Zici „ce draaaacu’?”  Râzi. Zi şi tu, cum să nu râzi?

La multi ani, blog!

M-am rătăcit azi pe străzile alea. Cocioaba am găsit-o, dar biserica mai greu. N-am putut prinde cocioaba în poză fiindcă erau prea mulţi copaci. Nu erau trotuarele calumea şi-am mers pe o altă străduţă. Îmi aminteam eu ceva. Până la urmă am găsit şi biserica. Dar n-am zăbovit prea mult nici la ea. Partea aia a oraşului mi-e şi dragă dar mă şi doare. Aduce amintiri amare. Unii dintre oameni s-au dus, alţii s-au îndepărtat. Copilăria a trecut. Cu toate promisiunile ei.

Mâine fac drum la bibliotecă. Trebuie să găsesc măcar una.

Mi-a plăcut de mine azi, ceea ce-i mare lucru.

M-a uimit un om azi. În bine, ceea ce-i mare lucru. Mi-am promis că următoarele cuvinte vor fi pentru el, plecând de la ideea ce mi-a dat-o fără să ştie. Dar dacă n-am să reuşesc... (Am încercat azi în parc un exerciţiu de imaginaţie.)

Azi am făcut langoşi şi m-am gândit că G. poate tace fiindcă-şi scrie romanul pe care a promis că mi-l trimite frumos legat, când o fi gata. Eu n-aş putea scrie un roman, şi-i invidiez.

Azi blogul face doi ani. La mulţi ani, blog! 

Azuriu

În ultimul timp m-am mai liniştit, cel puţin aşa cred.

What is your name?

Dreamfollower.

Dreamfollower?

Dreamfollower.

De câteva zile mă obsedează o fotografie. Defapt, privind cerul meu din balcon, îmi aduc aminte de acea fotografie, iar aducându-mi aminte de acea fotografie (care nu a fost făcută de mine, ci am văzut-o pur şi simplu undeva pe internet) îmi aduc aminte de cerul de acolo, de atunci, de acea stradă, de acel moment, timp, vreme, mine, cer. Exact cum e în fotografie, exact aşa am văzut eu atunci. Şi cerul şi biserica. În ultimele zile, mereu când îmi cade privirea pe turla bisericii din piaţă, are loc procesul ăsta de rememorări. „Proces de rememorări” sună ca şi cum ar fi un proces de lungă durată, dar defapt eu nu zăbovesc deloc. E ca un deja-vu, o fracţiune de secundă. Doar că eu ştiu unde şi când a fost, iar secundele pe care de obicei le petreci încercând să descoperi prin meandrele memoriei de ce anume îţi aminteşte o imagine, eu încerc să înţeleg de ce îmi aminteşte acea imagine ceea ce îmi aminteşte. Înţelegeţi tu diferenţa?

Deoarece biserica şi cerul mereu au fost la locul lor, mi-am zis că e culoarea de vină. Un fel de azur atât de clar încât pare ireal. Citeam în balcon şi vedeam doar cerul, fără biserică. Mi-am dat seama că şi tricoul are aceeaşi culoare. Mi-am dat seama că pe cer alunecă fel de fel de păsări şi că toate-s frumoase, fie vrăbii sau rândunele sau porumbei sau ciori. Mie oricum mi-au plăcut mereu ciorile, iar pe fundalul cerului liber de nori, parcă ele au mai mare impact decât celelalte. Exact aşa cum au porumbeii albi pe cer de furtună. În termeni simpli, se numeşte contrast. Uneori e ciudat să constaţi că cerul e unul şi-acelaşi şi aici şi acolo.

