301sec

Toate au câte un înţeles ascuns şi-o ordine cumva, stabilită. A fost 300.

301: you are nobody, so stop revealing your soul to everyone.

Noapte

Îmi vine în minte acea noapte din ce în ce mai des. Acea noapte...defapt, acea dimineaţă. Când jarul încă mocnea şi soarele se străduia să iasă de după orizont. Eu cred că eram tare obosită şi palidă, tare ciufulită, plămânii plini de fum iar stomacul plin de bere. Cu siguranţă aveam în păr firicele de iarbă. Iarba pe atunci se transforma încet încet în iarbă uscată (căci nu vreau să-i spun fân). Chiar şi acum mai am, oricât de credibil sau nu ar părea (nu-mi prea place cuvântul „incredibil”) floricica aceea uscată, care în ochii majorităţii ar trece drept „buruiană uscată”. Bucată de buruiană uscată. Fiindcă ador detaliile şi ador lucrurile mici şi ador zâmbetul sincer. Iar problema revine iar la problema(tica) alegerilor. 

Culori? cactusi?

Patul roz, hipo e verde, pereţii mov, hanoracul e roşu, nu cred că aş putea trăi fără culori. Afară e gri, cerul e încărcat de nori, cred – după cum zburau ciorile – de zăpadă. Poate vine şi iarna în sfârşit. Frigul fără zăpadă e urât. Nu a fost deloc lumină azi. Toată ziua a fost ca o oră, ca aceea în care ziua cu noaptea se bat pentru a prelua puterea asupra cerului. Cactuşii privesc de la fereastră, prin perdea. Au o umbră gri, verdele nu se distinge. Trei feluri de cactuşi, i-am adus lângă mine. Mie cactuşii îmi plac fiindcă sunt simpli şi sobri şi nepretenţioşi. Nepretenţioşi, sau mai bine zis (chiar dacă sună siropos, recunoaşteţi că aşa este) supravieţuitori. Supravieţuitori unor condiţii vitrege. Găsesc pe un site următoarele:

„În lumea plantelor şi a florilor, cactusul poate fi considerat răţuşca cea urâtă. ”

Iar spinii, cu toate că sunt o adaptare a frunzelor, eu îi văd ca pe un sistem foarte bun de apărare faţă de exterior.

„E ceasul când, între cactuşi şi pietre, legendele vorbesc celor care nu se plictisesc să asculte tăcerea. Dar les grandes personnes, cum ar zice Saint Exupery, s-ar uita ironic la mine acum şi m-ar trata cu un dispreţ indulgent. În epoca tuturor demitizărilor eu nu găsesc ceva mai bun de făcut decât să urmăresc vegetaţia iluziilor crescând luxuriant pe pietrele sterpe? Aici nu există decât pietre goale, înnegrite de soare, ruine mute şi autocarul care ne aşteaptă să ne ducă mai departe. Restul e fantezie. Viciu romantic, anacronic. Dincolo de surâsul îngăduitor, parcă aud mai departe cum sună logica acestor grandes personnes: „Frumuseţea? Nu s-a bătut nimeni niciodată serios pentru ea. Războiul troian, Herodot însuşi a recunoscut-o, a fost absurd. Iubita lui Paris nu s-ar fi lăsat niciodată răpită dacă n-ar fi dorit-o. Dragostea?  Ea a descoperit regretul. Dacă vreţi să vă feriţi de regrete nu mai iubiţi cu atâta entuziasm! Fericirea? Durează o clipă şi apoi cicatricea ei doare toată viaţa. Adevărul? Uitaţi-vă cum în orbitele zeilor de piatră şi-au făcut cuibare şopârlele! Nu există decât luciditate ironică şi dispreţul înţelegător. Singura soluţie pentru a te feri de dezamăgiri e să trăieşti exact, fără să te îmbeţi de nimic. Ceea ce nu va deveni fşacără nu va deveni nici cenuşă. ” Ce să le răspundem? Poate e obositor să ne justificăm mereu.”

