Titlu

“…să nu se aștepte să găsească în cartea asta adevărurile mele cele mai teribile; pe acestea le vor găsi numai în ficțiunile mele, în dansurile sinistre ale celor deghizați care spun sau revelează adevăruri care, altminteri, nu se pot spune deschis.”

“Voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușă.”

E nebunie sau speranță? Sau sunt una și-aceeași?

Întrebarea este dacă ei sunt sau nu fericiți. Dacă ceea ce arată ei exteriorului este adevăr ori ba. De unde știi că nu mint, așa cum faci și tu uneori?

Și-atunci, suntem o lume de triști? O lume de triști care proiectează în exterior o falsă imagine de fericire? Cum vine asta? Și de ce suntem atât de triști?

Nu de mult spuneam că îmi dau seama că eu sunt motorul. Dar nu mă pot ridica. Sensurile, și-așa abia întrezărite, se împotmolesc brusc. Subit. Gândesc din ce în ce mai negru și mă sperii de scenarii îndepărtate și posibile. Mint. Acele scenarii nu sunt doar “posibile”, ci vor avea loc, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau puțin apropiat.

Încerc să nu-mi fac obsesie din camera albă. Dacă mă gândesc bine, a fost etapa în alb și negru. Mă refer doar la culori. Și ah, da, mai era, din când în când, și  o bucată de cer.

Astăzi mi-am aranjat cărțile. Am găsit loc. Am vrut să spăl pietrele, dar când am văzut câte sunt, m-am lăsat păgubașă. Am rupt câteva pagini scrise în câteva momente de cumpănă. Gândurile acelea sunt trecute și pe aici pe undeva (asta fiindcă odată, cineva, m-a certat rău când am rupt cuvinte).

“Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos.”

“Ființa umană este în mod esențial contradictorie, și până și Descartes, piatra de hotar a raționalismului, și-a creat principiile teoriei sale plecând de la trei vise.”

Maioul meu preferat are, cred, cel puțin 15 ani. E de-un alb îmbătrânit de vreme. Are niște mâzgâleli ciudate, maro, ce se vor a fi trandafiri. Plus alte picățele rotunde, galbene și câteva dungulițe mărunte și întrerupte, roșii. Ce mai, e urât. Dar când îl iau din dulap mereu îi spun că e maioul meu preferat. Mă întrebam azi de-oi fi cumva materialistă, dacă mi-s așa dragi anumite lucruri. Cum e și pisica de pe pijama.

“Ceea ce demonstrează, cred, că destinul ne conduce mereu spre ceea ce trebuie să fim.”

(Înainte de tăcere, Ernesto Sabato)