Cărţile de la bibliotecă au acel miros specific ce-mi place tare mult. Cred că am mai spus. Îl depăşeşte pe cel de tipăritură proaspătă. Cărţile de la bibliotecă au mirosul clădirii vechi şi-a celorlalte cărţi ce-s adăpostite acolo. După câteva zile de ţinut acasă, mirosul îşi pierde din putere. Uneori stau cu nasul în cărţi, la propriu, să-l caut. Şi nu ştiu dacă să cert urmele pe care ceilalţi cititori le lasă pe unele cărţi. E un fel de paradox. Cu acţiunea de a sublinia, de exemplu, pe o carte, mai ales o carte ce nu-ţi aparţine, nu sunt deloc de acord. Dar, în acelaşi timp, o carte veche cu mai multe feluri de sublinieri parcă poartă o poveste mai profundă. Nu e doar autor – tipăritor. Nu e doar autor - poveste – bibliotecă. E autor – poveste - tipăritor -  bibliotecă – oameni – alţi oameni – şi mai mulţi oameni. Iar acei oameni, prin sublinierile lor, îmi vorbesc. Cine ştie de când.

De când mă ştiu, când iau o carte de la bibliotecă, sper să găsesc vreun mesaj criptat care să mă ducă la un alt om ce-a citit cartea respectivă. Să găsesc un bileţel cu vreun cuvânt care să dea de gândit. Să aducă un plus de ceva. Cam aşa sunt, la urma urmei, şi sublinierile, nu? Dar eu aş vrea ceva mai sofisticat. Şi cum n-am găsit niciodată nimic, cu fiecare carte mă gândesc cum ar fi dacă aş începe eu. Pentru asta or fi probabil forumurile cu discuţii despre cărţi, că tot vorbeam despre „comunităţile vitruale”. Doar că eu nu la asta mă refer. Nu ştiu cum „se cheamă” chestia la care mă refer eu. E de înţeles, nu e de numit.

La ultima pagină am strănutat. N-am avut timp să întorc capul, şi-am strănutat în plină ultimă pagină. Nu ştiu cât trăiesc microbii, sau dacă microbii din strănutul meu erau răciţi. Dar mi-a zis că e posibil ca viitorul cititor, în timp ce citeşte ultima pagină a cărţii, să contacteze o răceală. Păcat, nu-i aşa? Multe accidente şi multe morţi sunt stupide, d-apoi de răceli ce să mai spunem...

Mie nu-mi place să discut cărţile fiindcă ştiu că multe discuţii de acest fel ajung să fie în contradictoriu. Iar oamenii sunt prea orgolioşi ca să înţeleagă că fiecare pagină citită are o anume putere şi lasă o anume urmă pe fiecare dintre noi, diferenţa constând tocmai în faptul că noi suntem diferiţi. Cărţile le primim fiecare în mod subiectiv. Eu m-am simţit ca o ceapă decojită fără nici un fel de grabă. Cam cum e margareta chelită de petale, în căutarea acelui răspuns. M-am simţit certată şi arătată cu degetul. Şi-am simţit un duş rece(chiar la adevărul acesta şi la singurul lucru de care mă mai agăţ ţi-ai găsit să te opreşti?) M-am încălzit iar, s-au uscat şi hainele între timp, acum sunt la mijloc şi trebuie să mă gândesc serios care cale (mă alege) aleg de-acum. Alţii ar fi putut spune ..... alte lucruri. De asta eu nu prea vorbesc despre cărţi. Cărţile nu se judecă, ci se citesc. Tot aşa nu înţeleg premiile literare. Cum alegi? Obiectiv?! Apropo de premii literare, „Ai toată viaţa înainte” de Gary/Ajar aşteaptă. Mă întreb dacă a scris-o având în minte posibilitatea de a câştiga încă o dată Goucourt-ul. (Foarte arogant ori foarte încrezător în sine? nu judec, oricum ar fi fost.) Iar dacă nu, care i-o fi fost reacţia? Eu aş fi pufnit în râs, puţin ironic, şi-aş fi exclamat mirat un “Ca să vezi!”

În fine, nu mai scriu. Măşti de sticlă, cobre, mlaştina, pădurea, deşertul. Gara. Singurătatea? Pustietatea? Şi când te gândeşti că eu...hm…

Long story

Iar acum, după toate pregătirile, nu ştiu cu ce să încep iar hârtia albă din faţa mea mă sperie. Se aude ticăitul ceasului din colţ. E ceas cu lampă. Sau poate că lampa e cu ceas.