„Defapt, tot ce n-am cules la timp nu ne mai aparţine. Nimic nu poate fi reparat prin amintiri. O greşeală săvârşită rămâne ca un şacal în junglă. Tace în lumină, ca şi cum n-ar exista. Şi într-o noapte, pe neaşteptate, urlă.”

„Înainte de a exista metronomul, ritmul, pe vremea lui Monteverdi, se măsura în muzică prin bătăile inimii şi se chema tempo naturale. Poate că unii mai trăim şi azi sau visăm să trăim într-un tempo naturale ale cărui minusuri de precizie sunt compensate printr-o emoţie sporită în faţa lucrurilor din jur.”

Caminante.

                E clară treabă, a aruncat o plasă asupra mea (fără să vrea, probabil), de care nu pot scăpa. Nu este atât de grea pe cât sunt altele, însă este şi mă ţine oarecum captivă.

Tot aşa cum nu-mi plac oamenii care-şi strigă durerea. Niciodată nu mi-au plăcut. Iar eu mereu am vrut poveşti. Am fost conştientă de lucrul acesta chiar şi după ce am trecut de vârsta poveştilor. Dar la fel de conştientă sunt de faptul că e posibil să nu am energie să alerg după ele. Sau răbdare să le aştept.

N-am vrut să amestec azi mexicanii cu japonezii. Nu se face, mai ales sub privirile cactuşilor de la  fereastră.

                Aproape că mă simt ca în acele nopţi de liceu pe care le petreceam (nu pierdeam) în aceeaşi lumină. A ecranului şi a lămpii. Lumina portocalie a lămpii, deschisă doar puţin. Pijamaua de la bunica, molcuţă. Lui G. i-a plăcut cuvântul molcuţă. În altă viaţă sunt convinsă că am fost cu G. pe vârf de munte. Sunt convinsă că am avut multe alte vieţi. Am trăit în filme şi în cărţi, am trăit în alte timpuri şi-n alte locuri. Puţine şi speciale alte locuri. Cred că am fost la un moment dat şi cactus. Diferenţa dintre momentul acesta şi momentele acelea din nopţile de liceu e că nu mi-e rău. Aceeaşi muzică. Ei n-au habar că îmbinarea dintre versurile şi notele lor mi-au ţinut mie de urât prin atâtea şi-atâtea momente... Tânjesc, dar nu mi-e rău.

„Nu suntem totdeauna pe pământ: doar puţintel aici, zicea un cântec vechi, dar acest puţintel aici este singura bogăţie de care dispunem.”

Există indivizi la care se vede foarte clar că, nemaiavând lut, zeii i-au făcut din noroi.

„Moartea e un şacal flămând, senor, dar de ce să o ajutăm şi noi?”

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.”

„Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...”

„nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.”

„Bănuitor, ameninţă ca nu cumva să fie prins descoperit. Înfometat de prieteni, vede în jurul său uneori numai inamici posibili. Deşi izolarea îl apasă, nu se poate lipsi de ea. Se simte în siguranţă numai cţnd trebuie să suporte singurătatea. Ea doare, dar apără.”

„Icar este mai mult decât drama visătorilor care vor să trăiască până la capăt o iluzie. Este drama de a nu putea fi numai Anteu.”

„Plantă a răbdării, aşteptând ca , după zile şi săptămâni de arşiţă, să vină în sfârşit ploaia. Plantă care nu cunoaşte luxul pădurilor ce foşnesc, suspină, cântă, freamătă, vuiesc; ea nu poate face nimic din toate astea; ţepii ei sunt muţi; tulpinile se leagănă fără un sunet; cel mult al aerului însângerat de acest arici vegetal. Plantă a dezolării, care găseşte în chiar sărăcia ei puterea de a-şi hrăni orgoliul. Plantă a câmpurilor golite de vegetaţie care nu vor să devină totuşi pustiu. Plantă a tenactăţii ce se cheltuie într-atât în efortul de a rezista încât nu mai găseşte energia de a se împodobi.  Stă goală, fără podoabe, în faţa soarelui. Ca şi zeii de piatră crispaţi de sete. Uneori sub un cer de cenuşă. Alteori sub un cer singur. Plantă a celor tăcuţi, a celor care n-au nimic decât încăpăţânarea şi setea lor.”

