Astazi, ziua lui Gheorghita :D

Rosu aprins

Garoafa de pe masa nu a avut semnificatie imediata. Sau...semnificatie da, autor nu. Nestiind, ne-am gandit la ce-i mai bine. Nestiind, am visat. Nestiind, s-a aprins o licarire in noi, o licarire formata din amintiri si speranta. Nestiind, am gresit. Garoafa n-a insemnat ce speram noi sa insemne.

Pe o alta parte, gentuta e iesit mult mai frumoasa decat ma asteptam. Crosetata de bunica.
Ce ramane? La ce sa ne asteptam?
Poate garoafa era tot rosie. N-am vazut-o, decat in sperantele mele si amintirile lor.

Oricand

Asculta mai multe audio Muzica

Rain

Voua.

Cred ca de noi ne speriem.
Am vazut un film. Am vazut. Intr-adevar, noi, femeile, suntem tare, ma scuzi, fucked-up. Se intampla ceva ciudat, ceva ce eu una nu-mi pot explica. Cand n-avem probleme, le facem singure; cand le avem, le transformam in niste monstruozitati mult mai importante decat sunt. Si cred ca voi stiti mai bine cat suntem de bune la asta. Iar pe langa asta, suntem si ipocrite. Ipocrite caci cream o imagine a noastra de ingeras cand noi defapt purtam palarii si ne tapam parul sa nu se vada cornitele. Si dam vina pe voi. Barbatii. Va acuzam de toate lucrurile la care ne gandim si noi. Diferenta e ca voi o aratati (iar de nu o aratati, o vedem noi oricum) iar noi pozam in „noi nu”. Noi avem nevoie de aura aceea magica si cuminte si aproape angelica in jurul nostru. Este o fabricatie pura. Mintea ne zburda asemenea cum zburda a voastra. Injuraturi, fantezii, glume rautacioase, glume cu tente sexuale, admiratia…croielii pantalonilor unui barbat…Fiindca ne-om fi uitand la ochii vostri si spunem ca ne plac. Dar ne uitam la ochii vostri imaginandu-va deasupra noastra. Sau ma rog, depinde de preferinta. Ce iese din noi? Nefiind nimic sexual in intrebarea asta: „Dragule, vorbesti prea urat” sau crizele puerile si feminine cand ni se pare ca v-ati uitat la un slit de fusta straina.
Suntem nesigure. De aici poate. E o chestie care caracterizeaza orice om, in special femeie, oricat de fier ar parea ea. Suntem niste sucite. Tanjim dupa ceva vis prefabricat. Iar din cauza asta, cand il avem, lauda la prietene nu mai este atat de satisfacatoare. Apoi urmeaza, iar, cateva crize. Ori ca suntem singure in casa cu o sticla de vin in mana, ori ca suntem intre prieteni si ajungem sa dansam pe-o masa din simplul motiv ca cineva a uitat sa numere paharele, ori cand suntem langa voi si avem criza de plans si de „I feel ugly and stupid”. Si-aici, din nou, contrast: azi parem ca suntem puternice si ca am putea conduce intreaga lume, daramite pe a voastra, iar maine avem rimel pe jumatate de fata si plangem pana avem ochii rosii din cauza vreunui motiv-furnica. De asta azi va parasim fiindca dintr-o data am gasit intr-un sertar vechi ceva stima personala si putere si dorinte mai vechi, si tot de asta peste cateva zile ne intoarcem/va primim inapoi (depinde de gradul de incapatanare dintre parteneri). Nu suntem nici una dintre noi facute dintr-un singur element. Ce-i drept, concentratia difera. Rezultatul finit e o femeie. Crizata. Puternica. Speriata. Iubitoare. Una care isi inhiba sexualitatea. Alta care o scapa prea tare si des afara. Una care se refugiaza in shopping. Alta, in scris. Alta, in cafele cu ceva „prietene” pe care nu le suporta. Alta, intr-o masina scumpa. Lista continua. Si toata lista descrie, in momente numeroase ale vietii, o singura persoana.
Eu personal imi dau seama de gradul de nebunie pe care il am. Nu stiu cat de bine il manevrez, dar nici ca vreau sa il ascund cumva.
Rasa noastra iese in oras si danseaza pana isi rupe tocurile sau se descalta, fiindca atunci se simte stapana pe sine si vrea sa se simta bine iar a doua zi dimineata suna pe toti care erau de fata intreband disperata cat de tare s-a facut de ras. Urmatoarele zile poarta ochelari si haine ciudate ca sa nu fie recunoscuta.
Alexandra o sa rada si-o sa ma faca nebuna fiindca am scris toate astea aici.
Isa o sa se uite la mine, o sa taca pe moment, o sa rada, o sa spuna „Nu esti normala la cap”, o sa o bufneasca rasul, si-apoi iar o sa ma faca nebuna.
Diana o sa spuna ca m-am dus de acasa. Rau de tot. Apoi o sa revina asupra afirmatiei si-o sa spuna ca eram dusa de mult de acasa.
Andreea nu e acasa.
Si asta dupa ce-am incercat sa le demonstrez la balcon, in fata unor necunoscuti, ca nu sunt eu vinovata pentru gluma cu inghetata, caci asta a fost una dintre putinele dati in care m-am gandit numai la o inghetata.
Dupa ce trag linia, concluzia este ca suntem toate niste nebune. In grade mai mici sau mai mari. In majoritatea cazurilor, mari. Concluzia este ca suntem toate femei. Concluzia este ca n-am sa mai spun nimanui care are acces aici ca are ochi frumosi.
Maine probabil am sa-mi doresc sa nu fi scris toate astea aici.