Nu mă simt de aici. La urma urmei, sunt îmbrăcată în „haine de stradă” iar peste ceva timp am să plec. Dar nici dacă aş fi purtat pijamale, tot nu m-aş fi simţit de aici. Fiindcă ştiu că asta nu e casa mea, şi e a bunicii. Dacă eram într-o cameră de hotel, mă simţeam mai mult „de acolo” decât mă simt aici, chiar dacă asta e casa în care mi-am petrecut foarte mult timp. Camera de hotel ar fi plătită de mine (sau pentru mine)...Aşadar, n-am să pot răspunde cu exactitate dacă aş putea sau nu locui singură. Bineînţeles că prin „dacă aş putea” mă întreb defapt dacă mi-ar face plăcere. [Scutur din cap şi-mi zic: „Bazaconii!!!”]

Trebuie să recunosc că niciodată nu m-a impresionat în vreun fel casa bunicii. Sunt obişnuită cu ea şi nu i-am făcut vreodată vreo analiză. Se întâmplă uneori, să ai un obiect căruia nu-i acorzi prea multă importanţă, ca apoi, într-o zi oarecare, să-ţi dai seama de frumuseţea sau de modul în care îţi face viaţa mai uşoară sau mai plăcută. La o adică, chestia asta se întâmplă şi cu oameni, darămite cu obiecte. Aşadar, casa bunicii nu a fost niciodată frumoasă sau urâtă, modernă sau învechită, aerisită sau plină sau albastră sau curată. Dar cum stau acum aici şi-mi mai ridic ochii uitându-mă în jur, văd într-o altă lumină obiectele pe care le cunosc de 20 de ani. Îmi par aproape opere de artă. Cel puţin, sunt tare frumoase. Şi probabil că amintirile le adaugă ceva. Cele adăugate mai recent se integrează destul de bine în tot.

Când sunt singură aici mereu mă port de parcă aş face ceva greşit, având atenţia sporită ca să nu fiu prinsă. Cana am luat-o uşor de la locul ei, uşa am închis-o la fel. Prin casă merg aproape pe vârfuri. Dar căţelul trist mă priveşte oricum. [De ce o fi atât de trist căţelul ăsta?]

Principalul motiv pentru care mă aflu aici e faptul că bunica e la Iaşi pentru câteva zile iar eu trebuie să ud florile. Dacă nu uzi florile de pe balcon în ordine, cu siguranţă ratezi câteva. Dacă le uzi în ordine, e aproape imposibil să nu ratezi măcar una. Sunt ghivece micuţe pe ghivecele mai mari, ascunse de ghivecele mijlocii. Trebuie să fereşti, să cauţi, să ghiceşti, să intuieşti, să te ridici pe vârfuri, să-ţi ridici braţele. Apoi urmează cele de pe pervaz. Baie, bucătărie, dormitor. Aici trebuie să fii puţin mai zgârcit cu apa [adică atent şi calculat], ca să nu curgă în capul vecinilor de jos. Apoi urmează florile din casă, pe care însă bunica a spus să nu le ud. Pregătirile despre care vorbeam la început au însemnat făcutul cafelei, căutarea hârtiilor de scris şi căutarea a două reviste pentru suport. Suport pentru hârtiile de scris şi pentru cana de cafea. Bineînţeles, toate făcute cu aceeaşi grijă.

Ticăitul ceasului încă se aude. Unde-o fi oare globul pamântesc? Am terminat Pivniţele Vaticanului [Andre Gide] şi am început O mie nouăsute optzeci şi patru [George Orwell], care merge destul de bine, în ciuda scrisului mic care de obicei mă irită. Îmi aminteşte de Fahrenheit 451, filmul [cartea n-am citit-o(încă)]. M-am întrebat şi la film ce face oare ca lucrurile să stea cum stau şi nu altfel.