Guarda e passa

Se pare că totuşi există şi experienţe negative.

Unii oameni sunt şerpi. Te mint şi se poartă frumos, impecabil. Apoi, sar direct la gâtul tău şi te sugrumă. Fără nici un soi de avertisment. Nu te poţi apăra tocmai fiindcă eşti uimit. Pe asta se şi bazează. 

Anul s-a terminat cu un lung şir de dezamăgiri (bineînţeles, nu ştiu dacă şirul de dezamăgiri s-a terminat o dată cu terminarea anului). Cea mai mare, faptul că nu am avut grijă şi mi-am pierdut liniştea şi pacea interioară pe care cu greu am găsit-o. Celelalte, din partea oamenilor, a prietenilor. Toţi dezamăgesc mai devreme sau mai târziu. Toţi, fiindcă suntem fiinţe egoiste şi tâmpite, care nu ne dăm seama de efectele faptelor noastre.  Sau ne dăm seama, însă suferim de-o crasă răutate şi nu ne pasă.

E bine să nu ai certitudini. Cel puţin, să nu te laşi ghidat de ele căci s-ar putea să fie false şi să te pocnească peste ceafă când te aştepţi cel mai puţin. Iar tot atunci (în cazul în care vorbim despre lucruri importante) doare cel mai tare.

Puţini sunt cei care îţi rămân într-adevăr aproape mereu, şi oricât ai fi dat în ei, oricât timp i-ai fi uitat, oricât ţi-ai zis că nu mai ai nevoie de ei, uşa inimii lor îţi rămâne mereu deschisă. Din păcate, nu ne dăm seama la timp, dar în situaţiile astea, niciodată nu e prea târziu, tocmai datorită sufletului lor curat. Poate că aceste cuvinte par cam siropoase, şi n-o să le înţeleagă nimeni decât atunci când o să ajungă să simtă exact ce simt eu acum.

Acum mă simt ca o pasăre colibri. Ea bate repede şi des din aripi, însă plutirea ei în aer arată tare lin. Chiar dacă mi-am pierdut oarecum pacea şi liniştea interioară, merg înainte la fel de calm. Cu toate că...ce-i drept, durerea şi neliniştea sufletească, în cazul meu, niciodată nu s-au arătat foarte uşor în exterior.

Unii oameni nu realizează că acţiunile lor, fie ele cât de mici, pot zdruncina un suflet. Unii oameni nu realizează că tăcerea lor poate clătina un alt om. Aceştia sunt cei care se gândesc în primul rând la ei. Iar analizând lumea de azi, nici că nu pot să-i critic. Avem obligaţia să ne urmăm dorinţele, după puteri, după conştiinţă, după principii. Altceva nu mai contează(?).

Până la urmă, am văzut că există şi experienţe negative. Cu adevărat negative. Ce se adaugă sumei experienţelor trecute, şi astfel schimbă tot. Este, la urma urmei, un plus valoare.

În altă ordine de idei, găsisem o poză pe internet. Ideea e simplă şi pare uşor de urmat. Dar nimic ce pare uşor nu e chiar atât de uşor. De ce? Cel puţin în cazul acesta, fiindcă ne putem lovi de răspunsuri negative.

Guarda e passa (Priveşte şi treci - Dante)

Am spus că am venit deja de două ori in cafenea? Acum perdeluţele sunt gri cu dungi negre. Două. Una sus, una jos.  Mai e nevoie să spun că îmi plac? Iar masa mea nu arată a masă de cafenea, ci mai degrabă a masă de bibliotecă. Foi, cărţi, laptop, geantă, cafea. Masă de 4 persoane, dar bineînţeles că o altă persoană n-ar mai avea loc.

