Cafenea, chelneriţă nouă. Cafea.
Calendaristic, este toamnă. Din punct de vedere al precipitaţiilor şi al temperaturilor din ultimele zile (şi nopţi), tot toamnă e. Dar încă nu e toamna aceea uşor călduţă cu raze de soare şi frunze colorate. În prima zi de toamnă de tipul acesta am să mă plimb prin parc prin frunze până ce papucii-mi vor fi gri cu praf şi-am să ascult de la Eurythmics I saved the world today, chiar dacă eu nu salvez nici un fel de lume.
Probabil mă repet, dar după ce am citit Copilul divin, mi-am promis că nu mai citesc nici o altă carte scrisă de Pascal Bruckner. Forma ideii m-a zdruncinat enorm, a fost o carte care cutremură. Ideea în sine (dacă am mai cunoaşte lumea, am mai fi de acord să ne naştem?) de asemenea. Problema este că din ziare aflăm prea puţine. Eu la momentul de faţă, cu toate stările mele depresive şi toate problemele şi toate analizele şi toate fricile, tot aş fi dat un răspuns afirmativ. Nu există un singur motiv. Nu am să spun că e din cauza iubirii. Nici măcar în sensul ei larg – iubirea de părinţi, de prieteni, de natură, de Om. Am să spun, poate, că aş răspunde afirmativ din cauza experienţei. A acelui infinit finit pe care îl trăim, simţim, vedem, respirăm. A acelui infinit care nu poate fi prins nici în cuvinte, nici măcar în amintiri. Am corelat oarecum întrebarea aceasta cu aceea din religie. Cu...dilema botezului şi a religiei (spun religie şi nu credinţă). Botezul îl primim când nu avem conştiinţa a ceea ce înseamnă botezul sau religia. Unii spun că botezul ar trebui să aibă loc când copiii sunt puţini mai mari, pentru ca decizia să fie luată în cunoştinţă de cauză, dacă se poate spune aşa. N-am făcut niciodată o analiză a religiilor, şi nu m-am întrebat niciodată dacă o altă religie mi s-ar potrivi mai bine. Nu sunt, oricum, o persoană religioasă, cu toate că în ultimul timp, mai ales din egoism, am încercat să mă întorc către un ajutor, să-i spunem, divin. Problema asta rămâne o frământare pentru mine. Dar să mă întorc. După câţiva ani de la cartea cu pricina am citit Luni de fiere. O altă carte destul de zdruncinătoare. Extrem de bine scrisă, cu o putere foarte mare. De ce m-am întors acum la Bruckner? Fiindcă am văzut prima parte a emisiunii Ca la carte, pe care am găsit-o pe situl Tvrului. Şi probabil în scurt timp am să procur şi Pradoxul iubirii şi Hoţii de frumuseţe. Ţin minte din liceu, de la ora de română, când vorbeam despre Dacia Literară, axioma următoare: judecăm opera, şi nu omul. Pe de o parte sunt de acord, şi spun că viaţa personală a unui scriitor nu ar trebui să afecteze opera. Inversa este la fel de valabilă, iar renumele unui scriitor, să spun, nu ar trebui să se transfere în mod direct (pozitiv, se înţelege) asupra unei opere, dacă aceasta nu este reuşită. DAR nu spun nici că autorul ar trebui lăsat în umbră doar pe baza acestei idei, fiindcă în el se poate descoperi un om polidimensional, pe care-ţi place să-l asculţi, de la care ai ce învăţa. Iar pe lângă înţelegerea individuală a operei, explicaţiile lui pot lua un văl de pe ochi. Eu nu ştiam ce să cred despre omul Bruckner după ce am citit cele două cărţi. Lucrurile sunt, să spun, cu un procent mai clare după ce l-am ascultat. Curajul şi ideile care l-au ghidat mi-au plăcut. Nouă, majorităţii, ne lipseşte curajul. Iar libertatea ne constrânge. Când scoţi un om din lanţuri, acesta adesea nu ştie ce să facă. Stă. Asta în cazul în care libertatea (cea deplină, după părerea sa şi a multor altora, este una dintre cele mai copilăreşti idei) nu duce la autodistrugere. Vorbea de asemnea despre dihotomie. În romane îşi dă frâu liber iar în esee (nu, n-am citit încă nici unul) este moralist. Ca două părţi care se completează (sau se luptă între ele?). Şi bănuiesc că în fiecare om există o multitudine de alţi mici oameni care îi formează defapt persoana. Mereu am spus că nu am încredere în extreme. Iar cu cei pe care se vede cum omuleţii mici din interior se luptă să ajungă la un soi de consens pentru a-i asigura existenţa – mă identific. Suntem ca un vulcan. Uneori lava dinăuntru doarme, alteori, izbucneşte. Iar pe lângă amalgamul de elemente din interior, reacţionăm de asemenea şi la cele din exterior. Nu doar noi ca oameni, ci asta se întâmplă la toate fiinţele vii. Doar că la ele (se presupune) că reacţiile sunt de ordin fizic. Fotosinteza, îngheţul, foamea. Când oare se va descoperi că o frunză gândeşte şi simte? Nu avem oare, fiecare dintre noi, două părţi care se luptă atunci când, de exemplu, trebuie să luăm o decizie? Îngeraşul şi drăcuşorul. Albul şi negrul. Ying şi yang. Iar la final, cine pune ultima pietricică astfel încât balanţa să se încline într-o anume parte? Instinctul? Experienţa? Nepăsarea? Uşurinţa?
În altă ordine de idei, în ultima perioadă, înainte să adorm, îmi imaginez o discuţie cu un psiholog. Iar chestiunea aceasta e ca un must do pentru mine. Poate că am ajuns la fundul sacului iar acum caut ajutoare unde nu le-am căutat până acum. Ca şi în cazul credinţei. La ora actuală am o singură funie de care încă mă agăţ şi care încă mă ţine pe linia de plutire. Dar frânghia aceasta (să-i spun mai bine aţă?) se subţiază pe zi ce trece. Iar când se va rupe (odată cu terminarea masterului, căci el e aţa), cred că am să fiu într-un picaj liber, iar acum încerc să mă pregătesc pentru cădere.
O altă chestiune de care trebuie să scap (fiindcă mă face să analizez lucrurile de 123.421.345.123 de ori înainte şi-mi consumă un procent enorm de energie) este frica de eşec şi mai ales frica de a nu dezamăgi oamenii ce apreciază la mine fel de fel de lucruri micuţe de care dispun sau pe care le fac. Nu spun că trăiesc pentru alţii. Nu sunt atât de altruistă, însă sunt atâţia oameni care m-au dezamăgit pe mine şi care au decăzut în ochii mei, încât mereu încerc să am grijă.