Despre creatură...

De câteva zile se tot auzea un fel de zumzăit. Nu mereu, ci doar din când în când. Nu continuu, ci întrerupt. Păream să fiu singura care îl aude, ceilalţi nu l-au băgat în seamă. Iar adevărul era că dacă urmăreai ceva la televizor sau găteai sau mai ştiu eu ce alte activităţi făceai, nu se auzea. [Bineînţeles că la mine în cameră nu se găteşte, era doar un exemplu.]

Zumzăitul venea dinspre fereastră. Înafara sa este instalată de curând o planşă din plastic, cam la 10 cm de geam, pentru a limita curentul din balcon. Totodată, înafara planşei sunt două cuiburi de rândunele. Strada este şi ea una dintre cele mai zgomotoase, aşa că la încpeut n-am prea băgat nici eu in seamă zumzăitul. Ca să fie mai clar, zumzăitul semăna cu sunetul scos de o albină sau o muscă ce încearcă să iasă dintr-o camerî prin geam. Toată lumea ştie cum se aud bătăile aripilor unei astfel de insecte, lângă geam. La zumzăitul meu lipseau acele bubuituri mici date de izbirea repetată a insectei în geam.

Ceea ce mă frapa cel mai mult era faptul că nici măcar căţelul părea să nu audă acest zgomot. Oamenii sunt deseori neatenţi la foarte multe lucruri, mult mai importante decât un zumzăit, dar animalele reacţionează. Ştiam că nu e surd, şi m-am gândit uneori că aud doar la mine în cap, semn de nebunie sau altfel de boală. Astăzi n-am mai rezistat curiozităţii şi-am ciulit urechea. Venea dinspre fereastră. Fereastra cu pricina este deschisă foarte rar, căci funcţiile sale sunt preluate de balcon. M-am suit pe scaun să mă uit după jaluzea. Nimic. M-am dus în balcon, să mă uit în spaţiul dintre geam şi plastic. Îmi tot imaginam că sunt viespi ce fac un cuib de viespi iar când am să-l descopăr, vor fi o armată de viespi. Lucru cam înspăimântător, căci ştiu din desene că atunci când enervezi o armată de viespi ea fuge după tine şi îţi umple pielea de ace. Dar nu era nimic nici acolo. Ultimul lucru ce-mi rămânea de făcut era să deschid fereastra. În timpul în care mutam florile de pe pervaz îmi şi imaginam cum, deschizând fereastra, vedeam vispea, viepsea mă vedea pe mine, şi stăteam aşa mirate preţ de câteva momente, până când, probabil, fugeam amândouă în acelaşi timp dar în direcţii opuse. Acum, când eram atât de aproape de adevăr, nu-mi mai imaginam o armată de viespi ci doar una singură. [Mai bine zis, speram să fie doar una singură, în caz că era...]

Am deschis fereastra şi, ca să vezi, ea era acolo!!! Doar că nu era viespe, ci un soi de viespe. [Mai târziu am aflat că era totuşi o viespe, o specie care trăieşte solitar. Eu am numit-o însă, până să aflu, puţin altfel.] Mai mare şi mai neagră (am să-i caut denumirea când ajung acasă). Eu am rămas mirată şi mă uitam la ea. Respiraţia mi s-a încetinit considerabil. Ea nu. Ea îşi continua treaba şi-am văzut astfel şi de unde venea zumzăitul. Pe mine mă luaseră transpiraţiile (simţeam, la propriu, cum îmi curgeau pe piele, sub maieu, picături reci). Ea lucra la cel de-al 4-lea cocon. Defapt, nu gâza-viespe m-a înfiorat aşa tare, ci mai degrabă cuibul ce-l construia, care adăpostea cine ştie câte alte miniaturi ca ea [conţinutul a fost altă surpriză]. Coconi din pământ. Trei erau gata, lucra la al patrulea. De-acolo zumzăitul – cobora în coconul pe jumătate construit, să mai lipească un firicel de pământ, iar batăile aripilor cauzau sunetul. Apoi, nu ştiu dacă din cauza mea sau dn cauză că nu mai avea pământ, şi-a luat zborul. Eu trebuia să stric cuibul repede repejor. Am adus un cuţit şi-o cutie, ca să nu împrăştii pe jos ouăle ce credeam că au să curgă din coconii aceia. Trei dintre ei era gri, iar cel neterminat, negru. Când am dat cu cuţitul am înţeles de ce. La cel negru, pământul era încă moale, încă îmbibat de saliva micii creaturi. Cei gri erau uscaţi, terminaţi. Era cât se poate de logic şi normal, dar în momentul acela simţeam că descopăr cine ştie ce taine. Am stricat primul cuib gri. A căzut în cutie. M-am uitat cu sfială, neştiind exact la ce să mă aştept...ouă...larve...? Când colo, paianjeni. „Paianjeni?!” Paianjeni.