„Just talk about life and how if she were a person she should be locked in the meanest mental institution and how we should teach her some fucking manners.” E uşor tare să dăm vina pentru orice pe exterior. Pe oameni, pe situaţii, pe guvern, ţară, viaţă. Orice, oricine, mai puţin noi, bineînţeles. Bineînţeles că zâmbesc cu subînţeles. Suntem leneşi şi laşi. Bineînţeles că mă autoinclud în această categorie. [„Am să trec peste momentul cu pricina căci dacă-i dau mai multă importanţă, va avea mai multă putere iar lovitura va fi mai cruntă.”]

„Singurătatea nu face compromisuri. Ea e răspicată şi necruţătoare. Cine n-are bani e singur. Cine e sentimental e singur. Cine se teme de singurătate e singur. Iar eu n-am bani, sunt un sentimental îndărătnic şi mă tem de singurătate.” „Mă gândesc la oboseala care ne face uneori să nu mai avem nici forţa de a ne crea iluzii, nici forţa de a le urma...” „nicăieri nu se aude mai bine tăcerea ca într-un vacarm.” CAMINANTE

Mie îmi plac persoanele ironice, iar dacă viaţa ar fi o persoană, aş invita-o la masă, căci mie îmi plac persoanele ironice.

Iar despre mine şi pentru mine oricum scriu. ( <--- Este necesar un anumit ton în citirea acestor cuvinte). Fiindcă nu vorbesc. 

Dimineaţă am deschis după mult timp cutia cu amintiri. Demult n-am mai hrănit-o, iar azi am aşezat în plic biletul de la Scorpions şi cel de la Ten Years After. Pietrele din geantă am uitat să le pun, după atâta timp am uitat şi provenienţa lor.

De s-ar fi interesat cu adevărat de soarta mea şi nu de un subiect de bârfă, aş fi povestit istoria. M-am blocat. Paler avea dreptate de fiecare dată când spunea că nu te simţi mai singur decât printre oameni, în agitaţie.  Sunt singură în cafenea. Eu şi chelnerii. Bradul e încă împodobit. Ca şi cel de-acasă.  Doar că afară e primăvara. Astăzi mi-era un dor teribil de toamnă, de toamnă călduţă, să mă pierd pe străzile micuţe ale parcului, covoare de frunze colorate. Să fug înspre nicăieri. Am uitat, nu-i aşa, să călătorim, iar tot ce ne interesează acum este destinaţia. Găsisem în agendă (acea agendă) câteva foi scrise. Un soi de scrisoare şi un soi de jurnal de drum. Jurnalul de drum era compus din vreo patru foi A4, îndoite. Scrise în neordine, numerotate. Drumul şi staţionarea în acel parc bistriţean, pe banca din faţa celor doi nuci mici. Botoşani, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vatra Dornei, Bistriţa. De drumul acela, mi-e dor. De serpentine, de biserică, de gara din Vatra Dornei (autocarul oprea mereu în spatele gării), de localităţile acelea multe cu nume neoriginale. Bârgău. Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului. Indiferent dacă vară, toamnă, iarnă sau primăvară. Mereu avea un alt farmec, mereu descopeream ceva nou, niciodată nu am simţit plictis. În parc se auzea susurul apei iar salciile ori stăteau încremenite, ori îşi legănau uşor franjurile în vânt. Iar cei doi nuci tineri mereu mi-au pus problema viitorului. Când vor creşte, ce se va întâmpla cu ei din moment ce erau atât de aproape unul de altul? Două variante, total opuse. Ori cei doi nuci, în lupta pentru supravieţuire se vor anihila unul pe celălalt, şi în felul ăsta ambii vor fi sortiţi pieririi, ori se vor contopi şi astfel vor putea ajunge la vârste venerabile de zeci, poate sute de ani (nu sunt la curent cu vârsta nucilor).  Iar de se vor contopi, despre ce am sp scriu data viitoare? Despre un nuc sau despre doi nuci? Iar dacă tot vorbim de nuci, unui alt nuc îi datorez câteva vizite. 

Am coborât în partea cealaltă a oraşului, unde am dat peste casa roşie cu numărul 13.