Maggie

Fiindca toti facem lucruri prostesti, fiinca toti spunem tampenii, fiindca toti tacem prea mult in unele situatii, fiindca fiecare suntem/am fost tineri, fiindca toti ar trebui sa facem ceea ce vrem si simtim.
Fiindca n-o cunosc pe Maggie.

Contrast: 100%

Atata-s formata din contraste. Atata-s formata din doua jumatati diferite… Atata-mi face pofta de lectura profesoara aia..si-atata nu citesc nimic inafara de randurile pentru scoala…Si-atata ma surprind gandindu-ma la o chestie pe care o vreau sincer si imi dau seama ca in urma cu o luna aveam nevoie de opusul respectivei chestii…si-atata ma intreb ce-i cu mine…
Astazi a fost adusa in discutie..in gandire mai exact, importanta reflectiei asupra sinelui. Importanta timpului dedicat noua. Dedicat intrebarilor si a raspunsurilor (cu putin noroc) asupra lucrurilor ce ne fac sa ne simtim bine. Poate parea banal. Dar eu una nu cred ca e. Dureaza si pana ajungem sa ne cunoastem pe noi. O cunoastere nevenita din repetitii sau din limite sau din obisnuinta.
Si mi-am zis ca mi-ar place un colt de balcon cu perdelute bej, cu o perna imensa pe jos, sa fluture a primavara perdelele si sa ma pierd in miros de foi ingalbenite, si-n imagini nascute in mintea mea din cuvintele frumos alese, cafea…si sa fie pustiu in casuta de lemn.
Si toate astea…cand strigam si urlam de nevoie de lume. Cat mai multa lume. Cat mai multi oameni frumosi. Sa fie forfota in casuta de lemn! Sa ne alinam cu coniacuri, cu note muzicale, cu priviri blande. Asa cum se poate acolo. Sa ma fac creata, cum m-am facut acum. Sa ma simt ca-n anii 70. Sau sa-l ascult pe Bowie. Sau sa ne facem tiganci. Sa fie flori. Cu case salvate de nervi. Si sa nu fie frig. Facem focul in semineu. Si ne invelim in paturi moi, uitandu-ne la vreun film cu iz vechi. Si cu toate ca putini recunosc casuta de lemn, si stiu unde e, nu ma plang. N-as vrea puzderie de tot felul. E inca un loc in care gazda alege bine. E inca un loc in care conteaza … ce-mi place mie.
Intrebarile pot avea un raspuns trist, cand nu avem lucrurile ce stau drept raspunsuri...sa ne mai intrebam? sa nu?

Antireclama - combinatiile perfecte.

Azi zic despre lucruri (poate aparent) banale. Sa-mi fie cu iertare, astazi nu am resurse sa-mi astern iar, sau un alt sir de visuri. Visuri care - in cel mai bun caz – mai au nevoie de ceva timp sa se implineasca. Visuri care – in cel mai rau caz – nu se vor indeplini niciodata. In orice caz, n-am acum resurse pentru ele.
Azi zic despre cafea.
Azi mi-am cumparat cafea. Singurul motiv –un set cu doua cani. Cafea de la Doncafe. O cafea care nu-mi place. Am avut de ales. Verde sau rosu. Cafeaua in ambalaj verde se presupune ca mi-ar fi placut mai mult decat cea in ambalaj rosu. N-a depins de cafea, ci de cani. Mi-au placut cele rosii. Simplu. Asadar, o luna de zile am sa beau cafea Doncafe in ambalaj rosu. Canile-s rosii si-s doua. Defapt…sunt cani. Acesta e motivul.
Ma gandeam la faptul ca ar fi fost perfect sa fie cafeaua in ambalaj verde in set cu canile de culoare rosie. Insa nu-mi place nici un fel de cafea de la Doncafe, asadar, combinatia n-ar fi fost perfecta. Ma gandeam la faptul ca doar la loto mai fac oamenii, din cand in cand, combinatii perfecte. Insa am auzit atatea cazuri in care banii castigati au ajuns pe maini sau minti nepricepute sau orbite si-au fost risipiti pe nimicuri, incat banuiesc ca majoritatea combinatilor de acest fel nu sunt perfecte. Ma uitam la cana si vedeam cum pe ea scrie alb pe rosu „Dimineti cu gust intens”; ma uitam la ceas si vedeam cum e 3 noaptea; asta sigur nu e o combinatie perfecta. Ma gandeam ca imi place sa o beau, si imi da o stare aparenta si imediata de bine; insa pentru sanatate cantitatea e putin cam mare. Alta combinatie. Imperfecta.

Fiindca nu exista combinatii perfecte. Fiindca certuri. Cu toate ca, „mai bine, saruturi, atingeri, priviri, muscaturi, emotii, freamat, muzica”. Mai bine, dar nu exista.
Si doar stii ca eu nu caut perfectiunea. Am zis asta si-am s-o mai repet. Unu la mana, nu cred in existenta ei. Doi la mana, de-ar exista, mi-ar fi plictisitoare. Obisnuiam sa cred intr-un soi de perfectiune personala. Cand imperfectiunea unuia devine perfectiune pentru celalalt. Nu mai stiu de mai cred sau nu in asta. Fiindca unu la mana - e nitel 3 jumatate, doi la mana prea - multa cafea, trei la mana – nu mai vad…
Combinatiile perfecte exista doar in arta.

Blue, blue, electric blue...that's the colour of my room

Fiindca in ultimul timp mereu intervine ceva care ma trage inapoi. Asa ca raman doar la vise si la cuvintele din capul meu, fara sa le mai transpun nicaieri. Pana se evapora.

I am the scary monster.

No more words.