Paianjeni cam cât unghia (măsurau atât cu tot cu picioare), gri, verzi, albi. Toţi aveau un corpuleţ mic şi umflat, deci erau aleşi parcă pe soi. Nu erau vii. Adică, cel puţin, nu se mişcau. Dar nu păreau nici morţi, căci paianjenii pe care-i găsesc în balcon, morţi, au picioarele strânse, iar aceştia aveau picioarele desfăcute ca şi cum ar fi în mişcare iar culorile le erau vii. Bănuiala mea e că acea gâză-viespe le-a injectat un soi de otravă care ori îi înţepenea ori îi conserva [Bănuiala s-a dovedit a fi adevărată. Specia asta nu omoară paianjenii, ci doar îi paralizează. Depune un singur ou în fiecare cocon iar când noua creatură va ieşi din ou, va avea suficientă hrană proaspătă pentru perioada necesară prinderii de forţe pentru părăsirea cuibului.] Am spart toţi coconii. În cutie era o imagine destul de macabră. Noroi uscat gri şi paianjeni încremeniţi. Trebuie să precizez că dintre toate insectele, paianjenii îmi dădeau până acum cele mai multe bătăi de cap. Până acum.

Ticăitul ceasului încă se aude iar lumina artificială a devenit necesară.

Abia după ce am aruncat conţinutul cutiei m-am gândit că gâza-viespe are să se întoarcă înapoi cu noroiul necesar pentru a-şi continua munca. Atunci mi-au venit în minte tot felul de ficţiuni: cum are să vină înapoi, şi cum, înnebunită de furie are să facă tot felul de dansuri ciudate prin camera, atacând tot ce-i stă în cale, cu cine ştie ce arme [Mă şi vedeam pe pat, paralizată ca paianjenii aceia, cu gâza-viespe râzând în timp ce-ţi fâlfâia aripile deasupra mea]. Sau poate că nici nu are să se apropie de locul respectiv, căci l-am stropit cu toate soluţiile toxice găsite prin casă. Sau poate e imună şi doar în ciudă va incepe din nou construcţia. DAR, avantaj eu, de-acum ştiu ce înseamnă zumzăitul acela, ştiu ce să caut şi mai ales ştiu ce am să găsesc.

Trebuie să recunosc însă (mi se trage probabil de la Furnicile lui Werber) că în timp ce mă îmbrăcam să vin aici mă copleşea un sentiment de milă şi vinovăţie că las căţelul acasă – pradă unei posibile răzbunări ale gâzei-viespi.

p.s.1: Să dai artificii la nuntă mi se pare un moft tâmpit, scump şi extrem de egoist. Deranjezi cel puţin un cartier de oameni, sperii multe păsări, mulţi căţei şi multe pisici pentru câteva minute de cer luminat, de care se bucură mai mult cei de la două cartiere distanţă decât te bucuri tu, fiindcă te asurzesc bubuiturile.

p.s.2: Victoria lui Bute a născut un alt val de patriotism de moment.